Azi, este o zi din luna martie. Ploua, ploua frumos daca am voie sa o spun in felul acesta. Ploaia, este un ritual, in care natura emana o stare pozitiva sau negativa, pe care ne-o induce noua. Privesc fiecare picatura de ploaie, cum se prelinge pe geamul magazinului meu de flori. Sunt singur aici, doar eu si plantele mele dragi. Vorbesc zilnic cu ele si asta ma face de la o zi la alta tot mai fericit. Ma intorc la fereastra unde-mi petrec mai tot timpul zilelor si privesc. Vad oamenii, dezamagiti din cauza acestei ploi, sau poate sunt in felul acesta datorita vietii de doi lei pe care trebuie sa o traiasca. Fiecare se indreapta haotic spre o anume destinatie, probabil la serviciul lor sau cine stie unde.
Observ un batranel, care abia mai poate sa mearga, datorita varstei si vietii pe care e nevoit sa o suporte. In ciuda acestui fapt, batranelul, nu uita niciodata sa-mi zambeasca sis a-mi ureze o zi minunata. Ai raspund la fel si mereu ai ofer cativa lei sa-si cumpere o bucata de paine. Ma simt bines a fac acest lucru si uneori cand nu il vad ca trece prin fata magazinului, ma gandesc ca poate a murit, poate nu a rezistat gerului care inca se mai lasa seara si a inghetat. Privesc, pe langa acest cadru, si oamenii din jurul lui, care-l resping si-l batjocoresc, numai pentru simplul fapt, ca acest om, paseste pe aceeasi strada cu ei. Asist aproape zilnic, la astfel de scene, in care batranelul, pleaca capul ca sa poata trece mai usor peste durerea provocata de acesti nenorociti.
Stii, si mie mi-e usor sa judec, dar ma gandesc mereu, daca am acest drept. Raspunsul este simplu. Nu pot judeca pe nimeni. Asa imi spune instinctual meu sau cum s-ar mai putea numi.
Intr-o zi, l-am oprit pe acest om si l-am intrebat, cum de a ajuns sa traiasca pe strazi. Omul a zambit, şi mi-a răspuns cu o voce caldă. A fost inginer la o fabrică de mase plastic din oraşul meu, iar imediat după revoluţie, statul a distrus-o cu privatizarea sau condamnarea la ruină mai degrabă. Rămas fără service, nu a mai putut să-şi plătească rată la apartamentul pe care-l avea şi uite astfel, omul nostru a ajuns omul nimănui.
Ştiu sigur, că foarte mulţi au păţit astfel de lucruri şi poate că unii dintre ei au reuşit să se redreseze, dar pentru care care nu au mai avut nici o soluţie, nimeni nu a făcut nimic.
Am aflat acum, de la un vecin din zonă, că bătrânelul s-a pierdut. L-au găsit mort pe o stradă din apropiere. Ar trebui să-mi pară rău, ştiu asta, dar am ales să mă bucur pentru el. A scăpat de umilinţă pe care era nevoit să o îndure în fiecare zi din viaţa lui mizerabilă.
Dacă ar fi să-I dau un titlul aceste povestiri, cred că aş numi-o: Povestea posibilă a oricărui roman.
Endorfinul 