RSS

Monthly Archives: March 2014

Stii ca mereu fac referire la un el si o ea. Si o fac pe buna dreptate, acel el si ea sunt creatorii in sine ai acestei lumi. E cel mai palbabil argument pe care oricine il poate aduce .

Dar, de data asta, e mult prea pofund gandul acesta pe care vreau sa l las sa curga peste inima fiecaruia dintre voi.

Un el si o ea, intr-o zi oarecare al oricarui anotimp va doriti voi sa fie. Paseau goi, pe coridorul unei case mult prea parasite ca sa mai conteze o cat de mica descriere a ei. Se tineau de mana, simtind podeaua rece si murdara care le inghetau picioarele desculte. De la distanta de unde am dreptul sa privesc numai eu, de aceasta data, puteam zari o singura fiinta vie si culmea, nu era deloc o iluzie. Era ceva real. Doi oameni, formau unul singur. Era revarsarea naturii, samanta pe care o singura data de cand exista viata, ea o lasa sa fie vazuta. Un pian izbit intr-ul colt al acelui coridor, rasuna ca un ecou al trecutului, care nu a mai avut sansa de a se propaga in aer, cum o fac toate sunetele. Muzica lui, era blocata in timp, sau timpul se oprise in aceasta melodie, atat de linistitoare care canta la nesfarsit. Era o piesa fara inceput. Curgea lin peste trupurile goale ale celor doi. Ea, era frumoasa, orbitor de frumoasa, cu parul lung, picioare subtiri, ochii ai luceau in firicelul de lumina pe care Luna il arunca printr-o crapatura a peretelui. O lumina care lasa se se vada doar o silueta feminina, aproape de perfectiune. Nu pot descrie chipul acestei vietati pentru ca nu l pot vedea. El la fel de bine pus la punct din punct de vedere genetic, ca si ea de altfel. Putin timid, sau rusinat de goliciunea sa, o tinea tot mai strans pe aceasta fiinta. Si mergeau, pe acest hol, care nu se mai termina. Era exact ca in visele pe care multi dintre noi le au avut in copilarie, in care cadeam intr-un neant, sau alergam spre nicaieri fara sa ne putem opri de frica unui nimic de fapt. Dar era suficient sa simtim acea frica, in visele noastre, numai asa puteam intelege acest sentiment.

As putea foarte bine sa i strig, sa i opresc, sa schimb decorul acesta mizerabil si totusi atat de placut. E acel sentiment familiar, care ne induce in starea de detasare totala fata de tot. E ca o moarte, si am mai spus o : omul nu moare, doar pierde carcasa in care a stat o perioada de timp. Omul este Universul insusi. Universul este in miscare continua. El nu moare. Nu a facut o niciodata. La fel ca si noi.

 

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on March 2, 2014 in De ale vietii