Vreau

Stii, de multe ori incerc sa ma regasesc.Tot la aceeasi cafea pe care o beau in aceleasi fumuri care mi transforma camera intr-o sauna de otrava. Si stii ce? Nu ma regasesc niciodata. Sunt peste tot, cand de fapt ma invart in acelasi punct de unde mereu, incerc sa fug. Si plec , iar vin, si nu ramane nimic in jurul Universului in care sunt. Vad multe spun putine, poate mult mai putine decat ar trebui. Si orice as face sunt tot aici, in compania scaunului vechi din lemn, camaradul meu de razboi as putea spune. Sunt in acel glob de cristal, pe care-l izbesc tot mai puternic de marmura rece de la picioarele mele si nu reusesc sa-l spar oricat de mult as incerca asta. Sunt destui langa mine si totusi atat de putini. Prind doar farame de viata si viata asta, e atat de scurta. Ma lupt, ma zbat, ma agit si totusi nimic.

Si nu, nu este o scrisoare de ramas bun sau de suicid sau mai stiu eu ce. E doar o traire pe care am lasat o sa se materializeze in aceste cuvinte scrise aici. Unde eu si gandurile mele avem un abonament nelimitat platit de vreo trei patru ani. Si fidel, ca un cititor fidel al presei de suflet, revin mereu atat cat timpul mi-o permite, pentru a savura noile articole pe care niciodata nu le gasesc. La fel ca cel care si asteapta un prieten, un cel mai bun prieten, intr-o oarecare gara , a unui oarecare oras. Iar prietenul acela, nu mai vine niciodata. E plecat si nu se mai intoarce. Dar el asteapta totusi pe banca veche a garii ponosite. Eu de fapt pe cine astept ? Ma intreb mereu asta. Chiar nu stiu. Nu am nici un raspuns. Sunt bine, sunt foarte bine, dar mi e atat de dor de farama aia de viata. Care te tine in miscare, la fel cum numai visele o fac cu noi. O miscare continua, in care te opresti doar atunci cand mori.

Toti cautam motive si momente de detasare. Detasare fata de aceasta lume, care deja a devenit supra aglomerata. Vrem spatiu, vrem zambete, vrem concedii mai lungi, vrem bani mai multi, vrem sa traim?

Tu ce vrei de fapt ?

Endorfinul.