Scaunul

Si uite , in felul acesta, te privesc cum te scurgi de ultima picatura de umanitate. M-am asezat pe scaunul meu din lemn de fag, vechi si uracios, satul de nenumaratii musafiri pe care i-a gazduit de a lungul; timpului, rasfatandu-i cu inconfortul firesc al unui scaun din lemn. Scartaie tot si la orice moment esti pregatit sa te prbusesti impreuna cu dansul, din cauza lemnului putred care a mai ramas din el. Nu miroase inca a mucegai, pentru ca s-a conservat destul de bine. El este doar un scaun batran, am inceput sa ma obisnuiesc cu el si incep sa-l inteleg. Pot spune ca s-a creat o legatura intre mine si el. Nu este un prieten imaginar si nu am consumat nimic, acum cand scriu aceste randuri. Sunt perfect lucid si in cinstea sa , vreau sa-i aduc acest omagiu. Probabil ca nimeni nu s-a mai gandit pana acum sa cinsteasca un scaun, nu ? E doar un scaun la urma urmei. Dar eu, privesc mult mai departe de el. Ma gandesc la copacul inalt care a fost el odata, stand mandru cu ramurile sale verzi si pline de flori atunci cand vine si timpul lor. O fiinta vie, cu suflet, peste care tipul a tot trecut fara ca nici macar sa-l clinteasca. Cine stie cati drumeti a adapostit el de Soarele arzator al verilor criminale. Probabil si multe animale au trait intr-o simbioza alaturi de el. Iar la un moment dat, apare un Nea Ion, mandru ca a gasit acest minunat copac, pe care deja il vede transat, feliat, daltuit si pregatit pentru cine stie ce mobiliere comandate de vreun mare domn. Si da , stiu ca aveti dreptate, ca astfel de lucruri sunt perfect firesti, e legea naturii, ca omul cateodata, sa mai taie si cate un copac. Nu protestez in apararea drepturilor copacilor, ci doar imi imaginez cum copacul nostru s-a transformat , in scaunul pe care tocmai m-am asezat eu acum.

Ne Ion-ul nostru, ajuns in micutul sau atelier, cu feliile de copac sau scanduri , poftim, sa fie chiar ca pe intelesul tuturor, se hotaraste sa-si fac un scaun , pentru el, pur si simplu. Aseaza felia de copac pe masa sa de lucru si incepe sa-si reverse maiestria sa, de tamplar, lasand sa se nasca un minunat scaun , pe care urma sa se aseze la un moment dat. Il termina de lustruit, de retusat si intr-un final, este fericit de lucrarea pe cxare a dus-o la bun sfarsit in aceasta zi, din micutul sau atelier. Il duce in casa, unde cu mare grija il aseaza in camera de zi, chiar langa fereastra.

Nea Ion, isi spune in sinea sa:

– Scaunule, sunt mandru de tine si stiu, ca va veni ziua, in care voi fi nevoit sa ma asez pe tine. Sa nu te superi, sa nu ma urasti, pentru ca in acea zi, tu vei fi mai viu decat mine. Eu iti voi ramane recunoscator, pentru ca spre sfarsitul vietii mele, eu voi fi copacul din care te-am creat pe tine, iar tu, vei fi cel care alaturi de care imi voi da si ultima suflare.

Scaunul, intact, inert si cum mai vreti voi sa-i spune, nu a dat nici un raspuns, nu a schitat nici un gest, de altfel cu era si normal. Iar Nea Ion-ul nostru si- a continuat viata sa de tamplar pana in ultima zi in care a pierit, sezand pe scaunul creat de el.

Acum, imi privesc scaunul meu din lemn si ma ridic, din respect pentru cel care i-a dat viata, privindu-l cum sta el aici, mandru si viu, intr-un  fel , cu toate ca este vechi, scartaie din toate incheieturile, dar indiferent de timpul care are rolul de a se scurge la nesfarsit, scaunul meu va fi tot aici, in aceasta pozitie de neclintit.

Fiecare intelege ce vrea , din scurta istorioara a scaunului batran !

Publicitate

 

Ulei Esential de Viata

Ma trezesc din nou aici. Gol, dezvelit de toate credintele mele. Fericit, ca de fiecare data, privesc pagina goala din fata mea. Nu am liniste , cand vad ca randurile mele nu capata culoare si de aceea, explodez, intr-o mare de idei. Ma las purtat de valurile in care m-am mai innecat de atatea ori si mi ofer un orgasm cromatic, care mi inunda simturile cu tot ce este mai bun sau mai rau pentru mine. Creez un scenariu, mereu aduc scenarii noi, pentru toata lumea. Stiu ca sunt devorate, cuvant cu cuvant si criticate mai mereu. Posibil sa fiu prea direct uneori in gandirile mele, dar daca nu as fi astfel, nu as mai reprezenta nimic pentru mine. Imi place sa fiu corectat, mustrat sau mai stiu eu cum sa-i zic. Ma starneste si mai tare acest lucru. Stiu ca nu respect niciodata tiparele si nici macar regulile de baza ale literaturii, dar cum as putea eu sa sculptez cu un topor, gandurile mele atat de gingase, ca aripile fluturilor care traiesc doar o zi pe Pamant. Ar insemna sa ma autodistrug. Nu vreau sa fac asta. Imi place asa cum sunt. Iar ideile mele, rezista in acesta carcasa, doar o clipa, niciodata mai mult. Ma grabesc sa le atasez unor pagini, imediat cum apar, pentru ca altfel , le pierd, apar altele noi, care le ucid pe cele vechi. Si am atat de multe de spus si totusi atat de putin timp sa fac acest lucru. Ma hranesc cu fiecare gand pe care-l creez si las sa traiesca in aceasta lume a cuvintelor. Fara ele, nu as putea sa exist. Ma fac mai bun sau mai rau uneori dar tocmai asta este esenta vietii mele. Sunt supt de mentalitatile cu care ma intalnesc in viata mea reala si incerc sa distrug tot ce sistemul infect incearca sa construiasca. Am o multumire sufleteasca enorma, atunci cand reusesc sa rastorn principii batute in cuiele imbecililor, care au ca unic scop exterminarea vietii adevarate.

Si da , pentru cei care se intreaba, si la mine ploua uneori si-mi vine atat de greu sa trec de etapa in care nu port umbrela protectoare , menita sa ma feresca de picaturile care mi parjolesc trupul spiritual. Dar infrunt mereu, cu zambetul pe buze , toate ploile si am fost complesit de o multime. Dar cum sa pot sa mai gust din viata, daca nu ploua si la mine ?

Metaforele mele, uneori pot spune multi ca nu-si au rostul, dar tocmai asta accentueaza faptul ca sunt unic. Unic , pentru ca toti suntem asa. Multi uitam , iar eu incerc sa nu. Aleg un gand sau o floare , cum imi place mie sa mi numesc gandurile. Il strang in pumn, lasand impresia ca vreau sa-l distrug, cand in fapt, il compactez, ai extreag tocmai esenta din miezul sau. Si fac asta, pana cand , in palma mea, ramane doar uleiul de ganduri. Il ofer tuturor, pentru ca egoismul, nu face parte din culorile cu care am fost eu creat. Emana aroma de viata, atunci cand il arunc in candela mea de cuvinte, in care arde mereu un foc pe care nu-l poate stinge nimeni. Foc de viata, sau viata de foc sau hai sa-i spunem cum vrea fiecare. Acolo imi fac eu dusul de zi cu zi. Imi place sa ma arda, pentru ca astfel stiu ca sunt mereu in miscare. Sunt viu si mi place de mor sa ma repet.

Astazi ofer tuturor Ulei Esential de Viata !

 

Am renunat la vise. Incep sa le traiesc !

Probabil ca fiecare, in interiorul sau impenetrabil, detine o colectie impresionanta de vise. Indiferent de imensitatea creativitatii pe care o avem, visele noastre sunt fara limite de orice fel.

Ma trezesc de multe ori visand si o fac numai ziua, in timpul noptii imi place sa dorm. Nu ma regasesc in visele inconstiente pe care un somn bun mi le poate oferi uneori. Caut visele atunci cand sunt cu ochii deschisi. Este mult mai palpitant pentru mine, sa le creez. Sa le dau viata in imaginarul meu fara granite si apoi sa privesc cum se contopesc cu vastul Univers. Am creat destule vise, incat , as putea sa ofer tuturor macar cate un set complex, mai ales celor care au uitat sa mai creada in astfel de trairi. Chiar, nu vrei un vis, tu cel care-ti consumi timpul citindu-ma pe mine ? Sunt gratis. Este de ajuns sa inchizi ochii mintii si te vei trezi pe taramuri neexploatate de piciorul uman. Acolo sunt si eu, mai mereu. Imi place sa ma plimb pe astfel de alei imaginare. Deci nu trebuie sa-ti fie frica, pentru ca nu vei fi singur. Te ghidezi foarte usor pana ajungi la mine. Eu te astept acolo in amfiteatrul cu vise, unde singurul profesor universitar, esti chiar tu . Ce frumos suna, pasii tai, in imensa incapere, unde deja au inceput sa ruleze visele tale. Vezi, fara sa-ti dai seama, deja ai inceput sa te regasesti in acest cadru, atat de intim, pe care eu, lp-am creat special pentru tine. Este locul tau si chiar daca sunt si eu aici, visam individual. Nu am nevoie de imaginarul tau, pentru ca abia mai pot face fata celui pe care il am deja. Zambesti ? Ar fi foarte urat din partea ta sa nu o faci deja. Simti? Cum a inceput proiectia de imagini in jurul tau? Sunt numai creatiile tale, pe care le-ai aruncat de ceva vreme in sertarul uitarii. Deschide-l, te rog, si savureaza culorile care se materializeaza, pe masura ce avansam printre aceste randuri. Cum ? Ce vrei sa spui ? Ca sunt ciudat ? Asta am mai discutat-o in numeroasele mele scrieri. Tu esti ciudatul, cititorule, pentru ca cei care isi reprima trairile, nu sunt normali. Acum e randul meu sa zambesc.

Muzica a inceput deja sa cante in surdina incaperii in care ne aflam. O poti auzi ? Muzica este peste tot. Mai ales in vise. Viata a fost creata ca o nota muzicala, de fapt asa suntem si noi , oamenii. Unici, la fel ca si sunetele care ne inconjoara pe vastul drum al vietii, Imi place sa ascult fiecare ecou din jurul meu. Chiar si atunci cand nu visez. Imi ofera noi perspective si ma detaseaza de banalul, in care mai mereu ne pierdem.

Las oceanul de vise sa ma inece. Si e placut.

Traiti-va visele !

 

Ma pierd

M-as fi pierdut pe acel drum pe care ne pierdem cu toti intr-un moment al vietii. Si mi-ar fi placut , jur ca mi-ar fi placut sa ma pierd. Ai aprofundat vreodata acest concept de pierdere de sine ? Probabil ca da sau poate ca nu, dar ar trebui sa incerci sa te pierzi, macar o singura data. Eu o numesc purificare. Suna atat de placut pentru urechile mele satule de zgomotul vietii complexe. Ma satur de cotidianul in care traiesc uneori si atunci, imi place sa ma pierd. Sa uit tot, ma resetez, imi sterg memoria si ma trezesc ca un copil nou nascut in aceasta Lume. Ai iert pe toti si mai intai ma iert pe mine, cu toate ideologiile mele. Si apoi, ies in lume, privesc in jur fiecare amanunt, masor orice detaliu si zambesc tuturor. Este o terapie pe care imi place sa o repet. Pot fi numit ciudat, pentru ca rareori reusesc sa ma incadrez in bine definitele legi sociale. Prefer sa urmez legile morale, ma fac sa ma simt viu si sa traiesc cum ar trebui sa traim cu totii. Ne bazam pe instinctele noastre, ma refer aici la cei care inca nu si le-au pierdut de tot. Si tocmai aceste instincte, au ajutat la perpetuarea speciei noastre. Simturile dispar in aceasta noua era si stropul de viata din noi, se va prelinge pe ultimul pahar de umanitate uitat pe masa unei societati pe cale de disparitie. Si uite asa, ma lupt cu acest sistem mizerabil, pe care sunt nevoit sa-l suport de vreo trei decenii de acum. Am ales sa-mi iubesc tara, sau farama care a mai ramas din ea, cu toate ca stiu ca ei nu-i pasa de iubirea mea filosofica, as numi-o eu, dar cu toate astea, raman incapatanat si fidel principiilor in care am fost educat.

Si da, este adevarat , lucrez la un roman de vreo trei ani, care parca nu se mai termina parca si despre care toata lumea ma intreaba daca am ajuns la finalul sau. Inca nu dragii mei, dar nu ma las batut. Am reusit sa adun o suta cincizeci de pagini pana acum si parca inca nu ma lasa inima sa-l finalizez.. Vreau sa fie urma pe care o las pe acest drum al vietii mele si din acest motiv continui sa-l imbunatatesc.

Astazi, m-am pierdut de tot si de toate si lucrul cel mai bun pe care l-am putut face, a fost sa impartasesc aceasta experienta si voua.

Va declar pierduti !

P.S. Nu uitati sa zambiti. Indiferent de cursul acestei zile, incepeti sa zambiti !

 

Fara masti

Este intuneric. Tu , esti doar o particula, in mijlocul unui vid. Plutesti haotic, in jurul tau, pentru ca langa tine,nu este nimeni. Incerci sa te agati de cate o amintire, care se pierde ca un vis neimplinit. Ai fost crud si nemilos, iar acum , toate astea ti se intorc, transformand Universul tau in nimic. Incerci sa-ti explici aceasta stare, care pentru prima data in viata ta, te incearca. Ai vrea sa strigi dupa ajutor, dar nu este nimeni in aceasta Nirvana a ta. E trist ? Poate. Mai degraba , este ceea ce meriti, omule. Ai oferit numai iluzii tuturor celor cu care ai impartit viata si acum, primeste inapoi ce ai dat. Doare? Este perfect normal sa doara. Toti au simtit durerea. Este un sentiment placut, pentru ca fara durere, nu putem gusta din fructul placerilor. Ne ascundem dupa masti iluzorice, care exiosta numai in imaginatia noastra, pentru a ne proteja , spunem noi , de adevarata noastra personalitate. Am ales sa-mi scot masca, nu m-a ajutat cu nimic si acum, cand vad cine sunt eu cu adevarat, ma simt mult mai bine. Viata este mai reala si mai placuta. Nu am de ce sa ma ascund, pentru ca nu ma cauta nimeni. Era doar un joc de ganduri , care se ascundeau datorita mie, creand un perete fictiv, intre mine si realitatea atat de minunata pe care trebuia sa o vad.

Acum e bine. Langa particula care esti tu, am aparut si eu. E minunat, cand linistea apasatoare in care ai trait s-a tranformat intr-o colorata combinatie muzicala, cu unde care-ti umple sufletul de fericire.

Am ales sa-mi scot masca. Am mai spus-o, dar este atat de placut sa ma repet.

 

Un vis

O femeie. Parul lung crescut parca in bataia vantului, de culoare neagra. O expresie a fetei destul de apasatoare, care te trimite cu gandul la gand sau la visare. O imagine care te determina sa-ti pui intrebari despre existenta ta pe acest pamant. Daca merita sa-ti continui viata sau nu. Daca esti fericit sau doar mimezi acest lucru atat de bine, asemeni unui actor celebru, care la un moment dat se pierde in propria lui piesa.

Femeia, se afla pe marginea unui rau, intr-o zi ploioasa, in care numai ea, putea zari maretul Soare din sufletul ei. Chiar daca ploua, pentru ea, era o zi deosebit de frumoasa. Se afla in ultima ei zi, din viata. Simtea ca se apropie sfarsitul si era fericiota. Lasa in urma toate necazurile pe care le-a avut. Era un erou infrant in propriul sau razboi. Si stia sa-l piarda cu fruntea in sus. Picaturile de ploaie rece, ai incalzeau trupul gol, in loc sa il raceasca.  Ajunse in etapa de detasare de realitate. Pare de necrezut acest moment, care chiar are loc, in adevaratul sens al cuvantului. Nu este imaginatia unui om bolnav. Se petrece in aceasta dimensiune si nu in alta parte.

Cu parul ud, ridica privirea spre cer si intreba:

– Cum ai gandit tu Lumea aceasta ? E foarte greu de inteles ce cautam de fapt aici. Lumea se indreapta spre un sfarsit, inca de la inceputul existentei sale. Deci practic nu incepe nimic, atunci cand ne nastem. Ci din contra, contribuim la exterminarea noastra, o data cu avansarea noastra pe cararea vietii. Cu totii povestim despre viata si despre toate etapele ei. Dar oare cati dintre noi o si intelegem. Ciudat sau nu stiu cum sa-i mai spun. Si tu stai acolo si nu spui nimic. Nici nu stiu daca existi, pentru ca de mult am incetat sa mai cred. Si nu sunt trista deloc. Dar as vrea sa te vad. Macar o data. Sa ti arati fata si sa-mi spui ca totul are un sens si ca va fi bine. De ce nu spui niciodata nimic? Tu chiar nu intelegi ca tocmai ceea ce ai creat nu si are rostul aici. Ai gresit planeta. Tu de ce nu iti repari greselile ? Probabil ca nu-ti pasa. Dar oare de ce? Chiar nu simti nimic ? Sau intrebarile mele nu se ridica la standardele tale ? Cu siguranta auzi mereu aceleasi intrebari de la toti. De ce nu te deranjezi sa le raspunzi tuturor? Nu prea se leaga toate astea.

– Existi ? Oare mai esti acolo ? Ai fost vreodata ? Eu totusi cred ca da. Cu toate ca te urasc uneori din toate maruntaiele mele. Dar imi trece repede. Continui sa sper, ca intr-o zi imi vei raspunde. Pana atunci, am ales sa-mi traiesc aceasta ultima zi.

Si brusc, se trezi din somnul adanc in care era. Se afla in patul ei, singura ca de obicei, goala si rece. Simtea razele Soarelui de primavara, cum o plesnea peste fata cu atat de multa dragoste. Ametita inca de aburii diminetii, se ridica din patul sau, deschise fereastra si spuse:

– Iti multumesc pentru tot ! Stiam ca nu ai sa mi raspunzi. – si zambi.

 

Povestea posibila a oricarui roman

Azi, este o zi din luna martie. Ploua, ploua frumos daca am voie sa o spun in felul acesta. Ploaia, este un ritual, in care natura emana o stare pozitiva sau negativa, pe care ne-o induce noua. Privesc fiecare picatura de ploaie, cum se prelinge pe geamul magazinului meu de flori. Sunt singur aici, doar eu si plantele mele dragi. Vorbesc zilnic cu ele si asta ma face de la o zi la alta tot mai fericit. Ma intorc la fereastra unde-mi petrec mai tot timpul zilelor si privesc. Vad oamenii, dezamagiti din cauza acestei ploi, sau poate sunt in felul acesta datorita vietii de doi lei pe care trebuie sa o traiasca. Fiecare se indreapta haotic spre o anume destinatie, probabil la serviciul lor sau cine stie unde.

Observ un batranel, care abia mai poate sa mearga, datorita varstei si vietii pe care e nevoit sa o suporte. In ciuda acestui fapt, batranelul, nu uita niciodata sa-mi zambeasca sis a-mi ureze o zi minunata. Ai raspund la fel si mereu ai ofer cativa lei sa-si cumpere o bucata de paine. Ma simt bines a fac acest lucru si uneori cand nu il vad ca trece prin fata magazinului, ma gandesc ca poate a murit, poate nu a rezistat gerului care inca se mai lasa seara si a inghetat. Privesc, pe langa acest cadru, si oamenii din jurul lui, care-l resping si-l batjocoresc, numai pentru simplul fapt, ca acest om, paseste pe aceeasi strada cu ei. Asist aproape zilnic, la astfel de scene, in care batranelul, pleaca capul ca sa poata trece mai usor peste durerea provocata de acesti nenorociti.

Stii, si mie mi-e usor sa judec, dar ma gandesc mereu, daca am acest drept. Raspunsul este simplu. Nu pot judeca pe nimeni. Asa imi spune instinctual meu sau cum s-ar mai putea numi.

Intr-o zi, l-am oprit pe acest om si l-am intrebat, cum de a ajuns sa traiasca pe strazi. Omul a zambit, şi mi-a răspuns cu o voce caldă. A fost inginer la o fabrică de mase plastic din oraşul meu, iar imediat după revoluţie, statul a distrus-o cu privatizarea sau condamnarea la ruină mai degrabă. Rămas fără service, nu a mai putut să-şi plătească rată la apartamentul pe care-l avea şi uite astfel, omul nostru a ajuns omul nimănui.

Ştiu sigur, că foarte mulţi au păţit astfel de lucruri şi poate că unii dintre ei au reuşit să se redreseze, dar pentru care care nu au mai avut nici o soluţie, nimeni nu a făcut nimic.

Am aflat acum, de la un vecin din zonă, că bătrânelul s-a pierdut. L-au găsit mort pe o stradă din apropiere. Ar trebui să-mi pară rău, ştiu asta, dar am ales să mă bucur pentru el. A scăpat de umilinţă pe care era nevoit să o îndure în fiecare zi din viaţa lui mizerabilă.

Dacă ar fi să-I dau un titlul aceste povestiri, cred că aş numi-o: Povestea posibilă a oricărui roman.

 

Ma opresc

Si cum rareori ma abtin de la lupta dintre mine si gandurile mele, astazi m-am hotarat sa le exteriorizez din nou.

Imi imaginez un pas, pe care-l fac sau nu, depinde de starea pe care o am in acel moment. Prin o clipa si o sugrum cu dragostea pe care o am de oferit tuturor.Ni eu nu inteleg de multe ori acest sentiment, dar imi place sa iubesc, asta in cazul in care se numeste iubire. S-a filosofat destul pe aceasta teme si nu ma apuc eu acum de inventat din nou roata, doar ca, in viziunea mea, iubirea este acel ceva despre care nu vrem sa povestim. Nu facem asta din cauza ca nu putem sa o exprimam in cuvinte. Si-mi vine un gand in minte, destul de jucaus, ma strange in brate , ma mangaie si ma saruta. Mi-e suficient pentru a simti iubirea. Interesant nu? Un gand care ma iubeste sau mai degraba ma face sa inteleg cum este sa fii iubit. De ce am ales eu sa vorbesc despre iubire? Chiar nu stiu. Poate ca iubesc prea mult acel miraj in care traiesc, pentru ca, dupa cum stiti, traim un vis de fapt, care incepe atunci cand ne nastem si ia sfarsit in momentul in care murim. Parasim visul cu zambetul pe buze, sau cel putin eu unul asta mi-am propus sa fac. Zambesc de fiecare data cand simt nevoia sa fac acest lucru. Ma umple de iubire pana si un nenorocit de zambet. Nu mi-am pierdut mintile, cum ar spune societatea in care traiesc. Pentru ca, conform legilor sociale, nu avem voie sa zambim, intrucat se constata ca suntem nebuni. Nu stiu daca a-ti observat, dar omenirea, in general , si-a pierdut zambetul sau puterea de a zambi. Ne digitalizam tot mai mult, de la o zi la alta si practic distrugem esenta care ne face sa nu uitam ca suntem vii. Am ales sa traiesc si sa fac abstractie de totata evolutia din jurul meu. Este adevarat ca traim in secolul vitezei si totul se petrece foarte repede. Dar de ce atata graba ? Unde ne grabim? Mie-mi place sa ma opresc, sa-i vad pe toti cum se agita in jurul meu, iar eu ca o stana de piatra, ai privesc zambind, pentru ca eu nu ma grabesc deloc. Vreau sa gust foarte delicat din fructele vietii. Vreau sa ma doboare un necaz si sa ma ridice un eveniment frumos. Da, chiar asa, de necrezut, cam ciudat, stiu asta, dar …, am ales sa iubesc viata . Grabitilor, va doresc sa va impiedicati si sa va opriti. Cazand pe jos si privind in sus, privelistea este mult mai frumoasa. Aveti timp, in acel moment, de fapt aveti tot timpul din lume, sa priviti viata sa sa o savurati picatura cu picatura. E doar un strop de viu, care a mai ramas printre voi si care ar trebui sa nu-l lasati sa se scurga de aiurea. Picatura cade, se evapora, lasand nimic, un mare nimic, un spatiu gol, pe care nu o sa-l mai umpleti niciodata.

Si ma intorc la gandul meu despre care am mentionat mai sus. Ai intorc favorul si-l strang si eu in brate. Ai multumesc pentru fidelitatea cu care ma rasfata si-i intorc un zambet.

Acum, m-am oprit. Opriti-va si voi !

 

A venit primavara

Da. Si uite in felul acesta am reusit sa ma opresc astazi, in mijlocul Pamantului. Unde sunt eu , oriunde as fi, sunt in centrul Pamantului. M- am oprit pentru o clipa. Vreau sa nu mai fac nimic in clipa \despre care am inceput acum sa scriu. Si nu stiu cum sa o spun, dar , chiar ma simt bine. Imi place atat de mult sa fiu criticat, facand abstractie de- fraza cu ” Critica intareste !” . Am ajuns la concluzia ca, nimeni nu e in masura sa critice. Suntem unici si chiar daca o stiinta anume sau mai stiu eu ce filosofie a vietii imi spune ca asa trebuie sa fie, eu voi spune ca nu. Nu sunt revolutionar, sa nu se inteleaga gresit. Sunt doar acel mic punct din Univers, unic, prin faptul ca asa m-am nascut si mi place de mor acest lucru. Toti suntem unici !!! Mi-ar face placere ca, fiecare dintre voi sa inteleaga acest lucru. Si mai renuntati la tampeniile de zi cu zi, la barierele impuse de societatea in care va aflati si incercati sa aratati intregii lumi ca voi sunteti diferiti. Vad oameni crispati, morocanosi si mi place sa ma cert cu ei si sa-i aduc pana in acel moment in care ai fac sa zambeasca. Sunt lucruri mult mai importante decat cotidianul ordinar pe care il traim in fiecare zi. Mergeti la biserica, plimbati-va in parcuri, urlati in aer liber de fiecare data cand simtiti nevoia sa faceti acest lucru. Nu inhibati tot in interiorul vostru. Exteriorizati-va emotiile, fara sa va fie teama de nimic. Nu e gresit si nu o spun eu, ci partea din mine care este inca vie.

Drumul este lung, chiar si pentru o singura zi, inca de cand incepe ea si pana cand se termina. Dar, faceti orice va sta in putere sa-l parcurgeti in cel mai onorabil mod cu putinta.

Da, si era sa uit : A venit primavara ! Priviti in jur si extrageti esenta renasterii din tot ce va inconjoara !

O primavara minunata tuturor !