Sunt prins intre doua pietre cazute dintr-o stanca. Nu-s mort, inca respir, dar mintea mea incepe sa creeze iluzii. Am nevoie de un sfat. Venit din partea oricui. Creatiile mele, e posibil sa sufere un soc. Este mult prea probabil ca ele sa dispara. Sunt constrans de un spatiu pe care nu-l am, iar daca nu am locul meu, nu pot da nastere artei, care urla sa iasa cat mai repede din mine, la suprafata. Vreau sa arat tuturor operele mele, dar sunt constrans, ma repet si nu mi pare rau ca fac asta.
Am ajuns intr-un punct limita, nu i ceva foarte grav, dar ma impiedica sa mi duc la capat misiunea. Si nu stiu ce si cum sa fac. Pietrele astea nenorocite , nu mi dau voie sa ies si sa respir aerul curat. SI totusi, totusi vad un Soare, foarte departe de locul in care ma aflu eu acum. Si stiu ca ma asteapta, el sta acolo numai pentru mine, imi lumineaza calea si mi arata unde trebuie sa ajung. Dar nu stiu cum sa fac, ca greutatea asta pe care o am acum in spate, nu-mi da voie sa ma ridic. E ciudat, pentru ca am dus razboaie mult mai grele decat antrenamentul asta, dar e un lucru atat de simplu, povestit intr-o forma atat de complicata. Si-s singur in aceasta lupta , doar eu si gandurile mele, care se materializeaza din ce in ce mai repede. Imi traiesc visele, atat de minunate pe care le am, dar imi pune piedica un lucru atat de banal: un spatiu de care am nevoi, acum, sau cat mai repede. E vorba de zile, de minute in care am nevoie sa iau cele mai multe decizii pentru a nu lasa arta sa piara. Creatiile mele sunt ca niste copii pentru altii. Le dau viata in timp ce ma gandesc la ele, si la urma le pun un papion frumos la gat si le trimit in Lume, unde vor sta atat timp cat florile mele vor rezista. De fapt le trimit la moarte sigura, dar e un sacrificiu pe care eu si ele ni-l asumam. Si e suficienta clipa cat ele sunt vii, ca lumea sa le inteleaga rostul lor. E mult pre suficient momentyl in care privitorul realizeaza ca are in fata sa o capodopera unica pe care nu o vai mai putea contempla niciodata , in afara acestui moment.
Am nevoie de un sfat , sau de un spatiu cat mai repede.
Semnez cu endorfina…
Lia
septembrie 1, 2013 at 9:24 am
Nu ştiu şi… mă tem a da sfaturi. Las doar un semn că am citit… deşi n-am înţeles întru-totul.
endorfinul
septembrie 1, 2013 at 11:58 am
Nici eu nu stiu exact ce vreau sa spun. 🙂 Deci nu i nici o problema ! Multumesc pt vizita ! Te mai astept !
racoltapetru6
septembrie 1, 2013 at 9:37 am
În loc de sfat: un fir de iarbă, cât ar fi de firav, se prelinge printre pietre și se ridică la lumină, spre Soare. El nu se plânge de greutățile bolovanilor ce-i stau în cale.
endorfinul
septembrie 1, 2013 at 11:57 am
Multumesc frumos ! Voi tine cont !
dumitruichim
septembrie 27, 2013 at 8:57 pm
Pietrele acestea care te strivesc sunt din neamul bolovanului din povestea lui Creangă. Trimite-le spre publicare dacă nu știi ce să faci cu ele. În cel mai rău caz ar putea strivi pe altul, nu?
Ce ai de pierdut? Numai Sisif avea o problemă cu … spațiul. Își lua opera, o ducea până la o redacție, apoi uita și o lua de la capăt. Mie mi s-a întâmplat și mai rău. Am scăpat piatra dincolo, de partea cealaltă a muntelui!
kitchener, ontario
endorfinul
septembrie 28, 2013 at 8:13 am
Apreciez mult sfaturile primite ! Multumesc frumos ! Si multumesc pentru vizite ! O zi minunata si voi tine cont de sfaturi !