O femeie. Parul lung crescut parca in bataia vantului, de culoare neagra. O expresie a fetei destul de apasatoare, care te trimite cu gandul la gand sau la visare. O imagine care te determina sa-ti pui intrebari despre existenta ta pe acest pamant. Daca merita sa-ti continui viata sau nu. Daca esti fericit sau doar mimezi acest lucru atat de bine, asemeni unui actor celebru, care la un moment dat se pierde in propria lui piesa.
Femeia, se afla pe marginea unui rau, intr-o zi ploioasa, in care numai ea, putea zari maretul Soare din sufletul ei. Chiar daca ploua, pentru ea, era o zi deosebit de frumoasa. Se afla in ultima ei zi, din viata. Simtea ca se apropie sfarsitul si era fericiota. Lasa in urma toate necazurile pe care le-a avut. Era un erou infrant in propriul sau razboi. Si stia sa-l piarda cu fruntea in sus. Picaturile de ploaie rece, ai incalzeau trupul gol, in loc sa il raceasca. Ajunse in etapa de detasare de realitate. Pare de necrezut acest moment, care chiar are loc, in adevaratul sens al cuvantului. Nu este imaginatia unui om bolnav. Se petrece in aceasta dimensiune si nu in alta parte.
Cu parul ud, ridica privirea spre cer si intreba:
– Cum ai gandit tu Lumea aceasta ? E foarte greu de inteles ce cautam de fapt aici. Lumea se indreapta spre un sfarsit, inca de la inceputul existentei sale. Deci practic nu incepe nimic, atunci cand ne nastem. Ci din contra, contribuim la exterminarea noastra, o data cu avansarea noastra pe cararea vietii. Cu totii povestim despre viata si despre toate etapele ei. Dar oare cati dintre noi o si intelegem. Ciudat sau nu stiu cum sa-i mai spun. Si tu stai acolo si nu spui nimic. Nici nu stiu daca existi, pentru ca de mult am incetat sa mai cred. Si nu sunt trista deloc. Dar as vrea sa te vad. Macar o data. Sa ti arati fata si sa-mi spui ca totul are un sens si ca va fi bine. De ce nu spui niciodata nimic? Tu chiar nu intelegi ca tocmai ceea ce ai creat nu si are rostul aici. Ai gresit planeta. Tu de ce nu iti repari greselile ? Probabil ca nu-ti pasa. Dar oare de ce? Chiar nu simti nimic ? Sau intrebarile mele nu se ridica la standardele tale ? Cu siguranta auzi mereu aceleasi intrebari de la toti. De ce nu te deranjezi sa le raspunzi tuturor? Nu prea se leaga toate astea.
– Existi ? Oare mai esti acolo ? Ai fost vreodata ? Eu totusi cred ca da. Cu toate ca te urasc uneori din toate maruntaiele mele. Dar imi trece repede. Continui sa sper, ca intr-o zi imi vei raspunde. Pana atunci, am ales sa-mi traiesc aceasta ultima zi.
Si brusc, se trezi din somnul adanc in care era. Se afla in patul ei, singura ca de obicei, goala si rece. Simtea razele Soarelui de primavara, cum o plesnea peste fata cu atat de multa dragoste. Ametita inca de aburii diminetii, se ridica din patul sau, deschise fereastra si spuse:
– Iti multumesc pentru tot ! Stiam ca nu ai sa mi raspunzi. – si zambi.
Endorfinul 