Masacru

Privesc fiecare picatura de ploaie care se formeaza deasupra mea. Se naste pentru a parcurge un scurt drum, din inaltul cerului si pana aici pe pamant. O admir, este o frumusete de nedescris, atat de pura si de minunata. Cade si se zdrobeste de pamantul rece specific acestei perioade din an. Lasa un regret in sufletul meu, pentru ca nu am avut destul timp sa-i contemplez frumusetea atat de scurta a picaturii de ploaie. Ma zgarie pe suflet fiecare zdrobitura pe care o suporta picaturile acestea. Iar eu , eu stau neputincios si privesc la geam acest holocaust si nu pot face nimic sa-l opresc. Imi fumez nenorocita de tigara, care probabil ca intr-o zi o sa-mi curme viata si mai iau cate o gura din cafeaua de care sunt mult prea dependent ca sa nu o mai beau. Abia mai respir de la fumul gros care mi-a umplut deja camera si tot continui sa trag fum dupa fum, amagindu-ma cu iluzia de relaxare sau detasare depinde cum am eu chef sa o privesc.

Este frig, destul de frig ca sa mi placa acest spectacol, care pana acum ma durea. Si continua masacrul picaturilor de ploaie, iar eu zambesc ca un psihopat cand vad cum ele mor in chinuri destul de ingrozitoare. Colega mea de camera, imaginara, a inceput sa-si acordeze vioara, aruncata demult prin nu stiu care camara. Si scoate niste sunete atat de ingrozitoare incat ma cuprinde frica. Iubesc toti ce altii ignora in acest moment. Ma opresc langa oricare animal abatut si l privesc ore in sir, ca un filosof pregatit sa despice un fir in mii de bucati cu toate ca si altii au mai facut-o. Am rabdare sa gust fiecare moment al vietii in tihna. Respir aerul curat lasat in urma razboiului dintre picaturi si pamant. Imi  curat plamanii de fumul inabusitor care mi ia murdarit in toti acesti ani.

Mi-e dor de multi care au disparut demult din amintirile mele si de vremurile care au trecut. Mi-ar place sa mai retraiesc inca odata macar, fiecare secunda din anii de la care demult mi-am luat ramas bun. Si-i sfasietor cand stiu ca numai asta nu pot face. Ei trec fara sa le pese , ca timpul meu, este ca o bomba cu cea. E prea scurt, pentru cate am eu de facut si totusi atat de lung cand trebuie sa am si rabdare. Vad oamenii care se adapostesc de acest razboi, de aceasta aapa care nu se mai opreste. Unii sunt tristi , altii fericiti ca s-au intalnit cu anotimpul lor preferat. Iar eu stau, la geamul asta nenorocit si privesc toate astea. Un ciudat intr-o lume atat de normala ar putea spune unii, dar dupa cum bine stim, aparentele mereu inseala.

Si toate astea se petrec in mintea unuia care inca ai mai pasa de cele ce se intampla in jurul sau.

Ma joc cu degetul in cafeaua asta care parca nu o mai termin, dand viata unui vartej in care ma pierd din nou, ca un romancier ce as putea eu sa fiu. SI vad numai lucruri frumoase si amintiri demult trecutein care astazi, parca ma regasesc tot mai mult. Mi ar place sa mai fac si cate ceva constructiv, dar mintea asta a mea, e mult prea ocupata cu gandurile astea care se aduna din ce in ce in numar tot mai mare, aglomerandu-mi spatiul destul de iiingramadit in care sunt.

Ma uit pe pereti si-mi dau seama ca trebuia sa i varuiesc de ceva vreme, dar parca-i mult mai interesant sa i stiu asa cum sunt, pentru ca oricand as putea sa-i declar monumente istorice. Un paianjen mult prea batran, priveste langa mine acest tablou rece si umed pe care un pictor celebru din inaltul cerului tocmai il creeaza. Probabil ca am impartit aceeasi camera cine stie de cati ani buni. Si cred ca nu m-a lasat inima sa-l arunc afara. Nu ma incurca cu nimic. Traim in simbioza fara sa ne deranjam reciproc. Mereu imi da senzatia ca ma intelege si parca ma priveste incercand sa vorbeasca cu mine. Hmm… deja suna a minte de om pierdut prin cine stie ce sanatoriu, dar totusi, sunt atat de normal si atat de viu , incat de multe ori am impresia ca daca m-as aseza langa un decedat, l-as putea readuce la viata.

Stii cum e, fumeaza-ti tigara, bea cafeaua aia nenorocita, ia-ti drogurile de care ai nevoie si fa tot ceea ce-ti doresti, pentru ca oricum, mai devreme sau mai tarziu tot pleci. Oricat de bine ai incerca sa pacalesti acest lucru, este inevitabil, si daca nu mi traiesc placerile, atunci cand o sa le mai gust ?

Astept la geam finalul acestui joc, dintre viu si mort !

Semneaza, Endorfinul.

Publicitate

 

Criminala

Si mor. Dar am murit de atatea ori incat, prin simplul fapt ca ma ridic mereu de acolo de unde am murit, a devenit o banalitate. Iar mie nu mi place banalul. Stii cum e cand suna a mort in tine ? Nu stii. Nu mori fizic si nici spiritual. Mori asa ca sa nu zici ca nu ai murit si tu odata macar, inainte sa mori cu adevarat. Si a mai venit si toamna asta moarta. O criminala in serie, de asta o iubesc atat de mult. Omoara tot in jurul ei, in fiecare an, fara sa i pese de nimic. Adoarme de fapt pe toti. Cu aceeasi nonsalanta pe care o detine. Oamenii au murit deja, inainte ca , criminala noastra sa si intre in atributii. Dar frunzele copacilor care tocmai incep sa moara, au cazut deja in fata geamului meu semnalandu mi sosirea iubitei mele criminale. Va observ pe fiecare dintre voi si mi place cand vad ca , ca un facut zambetul vostru a si disparut, lasand loc perioadei in care ve ti fi crispati, apatici sau mai stiu eu cum. Imi place de mor toamna asta, imi place tot ce tine de ea. Iubesc frigul, am destula caldura in mine sa incalzesc toata planeta. De aici si amorul pentru frig.

Deci, daca simtiti frigul, treceti sa va ofer un strop din caldura pe care o eman !

 

Roberta noastra, sta de vreo cateva luni aruncata pe un raft, uitata si neglijata total de mine. Ma gandesc in fiecare zi la ea si la cum voi hotara sa-si traiasca viata. In calitate de creator am acest drept. Cu toate ca nu accept idee de a controla o fiinta vie, nu prea am tinut cont de lucrul acesta in cazul ei. Si am decis sa fiu inversul Creatorului nostru. Am lasat-o pe Roberta sa-si scrie singura povestea. Daca va fi un roman de succes sau nu pentru mine va fi acceasi satisfactie. Pentru ca scopul meu a fost sa-i dau viata acestei femei. O femeia care exista de cand Lumea, dar pe care am cules-o din mizeria in care era pana in gat si am aruncat-o intr-o poveste care sper eu sa nu mai fi fost scrisa. Am lasat-o libera, mi-e dor de mor de ea si totusi in mintea mea, povestea ei se deruleaza cu o viteza nemaintalnita de mine. Motiv pentru care nu pot reda povestea ei. Se misca la fel cum v-am descriso si voua. Cu o eleganta intalnita doar in regnul animal. Nu stiu daca a-ti pierdut vreodata timpul urmarind o pasare la alegere indiferent de specie. Pasarile nu fac greseli, in afara de momentele in care cad prada pradatorilor, dar in rest sunt perfecte, au miscari bine definite de insasi Mama Natura. Se misca cu o gratie care nici macar o balerina renumita nu poate atinge aceasta perfectiune si sa tinem cont ca perfectiunea insasi nu exista. Decat in cazul Robertei, acea picatura de suflet. Apropo, in cazul in care s-a intrebat vreunul din cititorii mei dragi , de unde a aparut acest titlu – Roberta – picaturi de suflet, voi dezlega imediat misterul. Sufeltul este nemuritor, conform scrierilor din oricare religie doriti voi. Pe pamant, sau in forma umana pe care o ia el, exista doar ca si picatura de suflet, pentru ca isi petrece un timp foarte scurt raportandu-ne la infinitatea de cand a aparut. Iar eu m-am gandit: o picatura  de suflet, echivalent cu un strop de viata. Atat traim noi toti, niciodata mai mult. Ne grabim sa crestem, ajungem adulti, ne bucuram de viata cum dorim noi si cand gustam mai bine din minunatia de a trai, ne stingem, pentru totdeauna. Si picaturile de suflet, intra din nou in fuziune cu Universul. Si se reia ciclul. Pe aceasta ideea m-am bazat cand am cautat o denumire pentru povestea Robertei.

La cat de putin timp mai avem, ar trebui sa nu ne pese de nimic, in afara zilei de astazi !

Semnat , Endorfinul.