O picatura

Stii cum e ?

E ca atunci cand ploua, si tu stai cu paharul ala mare in care pe fund se mai observa o urma de vin rosu si cu cealalata mana tii palma lipita de fereastra rece si incerci sa atingi prin sticla picaturile alea de apa . Asta se numeste fuziune, iar cealalata se numeste : sa traiesti viata pentru a putea sa ti scrii propria poveste.

Si da e mult fum in camera aia , pentru ca ai uitat tigara in scrumiera si sa cam consumat. Pentru ca asa e in toate povestile astea de care noi oamenii ne legam tot mai des. Toti fumeaza, toti consuma acel pahar sau sticla de vin. Astai o viata , una singura si noi nu facem nimic altceva decat sa o traim. Sunt povesti unice, irepetabile, fiecare are povestea lui si mi plac de mor povestile fiecaruia dintre voi. Dar stii ce am observat ? Daca incep sa culeg de la fiecare povestea sa, si le arunc pe toate in cazanul meu cu povesti, vad foarte clar cum ele toate, se amesteca, formand o pasta perfecta si uniforma, chiar daca perfectiunea nu exista. Observ aceasta fuziune, transformare, care da nastere la o singura poveste: Povestea omenirii. E una singura , pe care fiecare om, inca de la aparitia sa pe acest Pamant, a trit-o si altii cei care au venit dupa , au povestito si au scriso, in piatra, in hartie si acum in digital. E doar una singura, in care un om indiferent de statutul sau, traieste o viata de la cap la coada , cu bune si cu rele. La sfarsitul povestii, inainte sa inchida ochii, chiar am studiat destul de profund acest lucru, omul zambeste, e fericit , multumit si implinit ca a avut ocazia sa fie el insusi o poveste frumoasa. Pentru ca oricat de neinteresanta poate parea viata unui om, nu e important pentru el ce spunem noi cei care i studiem viata de a lungul timpurilor, ci e important cum s-a simtit el , in aceasta frumoasa calatorie.

Revenind la momentul in care incercam sa atingem picaturile de ploia prin acel geam, as putea sa numesc acea clipa: o frantura de viata. O frantura in care ne oprim, in cre ne dam seama ca ne lipsesc multe si totusi aceasta ploaie ne face sa renastem. Sa fim altii , ne reseteaza din banalul pe care l-am tot trait. Suntem noi, acel moment si picaturile de ploaie care se scurg necontenit pe acel geam, dintr-o oarecare camera in care ne aflam in acel moment. Iar apa spala tot. Apa nu lasa urme, decat in malurile pe care le sapa si in rocile prin care trece ea. Apa este natura insasi, care nu plange, cum au mai spus-o si altii. Ea da nastere oricarei fiinte vii, revigoreaza tot in jurul ei. Lasandu-ne pe fiecare sa -i contemplam frumusetile sale.

Concluzia mea, prefer sa pierd ore, zile sau ani chiar, privind o fereastra plina de picaturi de ploaie, decat sa privesc un televizor.

Semnez si aici cu , Endorfinul.

Publicitate

 

Trenul

Era totul sub forma unei imbratisari calduroase, intr-o zi friguroasa rau. Plasam un gand, in centrul imbratisarii, era un experiment in care asteptam rezultatele. Erau doi, in acest dans in care ritmul era dictat de gandul lasat de mine acolo. Cu miscari lascive, cu un El si o Ea, adusi din intamplare odata cu gandul asta. Erau mai multi in jurul lor, priveau fara sa spuna nimic si pe fiecare in parte il incerca cate o stare anume. Unul simtea frica, altul curajul, altii fericirea, tristetea si asa mai departe. Imbratisarea inca se misca, se prelingea pe fiecare nota pe care gandul din mijloc o reda. Apare un tren, vechi, mergea pe carbuni inca  si trece exect printre cei doi dezlagandu-i din acea imbratisare. Izbind-o pe ea de podeaua din lemn vechi de stejar si pe el de peretele al carui var era sters datorita anilori care trecusera. Zambeau si au pornit spre centru camerei din nou. In tren se urcara toti cei care erau in jurul lor. Trenul pleca mai departe spre nicaieri sau spre cine stie unde. Ramasera doar El si Ea. Tot in acea imbratisare. Gandul meu acum se deschide. Lumina, multa lumina in centrul celor doi.

Cati dintre noi ar renunta la acel tren pentru acea banala imbratisare ?

Trenul ala, este Timpul, pe care incercam mereu sa-l pacalim inventand diverse mijloace. Ne luam masini si ceasuri scumpe cand depasim o anume varsta. Cautam iubiri neimplinite in locuri care nici macar nu exista. Dar trenul asta de cele mai multe ori nu opreste in nici o gara. Scapa doar cei care au curajul sa coboare din mers pentru asi trai imbratisarea lor. Sunt putini acei oameni, ai stimez si de multe ori ai caut, dar niciodata nu i pot gasi.

Coborati din mers ! E atat de frumoasa cazatura aceea incat s-ar putea sa vreti sa o repetati.

 

Scrisoare catre oricine

Dragii mei,

Incep aceste randuri cu urmatoarea afirmatie: E toamna ! Stim bine asta. Oare ce vrea acest nebun sa zica?

Toamna, Ne adunam la cafele, la ceaiuri cu miere de albine, la tigari de toate felurile, la poveti , care mai de care mai bine povestite. E toamna. Este anotimpul nostru, al celor care scriem aici trairile noastre fictive sau reale, influentate tot mai mult de starile schimbatoare ale toamnei. Suntem multi, prea multi chiar, as adauga eu. Si prea buni, in ceea ce facem. Am tot citit si recitit cam toate blogurile pe care le urmaresc si concluzia este ca, suntem din ce in ce mai buni. Vad o multitudine de oameni, o mare de oameni chiar cu diferite vieti pe care le traiesc ei, din diverse locuri, cu statuturi sociale amestecate. Dar aici, suntem o fuziune, o crema perfecta , la care in fiecare zi, cativa dintre noi tot adauga un strop din propriul incredient. Marind aceasta masa de cuvinte si ganduri. Finisand-o , incercand sa arate cititorului ca pana la uram perfectiunea exista, rasturnand pana si teoria mea referitoare la asta. Suntem atat de perfecti prin originalitatea ideilor noastre, incat inca nu s-a nascut criticul literar care ar putea fi in masura sa decida daca ceea ce facem noi aici este bine sau nu. Daca noi toti, ne am uni in adevaratul sens al cuvantului sunt sigur, chiar absolut sigur ca vom scrie Cartea care nu a mai fost scrisa niciodata. Pentru ca noi nu tinem cont de parerile cititorilor nostri. Noi scriem din suflet, in timp ce savuram o nenorocita de cafea. Noi avem o pasiune pentru asta la care nu vom renunta niciodata. Noi toti, suntem cel mai bun scriitor care a existat vreodata pe Pamant.

Am urmarit pana si proiectul lui Florin Piersic Jr., sub numele de Fictiuni reala. Omul ala a ales scrieri comerciale, care ar putea fi pe placul tuturor celor care ar cumpara cartea in cauza. Si nu mai spunem ca vorbim de fiul lui Florin Piersic. Deci, orice ar scrie si ar dori sa publice e de ajuns sa si spuna numele si se materializeaza. Dar eu , nu scriu acum pentru a critica acel om.

Lansez o provocare , pentru toti cei care ma citesc si pe care ai citesc:

Doresc sa scriu cate ceva , impreuna cu fiecare scriitor de aici.Scriem orice, absolut orice , impreuna. Astept recruti.

Va doresc o zi deosebita , cu de toate !

Semnez, Endorfinul.

 

 

 

E normal ?

In pozele postate , este o sfanta maicuta de la nu stiu care manastire din orasul Iasi. Nu stiu daca vedeti bine, sau poate ca am eu vedenii, masina e mai scumpa decat prevede legea. Vorbim de o maicuta care depune un juramant de castitate, plus altele. De ce sunt 99% din romani care ocupa aceasta tara , care doneaza bani bisericilor?

Sincer le-as confisca tot si as da celor care probabil ca nu au mancat nimic azi si nici ieri.

 

Femeie si Barbatul

Intre realitate si visare, aici ma aflu in acest moment. Fara sa fi luat nici un drog . Sunt la granita dintre toate astea. Prins intre lume si altceva. Ma aflu la acea banala cafea amestecata in norii mei de fum.

Femeia si barbatul. Cainele si pisica. Nu stiu cati au studiat problema, dar eu am cam inceput sa inteleg cum stau lucrurile in realitate. Nu exista dragoste, nu exista iubire si nici un alt sentiment cum ar fi ura sau mai stiu eu ce. Aceste trairi, as spune eu, sunt doar lipsa elementului care fuzioneaza cu ele. Iuberea e lipsa urii, frica este lipsa curajului si invers si valabil la fiecare dintre ele.

Barbatul, animalul suprem, nu o zic ironic fac doar referire la regnul animal, inca din tineretile lui isi cauta cu mare atentie femela perfecta pentru a putea crea o pereche in adevaratul sens. Femeia, cam tot cu aceleasi idealuri, sta mereu la panda pentru a putea cuceri masculul feroce. Perfectiunea nu exista, deci cautarile lor sunt in zadar.

Intr-un final, cei doi se complac sau se multumesc cu orice le pica in gheara, indiferent de statutul social, de legile morale sau mai stiu eu ce. Ajung sa formeze perechea in cauza. Apar acele trairi frumoase de inceput de drum, plnuri atent create impreuna de cei doi si ajung sa se intalneasca cu varstele problema. Treizeci de ani chiar si mai bine. Cand ambii sunt deja in ascensiune in drumul spre cariera stralucita. Masculul mereu in cautare de noi senzatii, urmareste femelel altora care de cele mai multe ori cad in capcana intinsa de dumnealui. Femelele, se multumesc cu flirturi inofensive , rareori gustand si ele din placerile interzise oferite la discretie de masculii altor domnite asemeni lor.

Apar copii, cheltuielile cresc, la fel si micutii care au aparut datorita contopirii dintre cei doi. Copii pleaca , ei raman din nou singuri si in cautarea iubirii pierdute. Am intalnit si oameni care au rezistat zeci de ani impreuna, dar acolo nu se putea vorbi de iubire. Acolo era doar un respect nemaintalnit intre cei doi. Doi camarazi, la bine si la rau, sau doi actori le as spune eu, care si jucau foarte bine piesele de teatru. Atat de bine incat au reusit sa ajunga in punctul in care nu mai aveau incotro. Erau fortati sa se accepte unul pe altul. Timpul lor aproape ca se scurse si alta alternativa nu ar mai fi avut.

Deci, scumpii mei:

Povestile de dragoste , in fapt, nu au existat niciodata. A fost mereu vorba de un povestitor foarte bun, care a putut povesti o poveste atat de bine incat , de cele mai multe ori, oamenii au luat-o ca atare. A povestit-o cu atat de multa pasiune incat, intr-un fel sau altul , a reusit sa-i dea viata. Dar asta se intampla numai si numai in povestea lui. Restul sunt doar fictiuni, piese de teatru sau filme bine facute. La care noi toti , platim cele mai scumpe bilete, pentru a ocupa cele mai bune locuri din fata.

Lectura placuta !

 

 

Ziua in care

Ziua in care am invatat sa nu mai iubesc. Era o zi ca oricare alta. O zi a unei toamne atat de frumosa, incat nu puteam crede ca e vorba despre acest anotimp. Era cu mult timp in urma, cu cateva secole in urma. O perioada in care oamenii traiau in adevaratul sens al cuvantului, o viata reala, atat de reala incat noi cei care traim acum nu am putea sa o intelegem, oricat de mult am dori asta.

Ma aflam pe o banca, intr-un parca, o banca din piatra, un parc al unei paduri inca netaiat de nimeni. Era o ea , eram un el. Priveam de acolo, acea fiinta. Nu o cunosteam dar simteam ca o cunosc mai bine decat ma cunosc pe mine. Cantau pasari, frunzele coborau lin, desprinse de pe crengile copacilor care se pregateau de perioada de hibernare. Era ziua in care natura inceteaza sa ma iubeasca. Renunta la tot pentru a lasa locul iernii ce urma sa se apropie de la un moment la altul. Eram descult si cutalpile atingeam varfurile ierbii inca verde. SI ma simteam viu , atat de viu incat nu mai aveam nevoie de nimic. Nici macar de aer. Eram prea plin de viata. Simteam ca pot face orice. Traim un sentiment pe care nu l mai intalnisem pana atunci.

Acea ea, se aseza langa mine, pe iarba verde si rece, dar totusi incalzita de Soarele care si arunca ultimele raze in semn de incheiere a ultimei zile. Ea trista eu fericit. O privesc si-i soptesc:

– Eu de azi aleg sa nu mai iubesc.

-Eu de azi, am ales sa traiesc ! mi – a raspuns ea.

Si zambesc, ea plange de fericire, frunzele continua sa infrumuseteze pamantul cu culorile lor minunate, iar natura, inceteaza sa mai iubeasca, ca si mine. Si totusi, ma simt atat de viu fara acest sentiment.

 

Vreau

Stii, de multe ori incerc sa ma regasesc.Tot la aceeasi cafea pe care o beau in aceleasi fumuri care mi transforma camera intr-o sauna de otrava. Si stii ce? Nu ma regasesc niciodata. Sunt peste tot, cand de fapt ma invart in acelasi punct de unde mereu, incerc sa fug. Si plec , iar vin, si nu ramane nimic in jurul Universului in care sunt. Vad multe spun putine, poate mult mai putine decat ar trebui. Si orice as face sunt tot aici, in compania scaunului vechi din lemn, camaradul meu de razboi as putea spune. Sunt in acel glob de cristal, pe care-l izbesc tot mai puternic de marmura rece de la picioarele mele si nu reusesc sa-l spar oricat de mult as incerca asta. Sunt destui langa mine si totusi atat de putini. Prind doar farame de viata si viata asta, e atat de scurta. Ma lupt, ma zbat, ma agit si totusi nimic.

Si nu, nu este o scrisoare de ramas bun sau de suicid sau mai stiu eu ce. E doar o traire pe care am lasat o sa se materializeze in aceste cuvinte scrise aici. Unde eu si gandurile mele avem un abonament nelimitat platit de vreo trei patru ani. Si fidel, ca un cititor fidel al presei de suflet, revin mereu atat cat timpul mi-o permite, pentru a savura noile articole pe care niciodata nu le gasesc. La fel ca cel care si asteapta un prieten, un cel mai bun prieten, intr-o oarecare gara , a unui oarecare oras. Iar prietenul acela, nu mai vine niciodata. E plecat si nu se mai intoarce. Dar el asteapta totusi pe banca veche a garii ponosite. Eu de fapt pe cine astept ? Ma intreb mereu asta. Chiar nu stiu. Nu am nici un raspuns. Sunt bine, sunt foarte bine, dar mi e atat de dor de farama aia de viata. Care te tine in miscare, la fel cum numai visele o fac cu noi. O miscare continua, in care te opresti doar atunci cand mori.

Toti cautam motive si momente de detasare. Detasare fata de aceasta lume, care deja a devenit supra aglomerata. Vrem spatiu, vrem zambete, vrem concedii mai lungi, vrem bani mai multi, vrem sa traim?

Tu ce vrei de fapt ?

Endorfinul.

 

Un eu, o ea si o seara II

Stateam asa, apropiati savurand fierbinteala de pe buzele noastre, cand , deodata, tanara dansatoare coboara de pe scena, ne prinde pe amandoi de par, ne indeparteaza unul de altul si se apropie de ea. Se apropie atat de violent parca , incat simplul ei act ma facut sa simt o placere nemaintalnita. Si raman asa in pozitia asta in care o tanara dansatoare ma tine de par. Ea se apropie si mai mult de vecina mea de pahar si o saruta apasat si tandru tot odata, prinzandu-i cu dintii buza inferioara a tinerei cu basca pe cap. Ea ai raspunde la stimulii primiti muscand-o usor dar nu chiar atat de usor de buza superioara, incat dansatoarea icni un geamat, probabil de durere. O durere atat de placuta. Eu nemiscat, tot acolo ma aflu, imi da drumul la par in timp ce o cuprinde in brate pe cea de langa mine. Ma uit si doar atat nu simt nimic, nu i nici o fantezie de a mea. E doar o imagine pe care nu as fi putut sa o ratez pentru nimic in lume. Se saruta amandoua cu o pofta carnala nemaintalnita. Clientii localului nici macar nu arunca o privire, pentru ca locul tinerei dansatoare a fost imediat luat de o alta domnita la fel de frumoasa ca si ea.

Ma opresc iar 🙂

 

Un eu , o ea si o seara

Si eram intr-o seara, o oarecare seara. Ma aflam intr-un cunoscut club de noapte, asezat frumos pe o canapea din piele maro, savurandu-mi scotch-ul meu preferat. Langa mine se aseaza o ea, care poarta pe cap o basca in patratele gri cu alb, aruncata parca strengareste. E in pantaloni in carouri, si poarta o camasa alba peste care a tras o bluza rosie destul de gosuta pentru atmosfera in care a intrat. In fata noastra, la o bara, se unduieste o domnisoara tunsa scurt, frantuzeste, imbracata doar in lenjerie intima albastra. SI muzica e din ce in ce mai in surdina, pentru ca toti clientii din local au ramas atintiti la fata care danseaza parca numai pentru mine si pentru femeia care sa asezat langa mine. Nu ne privim ma prefac ca nu nu mi pasa , de altfel asta e si un adevar: nu-mi pasa. Sunt aici pur si simplu pentru ca aici am vrut eu sa fiu. Ea comanda o sticla de Chivas, eu in pahar am Jack-ul meu. O frapiera cu gheta este de mult in mijlocul mesei. Eu sunt la al doilea pahar. Ea a vazut ca l beau cu gheata si intinde mana spre frapiera de unde scoate doua cuburi pe care mi le arunca in pahar fara sa se uite la mine. Pare concentrata pe dansul fetei de la bara. Dar totusi se comporta ca si cum mi ar cunoaste toate tabieturile. E ca si cum m-ar sti de o viata. Eu nu o cunosc si nici nu mi doresc asta. Sunt aici doar pentru a-mi savura scotch-ul meu imbibat cu un dans dansat de o femei. Clubul destul de indesat cu oameni de tot felul, din toate categoriile sociale, parca nu mai are loc pentru nimeni. Se aude numai muzica pe care se misca lasciv femeie cu bara ei cu tot. Vecina de canapea, desface sticla, isi toarna in pahar , il ridica in aer si mi zice:

– Ciocnim pentru aceasta seara minunata domnule !

– Sa fie, replic eu.

Si le dam peste cap. Le asezam pe masa si ne intoarcem privirile la femeia din fata noastra. Brusc se opreste, muzica inca canta, ea se apropie de noi , vine langa mine , fara sa se aseze pe canapea si-mi sopteste la ureche cu o voce calda:

-Sa aveti o seara de vis !

Raman tacut pentru o clipa, ai multumesc intr un final, si -i pun in palma un fasic de bacnote pe care-l ia si pleaca inapoi pe micuta scena. Tanara de langa mine cu niste ochi mari si negri, care luceau, se intoarce spre mine, se joaca cu degetul pe paharul meu si din greseala il varsa pe masa. Eu zambesc. Ea arunca doar un zambet in coltul buzelor. Ma prinde cu o mana de cravata si cu celalta de haina, in timp ce ma trage animalic spre ea. Se apropie ca si cum ar vrea sa ma sarute si se opreste la o distanta foarte mica de buzele mele. Atat de mica incat ai pot simti fierbinteala produsa de buzele ei. Si ramanem asa pentru o clipa.

Iar aici Endorfinul ea o pauza pana mai tarziu, unde va veni cu o continuare pe gustul tuturor.

 

Tablou

Tristi sau fericiti, bolnavi sau sanatosi, casatoriti, divortati, indragostiti, ursuzi, si mai stiu eu cum, ne adunam cu totii in jurul unei cafele aburinde asezata frumos pe masa fiecaruia dintre noi, citind ceea ce scriem si uneori chiar regasindu-ne in acele cuvinte. Ma relaxeaza, ma detaseaza , ma face fericit cand stiu ca sunt o mare multime de oameni care chiar citesc cuvintele si gandurile mele pe care le scriu aici. Stiu ca pe multi i-am intristat, pe altii i-am fericit, iar pentru o alta parte poate ca am reusit sa le schimb viata si sa le redau sperante.

Am impartit cu fiecare cititor o buna parte din trairile mele, fictive sau nu, lasand o pata de endorfina pe fiecare dintre ele.

Acum beau cafeaua aia de zi cu zi, trag fum dupa fum, si ascult U2 – I still haven’t found si astea sunt cateva bucatele din viata mea reala si atat. Ma intorc la scaunul meu comfortabil si ma gandesc la oameni si la viata.

Ma gandesc la doi tineri trecuti de pragul varstei de treizeci de ani, care se plimba tinandu-se de mana pe aleile locului in care locuiesc eu. Ea pare fericita si el la fel, afara este frig si el se apropie si mai mult incercand sa-i opreasca tremurul cu un sarut lung, imbratisand-o. Ea are parul lung, poarta o pereche de blugi albastri, cu cizme din piele country de culoare maro, un plover lung impletit de culoare bej si afara abia este octombrie. El are o haina lunga  de culoare bleu marin inchis, pantalonii cred ca sunt tot blugi, incaltand o pereche de pantofi din piele intoarsa maro. Afara e foarte frig, e doar toamna, o toamna super friguroasa. Venit in orasul acesta cu scopul de a aduna oamenii la un loc. Unde sunt multi este si caldura. Iar unde sunt doar doi, isi face aparitia si dragostea, caldura sufleteasca care ne ajuta sa trecem chiar si peste cea mai grea iarna, fara sa avem lemne pentru foc. Ea tine in mana libera o floare, dar eu sunt prea departe sa spun ce fel de floare este. Banuiesc ca o fi vreun trandafir. Oricum, tabloul la care privesc, ma lasat intr-o stare de contemplare. Este frumos asezat intr-o rama veche, pe un perete veche, in a carei incapere ma aflu acum. E doar o pictura si uite cum stau si ma uit la ea si mi dau seama ca am reusit sa-i dau viata. Sunt doi tineri care si traiesc propria lor iubire. E un moment in care dusmanosul Timp nu si poate face aparitia. E blocat de sentimentele puternice ale celor doi. Frumos , magic. E prea magic acest moment atat de ireal.

Traim o vreme in care magia a disparut. O vreme in care oamenii nu mai cred in nimic. Ei doar stau in caselel lor privind acel ecran mare al televizorului frumos asezat in livingurile lor. Ei cred doar in imaginile care le vad. Eu, daca as aparea pe ecranele lor si le-as spune: de astazi toti oamenii vor fi fericiti, vor trai momente unice si vor avea tot ce si doresc. Chiar asa ar fi. Pentru ca ei cred in asta.

Si stiti ce? Eu chiar sunt acolo. In fiecare zi, in casa fiecaruia dintre voi. Pentru ca ma gandesc la oameni zilnic si pentru ca asta le doresc tuturor: sa zambeasca si sa-si traiasca momentele chiar daca sunt exagerat de scurte. Sunt magice si atunci cand plecam de aici, vom ramane doar cu astea. Restul este material care ramane aici , pe jos pe sus aruncat. Zambiti , nu mai vorbiti despre ploi toata ziua, ele sunt fenomene atat de naturale si firesti. Satrea vremii nu poate influenta psihicul unui om. Omul influenteaza natura prin simpla lui prezenta pe Pamant. Deci zambiti chiar acum, savurati-va cafeaua linistiti pentru ca ploaie este doar lipsa Soarelui de cele mai multe ori. Dar Soarele , mai devreme sau mai tarziu oricum isi va face aparitia incalzindu-ne pe toti.

A da si era sa uit : Toti aveti Soarele in suflete voastre, pentru ca eu Endorfinul, am avut grija sa-l plantez in interiorul fiecaruia.

Multumesc !

Semnez cu endorfina si astazi !