RSS

Monthly Archives: July 2013

O lectie

Urasc sa mai urasc ceva. Este o mare pierdere de timp. Trebuie sa ti treaca pe loc. Mai ales ca ura practic nu exista. Ea este lipsa iubirii. De unde trag eu concluzia ca daca iubesc tot ceea ce ma inconjoara, nu pot simti ura pentru nimic.

Stiii ce mi place cel mai mult ? Sa stau pe scaunul ala al meu, vechi si vai de capul lui si sa privesc oamenii cum incearca in fiecare zi sa para ceea ce nu sunt si nici nu vor fi. Da-i naibii de oameni, imi plac de mor dar sunt atat de inchisi in ei , incat uneori am sentimentul ca astia sufera de claustrofobie. Pot sa ofer eu doza zilnica de endorfina tuturor, ca nu are nici un efect. Se uita cu niste fete de idioti la mine atunci cand le pun o intrebare foarte simpla , la care ma astept sa primesc un raspuns foarte natural. Oamenii astia, despre care tot scriu eu aici, ar trebui sa-i adun pe toti intr-o padure si sa-i execut. Deci, ei prefera sa traiasca o banala de viata, in care nu zambesc, nu ofera nimic nimanui, nu si alinta copii, nu si iubesc femeile si viceversa. Si atunci, intrebarea mea la nivel mondial este : Care este scopul vostru in viata ? Cresteti , primiti sau nu o educatie in sanul familiei, apoi treceti prin etapele scolituluiu, va gasiti un servici, de care va tineti 50 de ani pana iesiti la pensie, adunati sau nu ceva copiii pe langa voi si apoi stiti unde sfarsiti? Va privesc eu in fiecare luna, de pe scaunul meu vechi din lemn, cum stati ca dobitocii la cozi interminabile, pentru ca dragii mei, a venit ziua in care urmeaza sa ridicati pensioara de la CEC. Bani care imediat , ai lasati la farmacia de la coltul blocului , pe medicamentele menite sa va mai prelungeasca din viata mizerabila pe care o traiti.

Si dupa tot procesul asta , ajungeti in casele voastre pentru care probabil ca mai aveti de platit si acum ceva rate din urma si studiati albumul foto aruncat in debaraua in care nu s-a mai sters praful de vreo cativa ani, pentru a trece repede prin amintirile minunate ale vietii voastre. Poza in care erati mici in clasa intai, banchetele aferente in care a ti sarbataorit finalul de gimnaziu si liceu, apoi poza cu memorabila zi in care impreuna cu ai vostri la Starea civila erati emotionati de fericitul eveniment in care aseza ti semnaturile voastre pentru noul drum alaturi de camaradul ales. Poze alaturi de copiii vostri, nepotii si cam atat. Mai ramane sa gasiti fotografia perfecta pentru care , cu siguranta a-ti achitat deja un avans , sa o aveti scrisa in marmura pentru ultimul loc in care va ve ti odihni. Si punct. Cam asta-i viata voastra. Intrebare : Cand a-ti fost in tot acest timp liberi ? Va raspund eu : Tot timpul ! Numai ca a-ti preferat sa ramaneti inchisi , in ritualul numit viata, de frica sa nu gresiti ceva sau sa nu ratati vreo etapa specifica vietii. Probabil vi s-a tot spus: Fiule, fiico, viata e destul de complicata si trebuie sa aveti grija cum o traiti.

Va intreb din nou: Crede-ti ca dupa ce ve-ti inchide ochii, isi va mai aminti cineva de voi,sau de existenta voastra ? A-ti facut macar un lucru memorabil care sa arate ca pe acolo a-ti trecut voi ? Sunt sigur ca raspunsul este nu . A-ti fost prea ocupati sa traiti o viata bine definita inca de inainte ca ea sa inceapa.

Eu inca sunt aici, asezat frumos pe scaunul meu batran si va privesc cum pasiti prin fata mea, cu fruntile incretite, tristi si lipsiti de orice urma care as putea-o numi eu viata. Va zambesc si degeaba o fac, dar pentru mine inseamna mai mult decat pare. Voi ramane in amintirea celor care au pasit pe drumul meu, acel om care mereu zambea tuturor.

Semnez, Endorfinul !

P.S. Nu este o scrisoare de adio, sa nu se interpreteze gresit. Cele de mai sus, luate la un loc, alcatuiesc o frumoasa lectie de viata ! 🙂

Advertisements
 
12 Comments

Posted by on July 15, 2013 in De ale vietii

 

Moarte clinica

Cum ar fi sa plec departe? Atat de departe de mine insumi incat sa mi-se faca dor imediat si sa simt nevoia sa ma intorc exact in acelasi loc din care am plecat. Sa ma izolez doar pentru o clipa de gandurile mele, exact ca si cum as trai o moarte clinica. Practic, sa ma opresc din actiunea de a fi viu, sa mor, in acea clipa si sa astept sa nu se intample nimic. Acolo, in acea moarte, stau si va privesc pe toti, pe absolut fiecare dintre voi. Sa anticipez fiecare miscare a voastra. Sa simt fiecare suflu din interiorul celui pe care-l privesc.

Ce vreau oare sa spun eu aici? Cer prea mult de la mine sau poate de la voi. Putin confuz cred ca sunt si uneori aceasta ameteala ma apasa atat de tare incat durerea pricinuita nici macar nu ma mai afecteaza. Sunt prea complex pentru mine insumi si acest lucru imi da mari batai de cap. Sunt prins intre alegeri si decizii pe care trebuie uneori sa le iau. Pentru mine lucrurile sunt destul de simple, dar pentru voi , oare e la fel ?

Ma agat mereu de cate un zambet pentru ca sa pot supravietui in momentul meu de moarte clinica. Vad oameni minunati la tot pasul si totusi sunt atat de nefericiti. Nu prea inteleg aceasta balanta in care fiecare se urca si apoi coboara atat de repede incat nici nu apuc sa-i cantaresc. Si eu, nu sunt omul cu etichetele, niciodata nu am fost. Din contra, sunt acela care trece pe langa voi la un moment dat din viata voastra si cand nici macar nu va asteptati, eu intind mana si rup eticheta pe care cu siguranta a-ti primit-o pe parcursul vietii voasstre. Nu sunt un mantuitor, cum probabil cei care au citit aceste randuri pot crede. Ci pur si simplu, imi place sa-mi las amprenta peste tot. Stiti, acel fir de praf de neatins ? Cam asta ar fi auto descrierea mea cea mai corecta.

Si acum nu fac nimic altceva in afara de a fi in acel moment al meu. Avem de a face cu o minte putin mai diferita fata de ce a-ti mai intalnit pana acum. Sunt un vulcan astupat de pietrele pe care le au aruncat unii dintre voi, cu scopul de a-mi oferi lectii de viata traite de voi. Lectiile in cauza, au fost date pentru voi, ale mele, mi le ofera momentul meu, de ratacire, de iubire de oricare ar fi el. Acum, imi scriu temele pentru astazi, si tocmai am mai primit o lectie. Am invatat sa am rabdare si sa fac mereu cate ceva bun pentru toti cei care se aduna in jurul meu. Daca am trecut pe langa cineva si nu am oferit un strop de zambet, aici puteti incepe sa scrieti lista cu reclamatiile aduse la adresa mea. Va asigur, ca o vom gasi mereu la fel, goala. Ca un trup de femeie. Goala si frumoasa indiferent cum ai privi-o si cum ar arata ea. Goliciunea este tocmai frumusetea absoluta. Ea nu ascunde nimic, imbratiseaza orice argument i-a-ti aduce voi si zambeste , o face oricui fara nici un beneficiu.

Sunt gol acum, am scapat de toate, am trecut peste momentul meu mort si m-am intors inapoi sunt aici langa voi, mai gol ca oricand si mai fericit ca niciodata. Motivul ? Motivul nu exista. Sunt fericit pentru ca exist !

Semnez, Endorfinul !

 
7 Comments

Posted by on July 9, 2013 in De ale vietii