RSS

Monthly Archives: September 2013

Cadavru

Profund, ma gandesc la tine si atrag doar vise care nu se materializeaza decat in mintea mea. Te sarut tu taci, nu reactionezi, esti inerta ca un mort . Nu schitezi nici un zambet. Iubesc un om mort de mult timp, un cadavru in putrefactie pe care-l sarut tot mai pasional simtindu-i gustul amar al pielii tale. Incerc sa ma contopesc cu tine si nu pot face mai mult decat sa te ating. Si ti soptesc tot felul de cuvinte care in limba pe care o vorbim noi nici macar nu exista. Daca nici eu nu le inteleg, atunci ce asteptari mai pot avea de la tine. Esti rece, tot mai rece si deja m-am imbolnavit de pneumonie atat de reala. Si tu , tu nu existi in afara imaginarului meu, dar eu continui sa te caut si sa ti torn cate putin vin rosul in paharul ala al tau pe care l-ai parasit pe marginea mesei din camera aia de hotel. Si paharul nu se mai goleste semn ca tu tot nu vrei sa apari. Aprind si lumanarea de mosc, aroma ta preferata in speranta ca poate simturile inca nu ti au disparut si vei veni aici, dar cum sa cer una ca asta unui mort ? Vorbesc cu un cadavru, care nu mai are suflu de mult timp si totusi simt ca ma asculti cu toate ca nu vrei asta. Trimit cuvinte mult prea profunde si puternice pentru tine si chiar daca nu vrei iti intra exact acolo unde trebuie.

Incerc sa te trezesc la viata scotand la iveala cele mai distrugatoare ganduri ale mele. Le sortez, le culeg, le distrug si apoi le dau din nou viata. Le materializez , un gand dupa altul si trimit tot inspre cadavrul acesta intins la picioarele mele. Nu plang , eu nu plang dupa o carcasa goala, e ca si cum as plange pentru ca ploua afara cand de fapt abia a iesit Soarele.

Te simt tot mai aproape asa rece cum esti cand eu acum fierb de un dor pe care nu-l traiesc. Doar mi-l imaginez. Cat de frumos suna sa mi fie dor de un dor imaginar. Si tu cadaverico nu schitezi inca nici un gest . Iar eu, tot aici sunt , tot langa tine , cand nici macar nu vrei sa mai existi. Prea rece esti, prea cald sunt eu, atat de cald incat nici macar raceala ta nu ma poate stinge . Prea viu pentru prea mortul din tine.

Te las acolo jos, rece si fara suflare cum esti. Acum plec dar imediat ma intorc. Nu este zid peste care nu trec si faptul ca nu respiri acum ma face sa dau nastere unor ganduri tot mai puternice. Atat de puternice incat, vor iesi din mine, vor prinde viata si vor pleca in cautarea sufletului tau. Iar atunci cand ele te vor gasi , te vor aduce inapoi, aici jos unde acum putrezesti linistita.

Am inceput deja sa gandesc !

Semneaza , Endorfinul.

Advertisements
 
15 Comments

Posted by on September 30, 2013 in De ale vietii

 

Drum

Privesc pe afara, prin lumea asta mare fara margini. Si vad tot felul de lucruri placute sau mai putin placute. Aud un pian sau un pianist care canta la un pian, undeva in departare, mult prea departe de mine. Dar tocmai aceasta distanta zadaraste scriitorul din mine. Duc o viata, pur si simplu sau simpla, ca fiecare dintre voi, si de multe ori chiar ma intreb de ce am ales sa scriu despre toate astea. Imi vine foarte greu sa accept tot ce se intampla in jur. Si in jurul fiecarui om, au loc foarte multe. Imi place sa dau continuitate celor de langa mine, mai putin mie. Mie imi place sa privesc pe ferestre, sa vad doi tineri indragostiti care se prefac ca impart o umbrela, plimbandu-se prin ploaie, lasand picaturile sa le mangaie fetele. Imi place sa vad batranii care si aduc aminte de sacul plin cu ani care aproape ca s-a umplut si acest lucru ai face sa zambeasca si mai mult. Imi plac oamenii care accepta tot ce vine inspre ei. Ador petalele florilor de mar care se scutura si dau nastere acelui covor roziu care se asterne in fata mea cand pasesc pe trotuarele orasului meu.

Imi place Roberta care nici macar nu exista mai mult decat este ea in imaginarul meu, aproape ca o iluzie menita pentru mai tarziu. Creata ca sa prinda viata in inimile oricui o citeste. Si acum sunt in perioada in care ma gandesc la toate si de fapt nu ma gandesc la nimic. Perioada moarta o numesc eu uneori. Apare in fiecare an, nu intarzie niciodata. E timpul in care vreau de toate cand nu vreau nimic. E un dute vino care nu duce nicaieri. E o pierdere de timp ar putea spune unii. Eu spun ca i doar o etapa a vietii. Acum abia m am eliberat de o nenorocita de raceala. O patesc o data pe an cand ma ia prizonier pentru cateva zile. E ca si cum ma blochez in timp pentru acele cateva zile. E ca o moarte clinica din care abia astept sa ies. Chiar oare exista si altceva dupa viata asta? Am pus multora intrebarea asta si mereu primesc exact aceleasi raspunsuri, din ce in ce mai dichisite si mai cu papionul la gat .Sa trecem peste asta.

Ma cam ploua in ultima perioada si nu i ploaia aia care mi place mie. Mai am si eu perioade de scriitor, ca dupa cum am auzit , drumul asta nu prea putem sa ni-l alegem noi. Este ales de mult, soar ca uneori, la un moment dat , mai apare cate cineva care distragandu-ne atentia ne face sa deviem de la idealul nostru. Si nu i gresit deloc. Important e sa revenim de cate ori avem ocazia, inapoi la drumuletul nostru. Ador sa ma plimb pe drumuri numai de mine stiute. De multe ori imi creez propriul meu drum, pe care merg cu pasi inceti si apasati ca sa pot simti fiecare pietricica pusa acolo de mine.

Va invit pe toti, sa pasit cu incredere pe drumurile voastre !

Seamneaza si astazi, Endorfinul.

 
5 Comments

Posted by on September 26, 2013 in De ale vietii

 

Tags: , , ,

In timp

Si ma intorc putin in timp. Mi am schibat scaunul, am unul rosu mare cu forme futuriste menit sa ma faca sa ma simt bine si tot odata sa iau o farama de sedentarism. Ma intorc in timp, cand masinile se construiau altfel, mai mari mai rezistente si cu forme mai naturale. Cand plecai la un drum spre nicaieri si in boxele exagerat de mari, rula o banda cu muzica slow sau funky si noi toti eram fericiti. In timpul in care m-am intors era treaba buna(vorba mea). Opream masinile unde vroiam noi , zambeam eram detasati de problemele care la vremea in cauza nu existau.Eram noi si acea banda care rasuna in masina aia. Erau femei, care tipau la geam si barbati care le ignorau nu din cauza ca nu le dadeau atentie ci din cauza ca traiau fericirea traita de ele.

Era o perioada in care facebook ul nu era vital si nu te depuncta nimeni ca nu ai fost prezent in nu stiu ce joc video menit sa te tampeasca cu o viteza catastrofala. In timpurile alea, inca se mai citeau carti , care culmea, chiar ne fascinau si ne creau universuri imaginare fara limite. Ne faceau creativi si dornici de mai multa viata. Ratele la casa erau mult prea mici ca acest lucru sa constituie o problema. Era acea vreme in care barbatii inca mai deschideau portierele masinilor pentru ca femeile lor sa poata cobora, cum este si firesc de altfel.

In timpurile alea, cafeaua se savura intr-un amestec de povesti frumoase spuse de consumatorii ei, care legau prietenii adevarate, lucru care acum este pe cale de disparitie. In ziua de azi cafeaua se bea pe terasa expusa in centrul atentie , in mijlocul uni mall, unde poti sa te etichetezi in miile de poze pe care ti le faci si in care descrii o adevarata poveste inexistenta, in care tu iti bei cafeaua vreo cinci ore la o masa. Dar esti cineva, te vede o lume intreaga , pentru ca ti ai pus deja pozele pe site.

O cafea, este un adevarat ritual,care ti inunda simturile cu aroma sa, apoi te zguduie putin cu cofeina specifica plantei, trezindu-te si lasandu-te sa ti incepi ziua in forma maxima. Cafeaua nu-i nociva. Nociv a ajuns sa fie aproape tot ce ne inconjoara pe noi in aceste zile. Tentatii mari la tot pasul, radiatii, incultura si prostime. Chiar arunc zilnic cate o privire la lumea de azi. Vad numai oameni prosti si din aceasta multime interminabila, m ai zaresc cateva exceptii , deobicei oamenii care refuza sa accepte noul.

Partea cea mai interesanta este ca noul de fapt este tot vechiul doar ca prezentat dintr o alta perspectiva. Manacarea de exemplu este aceeasi doar ca ajunge sa nu mai aiba nici un gust de la o zi la alta, parfumurile sunt tot din aceleasi arome ca acum o mie de ani doar ca sunt expuse la alte preturi si sub alte forme, iar hainele, ma rog, hainele se vede foarte clar ca sunt tot alea de acum o multime de ani. Moda revine.

Lucrurile importante care trebuiau sa fie spuse au fost spuse si facute la vremea lor. Nu are ce sa mai apara nou. Pentru ca totul a fost bine delimitat de cai care au trait inaintea noastra cu cateva secole in urma.

Ba chiar in cele mai multe cazuri, aveam de a face cu incercari esuate de a copia valorile trecute. Un Picasso nu va mai fi, un Eminescu nici atat, iar un Da Vinci, clar nu. Iar noi , in loc sa savuram toate astea si sa le contempam pentru ca acolo sunt ascunse cu sfintenie adevaratele valori, noi sarim in sus de fericire iluzorie ca a aparut nu stiu care model nou de Iphone. Tehnologia va distruge omul. Iar evolutia, este de fapt involutie. Omul va trai din nou in copaci.

Seamnaza Endorfinul. Chiar savuram o cafea in acest moment si vezi? Uite cat de multe se pot spune la o ceasca de cafea.

O zi minunata tuturor !

 
9 Comments

Posted by on September 25, 2013 in De ale vietii

 

Tags: , , ,

Continuare..

O masina neagra,cu geamuri fumurii, parcheaza la scara Robertei. Din ea coboara doi barbati trecuti de 40 de ani, fara par, cu fete de oameni pe care nu ti doresti sa i deranjezi nici macar cu privirea. Izbesc portierele, imbracati in costume negre, cu trupuri de dimensiuni colosale, deschid usa de la casa scarilor si urca treptele in viteza , oprindu-se in usa Robertei. Bat cu pumnii , este trecut de ora 22 si un vecin deschide usa sa vada motivul galagiei de pe sala. Ai vede pe cei doi , inchide imediat usa invartind bine cheia in iala. Roberta, deschide usa, timp in care acestia trec aproape peste ea. Se aseaza pe canapeaua din living, isi aprind tigarile, trag cate un fum adanc si incep :

– Roberta, ai cam uitat sa trimiti banii aia inapoi domnului Ivan. Si nu pot spune ca i tocmai fericit. Stii ce inseamna asta nu ? Ca trebuie sa mergi sa i dai niste explicatii domnului. E foarte trist din cauza ca nu ai mai dat nici un semn. Esti clientul sau favorit, dar de aceasta data ai intrecut termenul limita cu mult.

– Baieti, chiar nu m avut cand sa-l sun pe dumnealui. Am fost foarte ocupata perioadele astea din an, cu tot felul de publicatii la editura mea si chiar nu am avut cand sa l anunt. Dar merg , nu i nici o problema. Stai numai sa ma imbrac.

– Bine , hai pregateste-te sa avem timp sa ajungem .

– Multumesc pentru intelegere !

Roberta arunca pe ea o rochita neagra, incalta o pereche de cizme rosii, scoate din dulap un pardesiu gri deschis pe care-l imbraca in viteza si intra in living.

– Putem pleca.

– Sa mergem !

Cei trei coboara scarile, ajung la masina parcata, unul dintre cei doi chelbosi deschide politicos portiera din spate, facilitand urcarea in masina a femeii.Inchide portiera dupa ea si pornesc spre locul in care erau asteptati.

Dupa un drum destul de scurt ajung in fata unui local din centru orasului Iasi. Opresc masina, coboara unul dintre cele doua matahale, deschizand usa femeii.

– Domnul Ivan te asteapta la masa din dreapta. Mergi acolo.

– Multumesc !

Si tanara noastra coboara din masina si intra in localul cu pricina.

La masa din dreapta , domnul Ivan, imbracat intr-un costum gri, cu o esarfa turcoaz la gat, fuma o tigara cubaneza din foi de tutun. Pe fata plina de riduri, semn ca depasise cu mult pragul varstei de 50 de ani, se putea zari un zambet la vederea Robertei.

– Buna seara !

– Buna seara Roberta ! Cam tarziu pentru politeturi nu crezi?

– Stiu domnule Ivan, si scuza mea este serviciul asta care nici macar nu imi lasa timp ca sa traiesc. Si mi pare sincer rau ca v-am neglijat cu datoria aia. Chiar nu am uitat dar nu am avut cand sa trec pe la dumneavoastra.

– Deci, sa vad daca am inteles  bine. Munca ta la editura aia, nu ti lasa timp sa traiesti. Deci daca ai ramane fara vlaga, nu te ar afecta prea tare. Fapt care ma duce cu gandul la cum sa fac ca sa nu te mai joci niciodata cu rabdarea mea. Ma gandesc cum ai reactiona, daca te as arunca de pe dealurile Buciumului. Cam cum ti ai sfarama oasele de stancile de jos. Sau sa te arunc in tarcul meu cu cainii de lupta care participa la lupte. Hmm si asta ar fi o idee. Ce zici ?

– Va rog , am banii, pot sa vii dau in seara aceasta . Nu am alta scuza, dar va rog iertati-ma.

– Cand ai venit plangand la mine si m ai rugat sa te ajut cu banii aia, ca sa poti sa ti platesti toata ipoteca la apartament, eu ti am zis ca nu ti dau? Te am rugat sa ma ierti? Nu. Eu doar am bagat adanc mana in buzunarul hainei mele si ti am pus in fata banii de care aveai nevoie. Daca tatal tau a fost un adevarat domn cu familia mea, era de inteles ca la fel voi proceda si eu cu singura lui fiica. Dar totusi, banii sunt bani si am nevoie de returnarea lor. Maine te astept cand termini la editura , si mii dai atunci. Vroiam doar sa vad cum reactionezi si tot odata sa ti dau o lectie. Sa nu uiti sa fii om de cuvant cum sunt si eu. Fugi acasa copilo si sa nu se mai repete.

Cu ochii in lacrimi Roberta replica :

– Va multumesc din suflet domnule Ivan. – si – l imbratisa.

 

 

 
1 Comment

Posted by on September 24, 2013 in Roberta - picaturi de suflet

 

Tags: , , ,

Fuziune

Imagineaza-ti ce efect ar putea produce urmatoarea fuziune : Adun o multitudine de flori si le numesc yng, dupa care pregatesc o gramada de arome si gusturi pe care le denumesc yang. Le amestec in cea mai mare bucatarie construita vreodata si le las la macerat. Imaginati-va numai, cum ar fi sa ai in tine toate gusturile si mirosurile preferate, permanent, ca intr-un amestec perfect de tot ce e mai bun pe lume?

Vocea femeii care canta ma arunca pe un fotoliu in care raman tolanit si nemiscat si nu mi mai trebuie absolut nimic.si cred ca in camera aia e semiintuneric  si miroase a lemongrass peste tot.
De fapt cred ca i o camera veche de hotel cu ventilator in tavan.

Varul este mult prea vechi ca sa i mai poti distinge culoarea ,totul e invechit, dar curat, super curat, o masa micuta langa canapea, din lemn masiv sustine un ghiveci in care un trandafir rosu aprins parca abia a inceput sa infloreasca.

Eu pe fotoliu, ascultandu-mi piesa, detasat de tot ce ma inconjoara
si tu ?

Tu, esti intinsa pe pat, cu privirea in sus, urmaresti crapaturile de pe tavan, care ti provoaca un disconfort placut. Porti o rochie neagra, botita si o pereche de pantofi rosii, destul de comozi, creeaza imaginea unei petreceri tocmai apuse de la care ne-am intors.Pe gatul tau, se scurge un colier destul de elegant, care completeaza aceasta imagine, in stransa legatura cu cerceii lungi si subtiri, batuti in pietre rosii. Oja in aceeasi culoare cu bijuteriile descrise mai sus. abia a inceput sa se usuce.
Langa pat, sta aruncata o sticla goala de vin, semn ca petrecerea nu a luat sfarsit si piesa mea face sa fim tot mai detasati unul de celalalt, iar noi respiram din ce in ce mai greu, un aer incarcat de de feminism si masculinitate.
Mai rasare cate o raza oarba de lumina, oferita de Luna, iar noi… noi respiram tot mai greu, pentru ca acum, in radioul vechi, canta aproape in soapta, piesa mea si a ta…

 
1 Comment

Posted by on September 3, 2013 in De ale vietii

 

Tags: , , ,

Spatiu

Sunt prins intre doua pietre cazute dintr-o stanca. Nu-s mort, inca respir, dar mintea mea incepe sa creeze iluzii. Am nevoie de un sfat. Venit din partea oricui. Creatiile mele, e posibil sa sufere un soc. Este mult prea probabil ca ele sa dispara. Sunt constrans de un spatiu pe care nu-l am, iar daca nu am locul meu, nu pot da nastere artei, care urla sa iasa cat mai repede din mine, la suprafata. Vreau sa arat tuturor operele mele, dar sunt constrans, ma repet si nu mi pare rau ca fac asta.

Am ajuns intr-un punct limita, nu i ceva foarte grav, dar ma impiedica sa mi duc la capat misiunea. Si nu stiu ce si cum sa fac. Pietrele astea nenorocite , nu mi dau voie sa ies si sa respir aerul curat. SI totusi, totusi vad un Soare, foarte departe de locul in care ma aflu eu acum. Si stiu ca ma asteapta, el sta acolo numai pentru mine, imi lumineaza calea si mi arata unde trebuie sa ajung. Dar nu stiu cum sa fac, ca greutatea asta pe care o am acum in spate, nu-mi da voie sa ma ridic. E ciudat, pentru ca am dus razboaie mult mai grele decat antrenamentul asta, dar e un lucru atat de simplu, povestit intr-o forma atat de complicata. Si-s singur in aceasta lupta , doar eu si gandurile mele, care se materializeaza din ce in ce mai repede. Imi traiesc visele, atat de minunate pe care le am, dar imi pune piedica un lucru atat de banal: un spatiu de care am nevoi, acum, sau cat mai repede. E vorba de zile, de minute in care am nevoie sa iau cele mai multe decizii pentru a nu lasa arta sa piara. Creatiile mele sunt ca niste copii pentru altii. Le dau viata in timp ce ma gandesc la ele, si la urma le pun un papion frumos la gat si le trimit in Lume, unde vor sta atat timp cat florile mele vor rezista. De fapt le trimit la moarte sigura, dar e un sacrificiu pe care eu si ele ni-l asumam. Si e suficienta clipa cat ele sunt vii, ca lumea sa le inteleaga rostul lor. E mult pre suficient momentyl in care privitorul realizeaza ca are in fata sa o capodopera unica pe care nu o vai mai putea contempla niciodata , in afara acestui moment.

Am nevoie de un sfat , sau de un spatiu cat mai repede.

Semnez cu endorfina…

 
6 Comments

Posted by on September 1, 2013 in De ale vietii

 

Tags: , , , ,