Doi oameni care traiesc clipa

Un capuccino aburind, pe tejgheaua la care ea tocmai s a asezat. O femeie, o rochia rosie, un rosu atat de aprins, incat simpla trecere pe langa femeia aceasta, transmitea sentimentul de canicula. Pantofi, foarte atent alesi, negri ca taciunele, asezati cu non salanta, parca asteptand sa inceapa cat mai repede ziua care urma. Femeia noastra, isi traia perioada de treizeci de ani in care tocmai patrunse. Parul lung, tuns parca de ingeri, o facea sa arate aproape divin. Langa ea, barbatul, trecut putin peste varsta ei, putin grizonat, purta cizme din piele neagra, pantalonii din denim stransi pe langa corp, camasa apretata de un gri cenusii, aproape ca norii atat de specifici toamnei, tocmai ajunse langa femeia despre care vorbim, aducand cu el un gigantic buchet de trandafiri albi. A prins o usor, de dupa sold si i a soptit:
-Arati superb si totusi cuvintele mele nu pot descrie frumusetea pe care o am in fata mea in acest moment. As putea doar sa te compar cu frumusetea unei flacari care arde necontenit, care inspaimanta si relaxeaza tot odata privitorul. Daca te ating, voi arde, daca nu te ating voi avea remuscari pentru ca nu am facut o. Prin ceea ce esti, frumusetea ta interioara, se exteriorizeaza si produce un adevarat fenomen, care practic nu poate fi real, Esti materializarea irealului si nu vreau sa ti sucesc mintile cu jocul meu de cuvinte, dar privesc in acest moment o fiinta care pana acum nu a existat.

Femeia, dupa o lunga pauza, zambindu i, i-a raspuns:

-Tu, scumpul meu, esti oglinda in care ma privesc. Daca eu sunt irealul pe care tocmai mi l ai descris, atunci despre tine nu pot spune decat ca, reprezinti totalitatea sufletelor bune, pe care pana la tine nu le am cunoscut. Esti picatura de ploaie care ajunge cu o viteza nemaintalnita pe trupul meu, stingand flacara care la o simpla atingere ar fi putut sa te arda. Aburul rezultat in urma acestui fenomen, reprezinta toate trairile mele deloc minunate, pe care le uit o data cu evaporarea sa. Vreau doar atat: sa pot intelege ce lucruri marete am realizat in viata asta, incat am ajuns sa primesc in dar, un om cum esti tu.

Publicitate

 

Suflete moarte

Fiţi suflete înviate, nu suflete moarte!

Spune-mi pentru ce, în loc de a mă ruga pentru iertarea tuturor păcatelor mele, am poftă să mă rog pentru mântuirea pământului întreg?

Nu aduna bani, adună-te cu oameni buni!

Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu seamănă cu alta şi toate, atât cele josnice, cât şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească. Fericit e acela care îşi alege patima cea mai frumoasă dintre toate.

Nikolai Vasilievici Gogol – Suflete moarte

 

Despre Dumnezeu

Am discutat acum cativa ani in urma,cu un profesor de filosofie care preda la una din cele mai renumite universitati din orasul in care locuiesc. La un punct al discutie, l am intrebat, ce parere are despre Dumnezeu. Profesorul putin mirat de intrebarea pe care i am adresat-o, a facut o pauza dupa care mi a rasapuns:

-Dumnezeu, nici macar nu mai are bunul simt sa existe !

Si am trecut la alte discutii dupa raspunsul sau. Din ziua cu pricina, ma gandesc tot timpul la cuvintele acestui om. Adica cum „Dumnezeu, nici macar nu mai are bunul simt sa existe?” Si am inceput sa caut argumente, sa mi explic ce era in sufletul omului cu care am avut onoare sa discut. Cred ca am inceput sa inteleg, dupa toti acesti ani in care am intors pe toate partile, afirmatia pe care el a facut-o. Am ajuns la ideea urmatoare:
Dumnezeu nu este cel pe care biserica din ziua de astazi ni l prezinta.Dumnezeu nu a venit niciodata sa mi zica sa tin post numai de dragul de a ma simti eu purificat si nici nu mi a zis sa ma spovedesc la vreun preot care are mai multe pacate despre mine. Nu sunt impotriva bisericilor si a ceea ce incearca ele sa transmita, dar cu siguranta Dumnezeu nu a facut comert cu icoane si lumanari. Stiu sigur ca nu l am vazut pe Isus conducand un mercedes benz, vorbind la telefonul de ultima generatie si numarand banii din cutia milei, primiti de la smeritii credinciosi.

Am vazut o maica intr un complex comercial, cu poseta si telefon in mana si nu m am putut abtine sa nu o intreb ce cauta ea in locul acela. Nici macar nu s a sinchisit sa mi raspunda. Maicile si calugarii nu au voie sa paraseasca manastirile sau chiliile in care locuiesc, ei toti, depun un juramant, pe care din cate observ nu l mai respecta nimeni.

Pe un tanar teolog, l am intrebat:
-De ce exista icoanele, care se vand mai bine decat painea, cand in Biblie scrie clar ca omul nu trebuie sa si faca chip cioplit?
Raspunsul sau:
-Icoana este o fereastra intre om si Dumnezeu, fara ea nu se face legatura dintre rugaciunea pe care i o adresezi Lui!

Serios? Nu cumva tot in Biblie scrie ca Dumnezeu este pretutindeni, exista peste tot, chiar si in actiunile omului, mai ales ca omul este chipul si asemanarea lui Dumnezeu? Deci la o analiza simpla, omul este Dumnezeu. Raiul exista intradevar, atunci cand ne traim viata cu onestitate, cu iubire si cand facem bine celor de langa noi. Iar Iadul, exista si el, de fiecare data cand ne regasim in dezmaturi, cand traim in minciuna, cand facem rau. In fiecare zi trecem prin Iad si prin Rai, actiunile noastre ne definesc ca si ingeri sau demoni. Nu exista nici un cazan cu smoala in care o sa ardem sau o sa privim pe altii cum ard, daca ne dam bine pe langa Satanel. Cazanul a fost construit de oameni, inca de la inceputurile lumii, la fel si Raiul.

Daca vrei sa vezi o minune, fii tu acea minune! Iar daca ti doresti sa afli cum arata un demon, uita te in oglinda in momentul in care spui ca te ai saturat de viata si o sa ramai socat.

Dumnezeu exista, dar nu mi a cerut niciodata un leu!

 

The art of writing is the art of discovering what you believe. — Gustave Flaubert

 

Hotul de clipe

Traia candva, cu foarte mult timp in urma, un om simplu, atat de simplu, incat nimic nu-l putea face nefericit. Omul nostru, nu avea un nume, pentru ca familia sa, uitase sa-i puna unu, din nu stiu ce motive. El nu-si dorea nimic niciodata, nu aspira la lucruri marete si nici la cele simple. Era pur si simplu un suflet aparent ratacit. Nu l vizita nimeni, mai ales ca traia undeva la poalele muntilor, iar drumurile batatorite de a lungul timpului de drumeti, nu treceau pe langa locuinta lui.

Intr-o zi, o femeie, foarte frumoasa si foarte simpla, a ajuns la poarta omului fara nume si a inceput sa planga si sa urle, de parca cineva ar fi incercat sa o omoare. Gazda noastra auzind-o, a venit la ea sa afle necazul femeii.

-De ce plangi?

-Nu stiu sa traiesc clipa, raspunde femeia.

-Ciudat, stii de ce? Pentru ca, chiar in acest moment, tocmai asta faci, traiesti o clipa.Clipa in care ai ajuns in pragul casei mele. Este o cclipa, chiar nu o observi?

-Nu stiu sa traiesc clipa, raspunde femeia printre lacrimi.

-Eu sunt omul fara nume, raspunde personajul nostru, si stii ce am observat? Atunci cand ma trezesc dimineata, m am obisnuit sa zambesc, motive am destule, crede-ma. Zambesc la Soare, la muntii pe a caror poale locuiesc, la padurea care se intinde in jurul casei mele, la pasarile care ma incanta cu ciripitul lor, la faptul ca traiesc.Toate astea pentru mine sunt clipe, pe care le folosesc neincetat, ma bucur de ele pentru ca sunt unice si apoi astept urmatoarele clipe ce vor aparea.

-Da asa este, tu ai dreptate omule, raspunde femeia, dar in cazul meu lucrurile stau putin altfel. Pe mine oamenii din orasul meu ma striga”Hotul de clipe”, pentru ca ma bucur atat de mult de clipele frumoase ale celor din jur, incat uit sa mi traiesc clipele mele. Oamenii ma urasc, pentru ca dupa parerea lor, eu le fur bucuriile. Doar ei au voie sa si traiasca clipele si eu nu ma pot bucura de fericirea lor. Ma zguduie ideea de a nu putea sa ma hranesc cu toate clipele din lume. Asa sunt eu. Devin tot mai fericita cand observ ca oamenii nu au uitat sa traiasca si nu s multi cei care fac acest lucru, tocmai din acest motiv sunt tratata ca o vrajitoare parca, si uneori, asta doare.

Omul nostru a privit-o lung si i-a raspuns:

-Poftim, traieste clipa mea, cea in care ne am intalnit si tu plangeai.Eu pot sa impart clipele mele cu tine. Iar dupa aceasta, omul fara nume a inchis ochii si a murit, impacat cu el insusi, pentru ca si-a trait clipa.

Morala:

Clipele sunt unice, o singura data apar si daca nu suntem pe faza dispar si nu ne mai intalnim cu ele niciodata. Traieste-ti clipa, ar trebui sa fie singurul indrumator pe parcursul vietii.

Lectura placuta!

 

„Erotismul nu e o chestiune de pozitii. Naste din situatii. Singurele pozitii importante sunt cele ale circumvolutiilor creierului. Fa dragoste cu creierul!”

„Alte vremuri. Acum omenirea nu mai are timp de o filosofie a erotismului. Nu mai are rabdare sa caute nuante sau sa inventeze situatii. Erotismul e un cuvant care incet-incet se goleste de semnificat, transformandu-se in erotic, sinomin cu porno. Poate pentru ca indivizii nu mai au rabdare. Vor totul hic et nunc. Uitand ca satisfactiile cele mai mari se obtin asteptand.”

Erotica anilor ’60-’70 – Emanuelle

 

Erotismul sau fuziunea absoluta

Erotismul, practic declara razboi celor care refuza sa accepte ideea ca el exista si ca are o contributie absoluta in bunul mers al vietii omului, pe Pamant. Refuzam categoric sa l introducem in discutiile noastre, si chiar in vietile noastre. Acest asa zis Eros, acceptat de antichitatea greaca, a fost transfigurat si inteles gresit de catre epoca moderna in care suntem astazi. Nu vreau sa vorbesc aici despre orgii sau despre devierea la care s a ajuns, sau despre prost intelesul sens al acestui fenomen, l as putea numi.

Criticat si dat la o parte din viata omului, erotismul ajunge un subiect de nediscutat, exceptie facand cei care inteleg adevaratul sens al acestui cult. Pentru ca, il putem numi cult, atat timp cat oamenii care nu refuza sa accepte ideea de erotism, exista doar in grupuri restranse. Nenumarate scrieri, din vechime si chiar din prezent, au tot incercat sa dezvolte aceasta idee si s au chinuit sa o introduca in gandirea oamenilor. Rezultatul? Haos total, dupa parerea mea, pentru ca fiintele vii, care au ratiune, au prostul obicei de a intelege totul pe dos.

Ar trebui sa sune cam asa:

Faptul ca doua sau mai multe persoane pot atinge o stare de erotism absolut, care ai inalta pana in lumi ireale, ai detaseaza de viata materiala si le ofera stari de neexplicat in cuvinte, nu ne poate duce cu gandul la ceva murdar, la o activitate interzisa sau la un subiect de neatins in viata cotidiana.

Doua inimi care bat la unison, nu descriu numai starea de iubire. Iubirea, se foloseste de efectul „cameleon”, adica isi schimba formele ei de manifestare, de la trairea de baza a ei, respectiv emotiile care patrund in trupul nostru si pana la sentimentul de implinire sufleteasca, cand atinge fuziunea absoluta dintre cele doua inimi in cauza.

Erotismul, pe de alta parte, se desface de aceasta formula a iubirii, ajunsa la punctul culminant al evolutiei, oferind stari mult mai presus decat iubirea. Dupa mine, erotismul final, este continuarea iubirii reala. Cred ca detasare corporala, este cuvantul cel mai potrivit, pentru a l descrie. Practic, parasim trupul, ne eliberam de materialul de care depindem si ajungem in Universul din care ne tragem originile.

Definitia erotismului este urmatoarea, din punct de vedere al academicienilor: „Inclinare spre placerile trupesti.Senzualitate.”

Pot sa nu fiu de acord cu ei? Am tot dreptul, pentru ca ceea ce scriu imi apartine in totalitate si mi asum cele spuse. Definitia erotismului, personal vorbind, vreau sa sune cam asa: „Fenomenul care reuseste sa ajunga la un punct mult peste sentimentul de iubire se numeste fuziune absoluta sau erotism.”

Mai am destule de spus, va continua…

 

My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.

— Anais Nin

 

Prietenia dintre sexe

Acum cateva zile, un prieten drag, m a rugat sa scriu cate ceva despre prietenia dintre sexe. Chiar nu m am gandit la asta , dar stiu sigur ca , acest lucru, de cele mai multe ori, este doar un subiect tabu, pentru marea majoritate, despre care s a tot vorbit si s a scris si s au facut o multime de filme cu aceasta tematica.

In primul rand, eu , sunt nevoit sa discut despre ceva ce, practic nu exista. Bine, multi vor spune ca intradevar exista cazuri in care o femeie, poate fi cea mai buna prietena a unui barbat si viceversa. Parerea mea personala: nu, nu poate exista aceasta prietenie. De ce ? Pentru ca in prumul rand, ca acest lucru sa se materializeze , este nevoie de un barbat si o femei care, din cine stie ce circumstante, ajung sa se cunoasca. Barbatul,boul, magarul, nenorocitul si mai stiu eu cum este el catalogat in ochii femeilor, aici vorbesc doar despre femeile pe care le am cunoscut, nu vreau sa introduc toate femeile aici, pentru ca nu le am cunoscut pe toate de pe glob, este nevoit sa treaca de aceasta bariera pe care o afiseaza femeia.Respectiv cea a bunului simt, cea a frustrarilor pe care femeia in cauza a fost nevoita sa le suporte, de pe urma stiu eu caror relatii esuate si asa mai departe. Deci practic vorbind, magarul nostru incepe prin a se lupta cu Universul insusi. El trebuie sa i rastoarne toate principiile ei, doar pentru a reusi sa se regaseasca intr o conversatie cu numita. Trebuie sa creeze acea „zona de confort” in care ea trebuie sa i raspunda la salut, sa i raspunda la zambetele pe care nenorocitul face eforturi supraomenesti ca sa i le ofere, sa minta cu disperare numai de dragul de a nu fi exclus din conversatia cu doamna, ca vorba aia, cati dintre oamenii care sa cunosc pentru prima data, au curajul, sau mai bine spus , onoarea, de a fi deschisi, de a nu purta masti si de a fi ei insisi?! Foarte putini, mai mult ca probabil. Dupa ce „eroul” nostru reuseste sa treaca peste toate astea, apare senzatia de siguranta. Unde „magarul” nostru se transforma in cel mai pur armasar, ” nenorocitul” devine un stimabil monarh, iar doamna sau domnisoara in cauza se transforma in „printesa din padurea adormita”, care de mult nu a mai fost trezita de nici un print.

De aici, incepe perioada de vis, in care ea, incepe sa creada ca mai exista si barbati minunati, care nu vor nimic altceva decat sa lege o frumoasa prietenie cu o femeie. Incep sa iasa la iveala calitatile fiecaruia dintre personajele noastre, iar mai apoi, isi fac aparitia punctele pe care amandoi le au in comun. De unde ” zona de confort” se extinde si infloreste ca florile de primavara dimineata, tot mai mult, de la o zi la alta. Plimbari, povestiri, zambete, emotii, trairi aparent unice, pentru ca cei doi, vor gandi, ca asa ceva nu au mai trait pana acum. Astfel de prieteni buni nu au mai existat si continua dezvoltarea frumoasei amicitii care a luat nastere intre acesti minunati oameni.

Prietenia despre care vorbim, incepe sa se clatine , pentru ca „magarul” nostru, nu se poate abtine de la ideea ca, menirea lui pe pamant este doar sa arate tuturor femeilor, daca e cu putinta, cat de pur sange este el si cum trebuie sa si imprastie dansul samanta fertilitatii peste tot, la fel cum albinutele saracele umbla si polenizeaza plantutele de pe pamant. Printesa, bineinteles ca va observa incercarile fara sfarsit, ale masculului, care nu mai stie ce potiuni secrete sa foloseasca, numai de dragul de a i oferi ei senzatia ca el este cel mai bun prieten, umarul pe care ea poate plange oricand, fara ca el „sa i ceara nimic in schimb”.

Intr un final, ea cedeaza, de fapt , nu ea, ci doar vulnerabilitatea cu care, el stie, ca ea a fost inzestrata. Are loc metamorfoza prietenie, de unde de la stadiul de amicitie se ajunge la atractia fizica, pe care „magarul” nostru nu o poate ignora, nu ca nu ar avea bun simt , ci doar din motiv ca astfel de lucruri nu pot fi trecute cu vederea. Si da, asa este, poate va intrebati dragii mei, nici eu nu am vazut un magar sa se transforme in vreun fluture. Culmea e ca, pana si cel care scrie astfel de randuri, face parte tot din specia despre care vorbim, iar in loc sa i prezint latura de pus pe coperta unei reviste de succes, eu practic imi extermin specia. Dar asta nu i chiar asa cum pare. De distrus, mi ar place sa cred ca pot distruge doar mentalitatea, atat de bine intiparita in mintea barbatilor, referitoare la faptul ca, femeile trebuie ingenunchiate, sclavie pura, fara nimic uman, ele nu merita nimic bun de la viata. Nu i asa deloc, acolitii speciei mele. Femeia e o floare si stiu ca replica asta au folosit o foarte multi scriitori de a lungul timpului. Dar cati dintre cei care citesc aceste randuri, au avut macar o data in viata ocazia sa priveasca o floare? Sa observi cat de pura este si ce parfum emana, chiar toate florile miroase superb, iar daca inchizi ochii in acele momente, vei trai cea mai tare clipa din viata ta , pe care a simtit o simtul tau olfactiv vreodata.Abia asa ceva nu se poate uita niciodata.

Cam asa sunt femeile. Apar doar pentru o clipa, in toata splendoarea lor, cu o gratie de nedescris, cu un miros specific trupului de femeie si e de ajuns doar sa le privim, ca si in cazul florilor, fara sa le rupem, ca ele sa ne ofere cea mai divina priveliste pe care ochii nostrii au vazut o vreodata. Este un miros pe care nu ai cum sa l uiti, care ti inunda simturile si te trimite de pe pamant, in orice alt loc. Femeile sunt adevarata implinire a celui care a creat viata, apogeul creatiei as putea o numi eu. Frumusetea lor, este asemanatoare cu pasarile care taie inaltul cerului. Daca le ai inchis intr o colivie, frumusetea moare.

Va continua, pentru ca mi place si mie ce am scris si mai am foarte multe de spus despre acest lucru.

 

Povestea voastra

In lumea mea de nepatruns, stau singur si ma gandesc la povestea fiecarui om pe care l am cunoscut sau pe care intentionez sa l cunosc. Povestea ta, povestea persoanelor din jurul tau, iar intr un cuvant, povestea tuturor. Incerc sa ma agat, fara un anume interes, de fiecare detaliu care alcatuieste sau defineste o persoana. Intradevar, sunt acel om mereu preocupat de detalii, chiar si cele mai fine dintre ele, ma fascineaza, atunci cand le observ si le folosesc in alcatuirea unei descrieri sau a unei povesti.

Imi plac zambetele, chiar si cele care nu mi sunt adresate mie, cu ridurile care si fac aparitia in coltul gurii, responsabile de producerea acestui gest minunat. Cred ca ma hranesc zambetele tuturor si imi induc stari minunate. Chiar nu as putea trai, daca nu as observa macar un zambet, intr o zi.

Acelasi lucru il pot spune si despre oamenii tristi. Ma fascineaza tristetea, atunci cand se exteriorizeaza pe chipul oamenilor si le transforma fizionomia fetei in cel mai urat tablou pictat vreodata. Pana si limbajul trupului, celor care simt tristete, devine ucigator de frumos, atat de lasciv, foarte apatic si totusi are foarte multe de spus. Sunt atras de acest sentiment, pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu, el se va transforma in zambete ce vor alcatui fericirea. De fapt tristeatea si fericirea sunt intr o fuziune aproape perfecta.

Nu am intalnit nici un om, care sa ramana vesnic trist. Nu poti fi trist toata viata. Iar daca intradevar, platonic vorbind, ar exista o persoana vesnic trista, probabil ca ar avea de spus, cea mai fascinanta poveste de pana acum.

Oare cum ar fi, daca in calatoria asta, numita viata, la un moment dat, ne am opri, asa pur si simplu, fara sa facem nimic? Doi straini, ne am intalni, ca si cum am fi fost candva, doi prieteni buni si am incepe sa ne spunem, povestea noastra, traita pana in acel moment. O poveste spusa pana in cele mai mici detalii, cu toate cele intamplate, fara nici un fel de ocolire a realitatii. Cata usurare imi inunda trupul, numai la auzul celor pe care tocmai le am scris. Sa mi deschid sufletul unui strain, de care mai apoi m as desparti ca de un adevarat prieten, pe care nu il voi mai vedea niciodata, dar in fata caruia, am avut curajul sa mi spun povestea vietii mele.

Imaginati va acest lucru si spuneti mi ce anume a ti simtit. De fapt, stiti ce ar fi si mai interesant, sa mi spuneti fiecare povestea voastra.

Practic, sunt acel strain, despre care tocmai v am povestit.