RSS

Arhivele lunare: aprilie 2013

O ploaie

Si a inceput caldura. Mult prea cald pentru gandurile mele inghetate, ambalate frumos si legate cu panglica rosie. Ma topesc de dor. Mi-e dor de nimic, de un gand atent ales eventual, pe care sa-l pot lua din frigiderul meu in care le tin pe toate, aruncate unele peste altele. Dar este prea cald si sistemul de racire este praf. Nu face fata si din acest motiv, ma aflu din nou intre cei patru pereti ai spatiului in care ma regasesc. Doar eu, natura, florile mele si o gramada de caldura ca parca ma strange de gat si nu ma lasa sa-mi materializez gandurile. Sunt tot la geamul meu, pe care am uitat sa-l mai spal de ceva vreme, dar inca pot deslusi siluetele care trec prin fata mea. Si culmea, a inceput sa ploua, in orasul meu, ridicand tot praful in aer, sufocandu-ma si mai tare. E praful pe care-l caram cu totii dintr-o strada in alta. Nu-l strange nimeni si nimanui nu-i pasa ca eu nu pot sa respir acum. Stii, ma gandeam, cum ma gandesc mereu, pentru ca atunci cand nu voi mai fi pe ganduri, cu siguranta nu voi mai fi in viata. Ma pun in miscare avalansele astea de idei pe care le tot am. Ma aflu intr-un punct din seria punctelor in care incep sa cred ca pot face orice. Am ajuns la granita dintre fictiv si real. Acel loc in care visele mele se transforma in materialul pe care-l visez de foarte mult timp. Ploua si mai tare, cu stropi din ce in ce mai mari, intocmai ca sa-mi faca mie in ciuda. Stiind prea bine Mama Natura cat de mult iubesc eu ploile. Si in loc sa ma plimb in ploaie, eu stau aici intre cei patru pereti ai mei, comercializand amintiri frumoase celor care-mi pasesc pragul. Dar sunt multumit, nu mi pare rau , pentru ca la urma urmei sunt dealer-ul de Endorfina, iar daca eu as lipsi, oamenii mei , care se plimba pe strada mea, nu ar mai fi fericiti.

Ploua cu Soare, probabil ca apare si un curcubeu acusi,oricum nu mai conteaza, atat timp cat eu mi-am luat deja doza de primavara in suflet. Miroase a proaspat, si a verde crud, iar Soarele asta, e in razboi cu ploaia in cauza. Straluceste deasupra norilor lasand in urma sa sentimentul de autoritate, ca un rege ce este. Ploaia s-a oprit, oamenii mei trec pe langa geamul meu zambind, iar eu sunt multumit ca mi-am vandut substanta fericirii.

Acum ies putin sa respir aer curat !

 
3 comentarii

Scris de pe aprilie 28, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , , , ,

Omul

Iar sunt eu, la geamul meu si din nou privesc cu decurg lucrurile in aceasta zi de aprilie fara nici o semnificatie anume. Oamenii abiau s-au trezit, unii mai morocanosi decat ceilalti. Rareori se mai strecoara printre multime cate u n zambet din tipul celor care fac diferenta. Vad papuci colorati , parca din ce in ce mai colorati, semn ca totusi omenirea nu este pierduta. Iar eu, chiar , eu ce mai fac oare? Nu mai stiu de ceva vreme raspunsul la intrebarea asta. Nu ma intreaba nimeni ce fac eu, cu toate ca uneori as avea nevoie sa fiu intrebat . Cu toate ca de cele mai multe ori sunt eu cel care pune intrebarile, mai simt nevoia de a fi intrebat. Vorbesc in general sau as vrea sa vorbim despre viata, in starea ei nefinisata. Si despre zilele alea in care puteam zambi , fara sa fim intrebati de cei care se aflau in jurul nostru, de ce zambim. Avem nevoie de provocari, pentru a termina ascensiunea pe calea succeselor noastre sau ale idealurile pe care ni le-am propus. Dar de unde sa mai vina provocarile daca stam izolati intre cei patru pereti ai incaperii in care suntem acum. Vrem aventuri, in care sa ramanem cu cicatrici, semn ca am avut ceva actiune, semn ca traim. Vrem muzica sa rasune peste tot in jurul nostru si avem nevoie de tot mai multe zambete. Dorim sa mai facem abstractie de banii pe care-i avem sau nu. Mie personal nu mi-au adus niciodata un zambet si nici nu o sa-mi aduca vreodata. Cu sau fara ei, nu pot cumpara esentialul pentru care traiesc. Vreau multa natura, m-am saturat de viata din orasele astea supra aglomerate. M-am saturat sa privesc cum sunt arhipline terasele mall-urilor , de oameni care nu fac nimic altceva decat sa ruleze la nesfarsit aceleasi prostii de care probabil nici ei nu sunt constienti ca s-au saturat. Ma uit la ei cu dispret, pentru ca stiu ca statulul lor social nu face nici o diferenta. Practic, ei nu exista in aceasta lume. Sunt doar o imagine in care isi investesc toti banii si toate eforturile pentru a o mentine. Am tot dreptul sa-i numesc marlani si nu-mi cer scuze daca am ofensat vreunul din cititorii mei, cu toate ca, cred ca multi imi vor aproba teoria. Chiar ma gandeam, daca as inchide toate terasele si mall-urile, oamenii acestia, oare ce ar face, cum si-ar mai petrece sfarsitele de saptamana ? Si zambesc , pentru ca asta-mi face mie bine. Parca ai si vad cum vor sta in fata darapanaturilor, gandinduse: Oare incotro ?

Si-mi bate deja Soarele in geamul meu, plesnindu-ma peste fata de parca am eu vreo vina ca El este atat de departe de mine si nu pot sa-i fac din mana, dar ai zambesc si Lui. El stie ca am nevoie de caldura sa pentru ca eu sa pot continua aceasta zi. Am observat ca depind de El. Si florile mele ai multumesc pentru caldura gratuita pe care le-o trimite in fiecare zi. Si uite cu este sa oferi fara sa ceri nimic in schimb. Un soare, trimite caldura si lumina tuturor celor din jurul Sau. Florile infloresc, oamenii parca incep sa prinda viata si totul decurge atat de natural. Nimeni nu cere nimic, pentru ca atunci cand florile infloresc , ele o fac pur si simplu.

Noi de ce nu o facem? Probabil pentru ca noi suntem oameni. Si daca ar fi sa despic omul in mii de bucati, ar trebui sa am cel putin o mie de vieti sa pot termina tot ce am de spus referitor la oameni. Omul e una din greselile celui care l-a creat. Este o eroare practic. Pentru ca omul nu este bun. Si cei care sustin ca sunt, se ascund dupa deget. In sufletul fiecarui om, se afla o sursa infinita de rautate si egoism. Am ajuns sa-mi doresc ca specia mea, sa fie pe cale de disparitie. Iar acest proces oricum a inceput de multa vreme, dar eu simteam nevoia sa spun asta. Si sunt si eu din aceeasi specie si sunt rau si egoist si crud si nu-mi place deloc asta. Iar filosofiile de genul, schimbarea vine din intriorul fiecruia, sunt doar filosofii. Nu exista schimbare, pentru ca asa am fost conceputi. Ne putem schimba hainele, stilul de alimentatie, masina , locul in care locuim sau mai stiu eu ce. Dar caracterul infect care predomina in adancurile fiecarui om, va fi mereu acolo, pregatit sa iasa la suprafata. Am cunoscut mii de oameni pe parcursul scurtei mele vieti si din acest motiv, imi sustin teoria de mai sus.Omul este un microb care se auto distruge in timp ce distruge tot din jurul sau.

Cu toate astea continui sa zambesc, e masca aia de care nu scap niciodata , oricat de mult mi-as dori sa fac asta.

Semnat, Endorfinul.

 
4 comentarii

Scris de pe aprilie 24, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , ,

Ecou si egoism

Taci ! M-am saturat sa te tot aud. Esti un ecou de care nu reusesc sa scap. In golociunea mea, abia ma regasesc si tu Ecoule, ma urmaresti pretudindeni, pas cu pas , de parca ai trai odata cu mine aceeasi viata. Tu nu existi, tocmai acest argument ma indeamna sa nu mai cred in tine. Dispari pentru totdeauna in imaginatia celui care te-a nascocit. Degeaba te invarti fara rost in jurul meu, pentru ca oricum nu te pot vedea, nu te aud si nici macar nu-mi doresc sa fac asta. Pleaca, oriunde vrei tu , pentru ca nu depinzi de nimeni. Esti doar un ecou ratacit pe aceasta lume.

Si in felul acesta imi mai pierd o zi din minunata mea vietisoara, ceratandu-ma cu un Ecou, pe marginea prapastiei dintre real si fictiv. De multe ori ma pot afla la aceasta granita dintre mine si el. Acel moment in care strigi, si nu-ti mai raspunde nimeni, cu toate c a ti-ai dori acest lucru. Sa poti trimite un sunet care se propaga in aer si se intoarce tot mai cizalat spre tine. Dar uite ca nu se mai intoarce nimeni. Sunetele se pierd in aer, culorile devin tot mai pale si picaturile de viata se scurg tot mai repede din trupurile noastre, lasandu-ne izbiti pe marginea unei borduri ai oricarei strazi de unde vreti voi. Si ne gandim, oare la ce sa ne mai gandim, pentru ca de-a lungul timpurilor, au tot aparut filosofii care singura lor menire a fost sa gandeasca pentru noi. Oamenii, au renuntat de mult la ganduri, pentru ca nu mai au timpul necesar. Nu mai au timp ? Dar oare unde e timpul? Sau ce legatura are timpul cu noi? Hai sa-l definim. Timpul, este doar un ecou, care niciodata nu se termina si nu mai revine in veci. Timpul este egoismul pur, in stare bruta. Timpul, este momentul in care intoarcem spatele cuiva din orice motiv, chiar si unul banal. Timpul este tocmai acel moment in care nu ne mai regasim. Momentele, mereu vin si pleaca. Nu ne mai intalnim cu ele niciodata. Asa ca , timpul acesta , este doar ceea ce traim intens, acea clipa pe care o prinde doar pentru a o trai. Timpul este fulgul de zapada pe care il tinem in mana si atunci cand credem ca am reusit sa-l privim, el dispare, topindu-se, revenind la originea lui, in pamant.

In concluzie, egoistul asta pe care l-am ridicat eu astazi in slavi, ar trebui trait cu aceeasi intensitate cu care el dispare tot mai repede.

Sa fim egoisti pentru a ne trai Egoistul !

 
2 comentarii

Scris de pe aprilie 20, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , , ,

Fir de praf

Ma trezesc intinsa pe scarile unui bloc mizerabil, din cine stie ce cartier al orasului in care locuiesc. Ma scurg practic pe aceste trepte, asemeni unei lacrimi, care se prelinge usor pe obrazul tau, in drumul spre pierzanie. Ma evapor , la fel ca aburii cafelei mele pe care in aceasta dimineata cu siguranta nu o voi mai savura. Ma simt murdara, patata si un sentiment de vinovatie ma strange puternic de gat. Rochia de pe mine, sau ce a mai ramas din ea, este unsa cu cine stie ce, pentru ca nu mai are nici macar o tenta de culoare. Incerc sa ma ridic, dar capul care este atat de greu acum, nu-mi da voie. Oare cum naiba am ajuns tocmai aici ? Ma intreb si nu pot nici macar sa-mi dau singura un raspuns. Mi-e frig, mi-e frig de mor si pe langa asta un sentiment de frica incepe sa ma incerce. Nu stiu unde ma aflu si acest lucru ma baga si mai tare in adancurile fricii. Ma ridic , mi-e foarte greu, dar ma ridic , intr-un final si incerc sa realizez unde ma aflu.Aburii alcolului care inca-si  mai fac simtita prezenta, nu ma lasa sa-mi gasesc echilibrul necesar pentru a putea pasi. Cobor cu mare grija treptele din scara blocului in care sunt, sprijinindu-ma de balustrada rece. Ajung la parter, deschid usa si sunt afara. Ma uit in jur, e prea dimineata sa fiu vazuta de cineva, dar totusi , o batrana, trezita probabil de ceva timp, se uita cu mila daca o pot numi astfel si aceasta privire a ei ma face sa ma simt si mai ingrozitor. Ba chiar, o lacrima nevinovata, se scurge acum pe barbia mea, semn ca intradevar , ma atins privirea nevinovata a batranei de la geam. Cine sunt eu ? Probabil ca fiecare femei s-a lovit de aceasta intrebare. Oare cine sunt eu ? In afara faptului ca m-am nascut si sunt o fiinta vie, cine sunt ?

Si astfel femeia noastra , ramase pe ganduri, in mijlocul strazii din sptele unor blocuri dintr-un cartier mizerabil , al orasului in care locuia. Contempla asupra vietii, cum se intampla sa fiecaruia dintre noi sa o facem. Ne regasim in nimic, pentru ca pana la intoarcerea la origini, drumul nostru, este presarat cu mult prea multe intrebari, care mai mereu, ne coplesesc, extragand din interiorul nostru esenta existentialitatii.

Noi oamenii, suntem fire de praf , care plutesc intr-o mare de cenusa, dupa cum dicteaza insusi Vantul conducatorul particulelor. Ne lasam purtati de el, spre locuri mereu noi sau pentru altii mult prea vechi pentru a le oferi o oarecare satisfactie. Ne trezim in scari de bloc, jegoase, mereu singuri si mereu cu o suita de intrebari dupa noi. Ne raspundem singuri daca reusim, iar daca nu, ne continuam ascensiunea prin Universul pe care ni-l creeam. Uneori veseli, alteori tristi, traim viata, o viata oarecare, pe care niciodata nu reusim sa o traim cum ar trebui. Zambim in fata bucuriilor si plangem asupra necazurilor. Mereu suntem aceleasi firmituri de praf purtate de Vant. Ne schimbam de la o zi la alta, crezand ca schimbarile ne vor imbunatati viata. E filosofia oricarui dintre noi, oamenii, dar rezista atat de bine in timp si spatiu incat am ajuns sa credem ca schimbarile, sau balurile la care luam cu noi mastile si hainele de gala, sunt tocmai esentialul vietii.

Am ales sa refuz aceasta teorie. Viata pentru mine, este tocmai acel moment sau clipa in care sunt doar eu, fara sa ma schimb, fara sa port haine de gala, fara sa ma ascund dupa deget. Sunt un om , liber, care-si traieste viata in cel mai frumos mod cu putinta.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe aprilie 13, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , , ,

Continuati voi

Era o zi mare. De fapt, ma aflam in acea mare zi, in care, deciziile mele trebuiau sa se contopeasca si sa formeze un intreg. Nu ma satur sa ma hranesc cu jumatati de masura, vreau tot, pana si pielea de pe tine si apoi iti restitui tot ce ti-am luat. Si era seara , poate ca o seara de Aprilie, in care tu , erai mult mai frumoasa decat este permis. Lumina Lunii se reflecta din parul tau blond, si aceasta imagine nu as putea sa o uit niciodata. Avea pe tine o rochita de noapte de culoarea safirului, care se mula perfect pe trupul tau. Iar eu, eram salbatic, scapat parca dintr-o cusca si statea la pnada pentru a-mi vana prada. Tu nu schitai nici macar un gest, nici o miscare nimic. Timpul il oprisem eu de mult si nu-l lasam sa mai inainteze. Gasisem o bresa a timpului si profitasem de acest lucru. Mereu caut brese, in tot ce ma inconjoara pentru a patrunde oriunde doresc. Ma priveai inspaimantata si nu stiai la ce sa te astepti. Eram mandru ca am reusit sa prind o bucatica de timp, pe care doream sa o tranform in ce vroiam eu. Ochii imi luceau in bataia lumanarilor aprinse din camera noastra, accentuand si mai tare sentimentul de frica care te caracteriza atat de bine in acea seara. Aprind o tigara, si o savurez ca si cum ar fi fost prima data cand fumez. Fumul gros plutea in incapere, sufocandu-te pe tine tot mai mult. Iti distrug aerul de care depinzi atat de mult si o fac cu zambetul pe buze. Imi place sa te vad cum strigi dupa ajutor, cu toate ca buzele tale moi sunt lipite. Nu poti vorbi, esti blocata din cauza ca am creat aceasta scena groteasca.

Si ma opresc aici. Fara sa aiba legatura cu lipsa de inspiratie. Pur si simplu iau o pauza si te las sa-ti continui singur scena mea.

Zambesc !

Continuare :

Si scap tigara aprinsa din mana , pe podeaua mea colorata din lemn de stejar si nu schitez nici macar un gest. Prefer sa privesc cu scrumul mi-a lasat o pata neagra destul de mica pe lemn. Si te privesc, cum dormi ca un inger sau demon, cu pielea ta fina si alba ca zapada. Esti dezvelita si pielea ta da semne ca-ti este frig. Nu te invelesc pentru ca-mi place sa te vad cum tremuri. Ador aceasta stare de infrigurare pe care mi-o transmiti si mie in acest moment. As vrea sa te ucid,sa-ti curm viata pur si simplu, fara nici un motiv, dar atmosfera incarcata din cauza fumului gros care pluteste in camera nu ma lasa sa fac acest lucru. Ma prabusesc langa patul in care tu dormi, la fel ca un animal impuscat fara motiv de cine stie ce vanator amator. Cad nu numai fizic , ci si psihic. Curg sentimente pe care nu le-am mai intalnit pana acum,, pe podeua rece si incerc sa le imping cu piciorul meu stang, aproape amortit. Nu-mi dau seama ce se intampla cu mine acum si totusi ma simt atat de fara strop de viata. Ochii mi-au ramas atintiti spre tine, incercand sa patrund parca, in visul tau, pe care-l traiesti ca o egoista ce esti , numai tu.

 
2 comentarii

Scris de pe aprilie 11, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , ,

Rasarit de Soare

Stii, uneori ma satur si eu sa mi mai joc rolul. Se intampla sa dau si eu de momentele alea in care imi vine sa inchid cutia cu ganduri si sa fug in Lume. De fapt incerc sa ma pierd de oameni. Am ajuns la concluzia ca oamenii nu sunt pe gustul meu uneori. Pot fi doar un ciudat uneori care se inchide in cochilia lui si se apuca de impletit sosetele pentru copii sai, in zaul meu, pentru ideile mele. Nu-s deprimat, pentru ca am uitat de mult semnificatia acestei stari. Dar uneori ,arunc in jurul meu cu praf de endorfina, incat uit ca mai trebuie sa pastrez si pentru mine. Iar acest lucru ma epuizeaza. Raman fara puteri si chiar imi pierd echilibrul. Si asa traim intr-o lume extrem de instabila, iar mersul pe sarma ma face sa trec de la o stare la alta tot mai des. Pentru cei care mai cunosc traficanti de endorfina, va rog contactati-ma. Am mare nevoie de ea in aceasta perioada. Ma gasesc mai mereu pe marginea prapastiei, unde stau si privesc in jos spre golul care nu se mai umple. Ascult sunetul vantului care ma indeamna sa pasesc spre neantul care se asterne in fata mea si-i intorc spetele fara sa stau pre mult pe ganduri. E atat de multa viata in jurul meu incat parca nu ma mai satur de trait. Dar este epuizant, chiar si pentru mine, generatorul de fericire ce sunt. Cand mai treceti prin gandurile mele, mai uitati si voi cate un strop de fericire. Mi-ar place sa consum fericirile altora. Si nu as face-o din egoism, ci pur si simplu mi-e atat de sete sa beau un strop de zambete. Suna a poveste de sinucigas, dar nu e deloc asa. Posibil sa ma arunc pre tare in valul vietii si de asta de multe ori imi vine ceva mai greu sa ies la suprafata. Dar ca si voi, cei impreuna cu care impart Lumea, respir acelasi aer si merg pe aceleasi drumuri, sunt viu, iar acest lucru nu se va schimba mult prea devreme. Mi ar face placere sa mi termin si cartea , dar lipsa de endorfina ma tine de ceva timp pe loc. Inaintez inapoi de multe ori si pasii spre inainte ai gasesc tot mai greu. Vezi , nu stiu daca intelegi acest dute-vino din care am fost eu creat. Ma contrazic chiar si pe mine, atat de dificil pot fi si totusi lumea spune ca sunt un om bun. Atunci cand cauti un critic al vietii, tocmai l-ai gasit scriind aceste randuri. Imi plac aprecierile in care ma spala cei din jur, dar la ce folos daca incep atat de multe si majoritatea raman in stadiul de proiect. Construiesc drumuri pe care le ofer altora , in loc sa-mi pastrez si pentru mine macar unul singur. Lucrez in aceasta fabrica de drumuri de cand ma stiu, iar toti cei care au mers pe ele, nu s-au mai intors niciodata macar sa-mi spuna ca drumul a fost placut. Ma gasesc zambind singur, ca un om cu probleme psihice ce as putea fi. Dar nu sunt. Cel putin nu inca.

Chiar ma gandeam la o chestie destul de interesanta pentru mine. Nu am mai vazut de foarte mult timp un rasarit de Soare. Te incarca din cap pana in picioara cu esenta de viata. Si uite ca acest lucru este un mare regret de al meu. Cred ca de asta sunt in aceasta balanta.

Vreau un rasarit de Soare numai al meu. Suna egoist ? Acum , chiar sunt !

Hai sa vedem cum rasare Soarele ! Maine renunt la cateva clipe de somn pentru acest ritual ! Sa ploua cu raze de Soare peste toti !

 
5 comentarii

Scris de pe aprilie 9, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , , ,

O gura de aer curat

Ma regasesc intr-o zi de Luni, singur, doar eu si gandurile mele. Mi-am aprins candela cu ulei parfumat cu aroma de Gardenie, mi-am terminat de ceva timp cafeaua si acum ar fi cazul sa mai scriu cate ceva. Ma simt putin limitata de realitatea in care sunt nevoit sa traiesc in acesta perioada. Am nevoie de ceva mai mult aer curat.

Lasand astea la o parte, ma gandesc la un cadru si incerc sa dau viata unei scene, ceva, nu stiu exact, poate fi orice. Referitor la o tema anume, nu stiu ce sa zic, de religie am vorbit si mi-au sarit destui in cap, pentru ca am cam rasturnat principiile tuturor, despre viata vorbesc mai mereu in scrierile mele, despre iubire sunt pre multe de povestit, cred ca acum voi vorbi despre criminalul de sentimente.

Si ma gandesc la un om. Din toata multimea de oameni, il aleg pe cel mai posomorat pe care l-am vazut astazi pe strada. Poate fi si o femeie, sa-i oferim un treizeci si sase de ani, ca sa nu lasam loc discutiilor de genul, ca nu prea este coapta sau ca nu a gustat destul din fructele interzise si permise ale vietii. Ai aruncam o pereche de blugi, stramti, culoare albastra, cu o camasa mulata pe corp in culoarea macului rosu, sa o lasam sa poarte si o pereche de cizme maro, cu tocul nu foarte inalt, atasam aceasta imagine unei jachete din piele de culoare tot maro. Parul nu foarte lung, de regula ele au tendinta de a-si scurta parul dupa ce au trecut de pregul celor treizeci de ani. Sa spunem ca este de culoare brunet sau saten inchis, pentru mine nu culoarea face diferenta. Nu o putem lasa libera pe strazile Iasului , fara rujul rosu aprins, care ofera tinerei increderea aparenta de sine pe care nu o mai are in posesie de vreo cativa ani. Unghiile vopsite in culoarea nud, sau sa fie un french nud , poftim, ca sa nu para prea simpla manichiura ei. Era sa uita de geanta din piele bineinteles tot de culoare maro.

Ea trece pe strada mea, sa spunem ca aproape in fiecare zi. Zambeste mereu in drumul ei probabil spre servici. Dar detectorul meu de zambete imi spune ca este doar un gest de scena , folosit de o actrita, care joaca in piesa Vietii rolul ei sau al cuiva , al oricui. Ma aprofundez in expresia fetei femeii. Ochii tradeaza orice artist din aceasta piesa de teatru ieftin. Uneori iti vine greu sa mergi pe drum. Cu siguranta ne-am inatlnit cu totii pe aceste drumuri grele de parcurs. Eu unul pot spune cu seninatate, ca drumul meu nu se mai termina de ceva timp si vorbesc de o perioada destul de lunga. Si stii cum e? Uneori as dori sa ma opresc, sa pot sta, dar ce voi face daca nu-mi continui drumul meu? Nu pot sa ma opresc mai mult decat clipa despre care am mai vorbit intr-o alta scriere de a mea. Imi ajunge acea clipa de regenerare si apoi simt nevoia sa continui. Sa merg spre nimic, orice as face sau orice am face, drumul ala nenorocit, nu se termina niciodata. Te nasti si imediat din acea clipa minunata, iti incepi bine definitul drum spre nicaieri. Crestem ne dezvolta , ne inmultim si apoi ne oprim, in gropi foarte frumos sapate din cine stie ce cimitir minunat. Poate suna sarcastic, dar nu este nimic altceva decat un adevar atat de palpabil. Nu vreau sa descurajez pe nimeni aici, pentru , la fel ca si voi, sunt si eu pe acelasi drum. Bine , in cazul meu, nu uit nicidata sa-mi car si zambetul dupa mine, Asta e scutul protector alaturi de care parcurg acest drum.

La fel si tanara noastra. Cu multa incredere de sine , paseste pe astfaltul denivelat de timpul trecut, cu privirea inainte si cu zambeteul tras peste masca ei de zi.

Probabil ca va continua. Ma opresc sa iau o gura de aer curat !

 
2 comentarii

Scris de pe aprilie 8, 2013 în De ale vietii

 

Florarul

Stii , ma gandesc de ceva timp, ca pana acum, nu am povestit absolut nimic despre cel care se pierde aici , printre randuri. Cred ca am sa o fac astazi, macar o frantura din ceea ce sunt.

In viata reala, sunt un designer floral sau pot fi numit si un simplu vanzator de flori. In adevaratul sens al cuvantului, imi place sa fiu inconjurat de flori, iar faptul ca trebuie sa le si vand, este doar actiunea care-mi alimenteaza una din vechile mele pasiuni. Nu vorbesc aici despre comertul cu flori. Imi face placere sa salvez in memoria mea, reactiile oamenilor, care au avut ocazia de a primi o floare de la mine, sau un buchet. Ador cel mai mult, persoanele crispate, care se prezinta in micutul meu magazinas, cu un chip de genul ” imi pare rau ca traiesc ziua de azi ” si sunt nevoit sa-si cumpere cine stie ce flori, ca oricum pentru ei nu detaliile fac diferenta si din obligatie pentru ocazia respectiva, ajung pe mainile mele. Am inceput sa-i cunosc dupa fete si-i las intai sa faca turul minuscul al florariei mele supa care, cum se intampla de fiecare data, incep sa ma intrebe tot felul de tampenii : cat costa, de ce costa atat, daca sunt proaspete, daca le-am adus de pe alta planeta, daca au fost culese din gradina pe care inca nu o am si tot asa. Dupa ce reusesc sa le raspund de fiecare data cu amabilitatea in care am fost crescut incep incet sa aflu cam ce si-ar dori. Si de aici incepe sa se reverse pasiunea mea pentru flori asupra lor. Ai tin destul timp, de fapt le rapesc ceva timp, de dragul de a le face un bine. Un om, care petrece chiar si cateva minute , inconjurat de flori, nu are cum sa nu uite de toate necazurile sau mai stiu eu ce are el pe suflet. Incep sa dau viata unui buchet. De fiecare data construiesc altceva, pentru ca-mi plac lucrurile noi si unice si plus de asta nu iimi place niciodata sa ma repet. In tot acest timp nu-mi scap din priviri clientul problema sau cu probleme, pentru ca ador sa vad cum expresia fetei unu crispat, se transforma de la o secunda la alta , intr-un om linistit. Mereu stau cu spatele la clientul meu si in mare parte sunt femei, cu toate nu este o dovada de politete, spatele meu joaca rolul unei cortine, care odata trasa la o parte, lasa la iveala surpriza mult asteptata sau artistul pentru care te afli in acea sala. Vorbim de arta, de unde a venit si ideea de cortina. Imi aranjez florile in minte, unde buchetul este deja creeat, inainte de a intra omul in floraria mea. Am o colectie impresionanta de flori, buchete si aranjamente, care se sufoca una pe alta, asteptand sa le deschid pentru o clipa portile, pentru a putea iesi la suprafata.

Ajuns la finalul creatiei mele, incepe sa-si faca aparitia momentul culminant, in care clientul meu si-a pierdut de mult rabdarea. Ma intorc zambind, de fiecare data o fac astfel si nu pentru ca sunt fortat de legile comertului reusit, ci pentru ca , in fiecare zi , imi traiesc cu tot sufletul pasiunea mea.

Omul, reactioneaza mereu , exact cum imi doresc eu sa o faca. Este uimit, se detaseaza pentru o clipa, de lumea sa, si apoi incepe sa perceapa senzatii de fericire si de multumire sufleteasca, pentru ca, spre marea sa uimire, sa meritat asteptarea. In acesta zi, omul nostru a invatat o lectie de viata foarte importanta si anume, sa aiba rabdare. Rabdarea este mai mult sau mai putin , esentialul vietii. Fara acest incredient, aparent nesemnificativ, omul se invarte intr-un cerc fara rost.

Imi multumeste si-mi construieste statui in centru orasului, dar singura mea satisfactie este ca , in ziua respectiva, am mai invatat un om sa-si traiasca viata putin mai altfel. Am reusit sa-l resetez si sa-l trimit inapoi in viata sa de zi cu zi, cu zambetul pe buze. Ma hranesc cu reactiile oamenilor si mereu am spus asta. El pleca multumit si uimit tot odata, iar eu raman singur, printre florile mele multumindu-le pentru bucuria pe care le-au oferit-o omului.

In momentele voastre cele mai dificile, indiferent de gravitatea necazului, mergeti si cumparativa flori. Are efect, e mai presus decat orice terapie sau antidepresiv. Suntem legati de natura, chiar daca nu vrem sa recunoastem asta. Iar florile, sunt opera de arata cea mai reusita a naturii, menita sa ne faca sa zambim.

Astazi, va indemn pe toti cei de aici, sa mergeti si sa va cumparati o floare. Astept reactii !

Endorfinul.

 
12 comentarii

Scris de pe aprilie 5, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , ,

Nu are titlu

Pornesc muzica, il iau pe un El si o Ea si ai arunc in mijlocul unei cafenele, in care lumina Lunii abia patrundea printre cortinele din catifea rosie, de la geamurile din lemn vopsit intr-o nuanta de verde. El zambeste, ea putin rusinata, cu o vaga roseata in obraz, ai intinde mana strangand-o de parca ar dori sa o protejeze. Muzica, posibil sa fie un tango celebru, inca nu m-am gandit prea profund la acest aspect. Important este doar simplu fapt ca cei doi au ajuns in acesta cafenea cu ajutorul gandurilor mele. Le ordon sa inceapa dansul, nu inainte de a descrie vestimentatia celor doi. Ea, poarta o rochie rosie ca focul, lunga, putin transparenta, lasand loc oricarui imaginar sa exploreze felurite taramuri. Pantofii sunt negrii, extrem de eleganti, din piele, stralucesc pe podeauaa din lemn cerat. Parul lung, trece de umeri, de culoare neagra, accentueaza tenul putin masliniu al Ei. Ochii caprui, buzele de un rosu demential, ar face orice privitor, indiferent de statutul sau social, sa creada ca aceasta fiinta este doar o iluzie. Avem in fata noastra o femeie frumoasa , prin naturaletea sa. Un fel de pictura, pe care Mama Natura a executat-o si a aruncat-o intr-o inchisoare bine pazita, ferita de orice privire curioasa.

El, un tanar inalt, bine definit, poate ca are vreo 37 de ani, cu trasaturi masculine destul de accentuate. Poarta o pereche de blugi albastri, cu cizme maro din piele cu catarama, in genul celor purtate de aramtele nemtesti in al doilea razboi mondial. Poarta un ceas destul de vechi dar atat de bine conservat, cu o curea maro. O camasa gri, finalizeaza tinuta tanarului, pentru ca sacoul pe care l-a avut la venirea sa aici, am avut eu grija sa il scot.Tuns scurt, deloc grizonat, parul de culoare saten, se asorteaza ca si cum ar fi atat de firesc cu tinuta sa si cu ochii la fel de caprui ca ai Ei.

Va ordon sa dansa-ti ! Si El impreuna cu Ea , au inceput a se lasa purtati de notele muzicii.

Va continua !

 
Scrie un comentariu

Scris de pe aprilie 4, 2013 în De ale vietii, Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Endorfinul

M-am trezit destul de greu in aceasta minunata zi de Aprilie. Chiar si acum, aburii somnului de noaptea trecuta inca ma tin ametit si nu ma lasa sa ma pot trezi. Mi-am baut cafeaua de mult si tot nu am reusit sa ma trezesc.

Desfac tacticos ambalajul de la seringa pe care am reusit dimineata sa o cumpar, ai atasez acul ascutit si extrag din sticluta pe care o pastrez in cufarul meu din lemn, doza de endorfina imaginara, pe care am creeat-o tocmai pentru astfel de zile. Seringa s-a umplut, imi infing acul cu mare atentie sub pielea intinsa de pe bratul meu si introduc elixirul fericirii. Ma blochez pentru o clipa, timp in care licoarea incepe sa-mi exploreze venele contopindu-se cu sangele meu. Ametesc pe moment si brusc, incep sa zambesc. Efectul este mereu garantat. Sunt pregatit pentru aceasta noua zi , din viata mea. M-am resetat practic, datorita endorfinei mele. Este reteta proprie pe care o folosesc cu succes de cativa ani si niciodata nu m-a dezamagit.

Sunt Endorfinul si menirea mea, este sa diminuez perceptia durerii. Ofer placeri nemaintalnite si uneori chiar interzise de moralitatea din jurul meu. Sunt terapia pura pe care o poate folosi fiecare om care ma intalneste. Te regasesti in mine si in gandurile mele, indiferent de mentalitatile care te-au tinut pana acum in viata. Iti pot schimba perceptiile  pe care le sustii de fiecare data cand trebuie sa te eschivezi din cine stie ce motive. Te pot lua cu mine, oriunde doresti, in imaginarul meu este loc pentru fiecare. Este de ajuns sa mi spui doar un cuvant si eu sunt pregatit sa-ti alcatuiesc povestea vietii tale. Nu folosesc etichete, pentru ca altfel, terapia mea, nu ar mai avea succes. Dar te pot determina sa uiti tot ce ai trait pana acum. Iti dezvalui alte dimensiuni unice, pe langa care ai tot trecut fara ca nici macar sa observi , ca ele intrradevar exista. Sunt o substanta care creeaza unica dependenta benefica, fara reactii adsverse. E suficient sa mi deschizi o fereastra din casa sufletului tau si eu pot privi dincolo de irealitatea in care te aflii. Poate ca te-ai saturat deja, sa te minti singur, sa crezi ca viata ta decurge in functie de destinul care ti-a fost menit sa-l traiesti si sa continui sa speri la o lume mai buna. Lumea, esti tu. Nimic nu exista si nu se intampla, daca nu vrei. Deciziile pe care le iei, sunt drumul pe care tu, singur, pasesti. Fiecare gand, este o noua etapa din viata ta.

Endorfinul, este o simpla calauza, cu numerosi adepti ai vietii palpabile. Si sincer, m-am saturat sa va privesc pe toti, in fiecare dimineata cum parcurgeti mereu acelasi traseu bine pus la punct, cu privirile in jos, vestind parca sfarsitul lumii. Va provoc sa va mai abateti de la drumul vostru si incercati sa priviti si in jur. Sunt destule, pe care inca nici macar nu a-ti observat ca exista in jurul vostru.

Va ofer o doza de endorfina tuturor !

 
3 comentarii

Scris de pe aprilie 2, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , , ,