Si priveam la fereastra trenului peisajul care-mi taia respiratia. Atat de frumos incat de multe ori nu pot sa cred ca sunt nascuta in aceasta tara. O tara, care acum , in aceste momente , trece prin nenumarate schimbari. Ea si-a pierdut cum multi ani in urma adevarata semnificatie pe care o avea. Romania, te duce cu gandul la oameni buni, la zambete, placinte calde, forme de relief unice in lume, menite sa-ti puna la indoiala diferenta dintre real si fictiv. Atat de frumoasa este tara mea.
Si continuam sa privesc, muntii impunatori care nu se mai terminau, cu padurile lor virgine, de o frumusete dumnezeiasca, iar gandurile mele se amestecau tot mai repede intre ele, lasandu-mi sentimentul ca mi pierd mintile. Incercam sa ma linistesc si sa fac tot posibilul sa cred ca aceste lucruri nu mi s-au intamplat mie. Soarele inca era sus in inaltul cerului, de unde acum, parca stralucea si mai tare, lasand cate o raza sa-mi mangaie obrazul plans cu o seara inainte. Dar nici macar pe el nu-l mai puteam simti acum. Eram mult prea la pamant. Si eforturile mele pe care le fac , sa pot intelege ca a fost doar un vis urat si nimic mai mult, nu faceau nimic altceva decat sa-mi aprofundeze faptul ca totul e cat se poate de real.
Plang din nou si aud cum fiecare lacrima a mea se izbeste de pamant , ca un adevarat sinucigas care isi curma viata cu o pasiune mult prea profunda ca eu sa o inteleg.
Iar tu, tu nu mai existi, tocmai acum cand speram ca lucrurile se vor indrepta si ca viata mea in sfarsit si-a gasit mult pierdutul echilibrul. Si inca mi-e sete sa traiesc, tanjesc dupa viata tot mai mult, cu toate ca in paralel sunt coplesita de gandurile suicidale. Inca sunt vie, dar tu, ai plecat definitiv, pentru simplul fapt ca eu nu pot fi perfecta. Oricum nu am crezut niciodata in asta, dar tu exact pe aceast lucru ai pus tot interesul pe care-l poti avea.
Si acum, acum sunt prea vie pentru tine. Si tu fugi, ma lasi in urma , la fel ca o amintire din trecut pe care nimeni nu vrea sa si- o mai aminteasca. Iar eu acum calcand peste mandria care ma caracterizeaza, am pornit pe urmele tale. Vreau sa ma privesti in ochi atunci cand imi vei spune : ramas bun !
Trenul alerga ca un armasar bine crescut , peisajele se schimbau cu o viteza uluitoare, incat traiam cu impresia ca trec dintr-o tara in alta. Imi aprind o tigara, sunt singura in compartiment si prefer sa o fumez chiar aici. Trag fum dupa fum ca si cum ar fi ultima tigara permisa din viata mea si ma gandesc la tine tot mai profund. Ma exteriorizez si ma inhib in acelasi timp cand imi apare chipul tau in minte. Oricum nu-ti ceream nimic in schimb, pentru ca mereu am facut ce am simtit , mai ales atunci cand era vorba de tine. Iar tu ? Tu m-ai folosit, nu ca pe o carpa, ci in felul in care m-ai facut sa te iubesc. Sa te iubesc, dar parca iubirea nu exista. Cel putin pentru noi nu exista. Iubirea este lipsa nefericirii. Pentru ca atunci cand iubesti, esti condamnat la o viata de neimplinire totala. E un sentiment mult prea puternic ,iubirea aceasta, motiv pentru care am preferat mereu sa nu- i dau voie sa existe. In felul acesta am crezut ca te proteje, invelindu-te in acel glob de cristal. Pe cand tu, mi-ai alimentat sufletul cu iluzii atat de reale incat chiar te- am crezut.
Of Eduard, cum m- am lasat condusa de o imaginatie bolnava, pentru ca altfel nu te pot numi. Si cand ma gandesc ca m-am saturat sa tot vorbesc cu mine insami, cand ar trebui sa o fac numai cu tine. M- ai prins in capcana in care femeia mereu este atrasa de barbat, din totdeauna, cu singurul scop de a o ingenunchea. Femeile au ajuns sa creada si sa sustina acum aceasta teorie in care se metamorfozeaza in sclave , sexuale deobicei. Numai ca la noi parea atat de pura aceasta forma de iubire , iar tu m- ai tradat si m-ai facut sa-mi incalc principiile la care am lucrat atat de mult. Incerc sa te sun , dar nu aud decat acel sunet nenorocit care imi spune ca ti-ai schimbat numarul.
Trenul se opri in gara din Cluj intr- un final. Roberta inainte de a cobora , mai arunca o privire pe biletul pe care domnul Ivan il daduse, memora cele scrise si arunca hartia la cosul de gunoi din baia vagonului. Deschide poseta din care scoate revolveru primit, il incarca si- l pune inapoi. Inspira adanc , inchide ochii, ai cade o lacrima pe care o sterge imediat, isi reface rujul de culoare rosie de pe buze, isi aseaza mai bine rochia neagra din bumbac si coboara din tren.
Se urca in primul taxi pe care-l gaseste in gara si- l indeamna pe sofer sa o duca la hotelul Aston de la periferia orasului.
Masina pleaca in viteza spre locatia dorita de Roberta. Ajunge in cateva minute, plateste taxiul si coboara. Hotelul destul de impunator, statea in fata femei, lasand-o doar pentru o clipa cu privirea atintita in sus, spre ultimul etaj. Inspira din nou adanc, de parca isi luase o ultima doza de curaj , din aerul greoi de toamna si pasi in interior.
Urca cu liftul la al treisprezecelea etaj si se opri in fata usii de la camera 107, unde bate o singura data.Din camera, vocea lui Eduard raspunde :
– E o greseala, nu am sunat la room service .
Roberta mai batu o data in usa. Dupa cateva secunde, usa se deschise larg, Eduard cu ochii mari atintiti asupra Robertei, ramase blocat pentru o clipa. Din camera vocea unei tinere femei il chema inapoi pe barbat. Nu trecu mai mult de cateva secunde cand Roberta scoate pistolul din poseta, il lipeste de inima lui Eduard spunand doar atat :
– Te iubesc si tocmai de asta nu te pot lasa sa traiesti !
Apasa pe tragaci, fara sa stea pe ganduri, privindu-l in ochi pe barbatul care tocmai gustate ultima lui picatura de viata. Farame din trupul lui au improscat intreg holul, lasand-o martora pe Roberta la o ploaie de sange. Corpul neinsufleti fu aruncat la pamant, timp in care femeia din camera urla din toate puterile ei . Roberta, arunca pistolul jos, scoate un servetel din geanta , se sterge pe fata , arunca o ultima privire iubitului pe care tocmai il omorase si pleca.
Hotelul era acum o cladire in care numai oganele de politie mai circulau, impreuna cu ambulantele sosite sa constate decesul.
Roberta era acum pentru ultima data in drum spre casa, stiind consecintele a ceea ce facuse. Plangea, lasand fiecare lacrima sa-i ude obrajii fara sa-i stearga. Simtea gustul sarat si dulce de la resturile de sange care se mai prelingeau pe marginile buzelor. Inghitea in sec , acum in aceasta ultima clipa in care intelegea adevaratul sens al vietii. Viata e un joc in care la final toata lumea dar absolut fiecare fiinta vie iese infranta. Acel joc de noroc in care oricat de bine si de corect ai fi, nu-ti lasa nimic altceva decat un esec.
A ajuns in Iasi, mult prea iubitul loc al ei, dar trenul nici bine nu opreste in gara, cand este deja inconjurat de o multime de oameni ai politiei inarmati. Comisarul Gica e singurul care urca in tren, neinarmat, ajunge la compartimentul Robertei si o roaga sa-l insoteasca intinzandu-i bratul sau. Era de la sine inteles ca amprentele lasate pe pistolul aruncat in camera o invinovateau, impreuna cu intregul personal al hotelului, ca auzise zgomotul de arma si urletele aferente.
Roberta , cu un calm iesit din comun ai prinse bratul comisarului si coboara din tren urcandu-se direct in masina de politie.
Endorfinul 