RSS

Monthly Archives: January 2016

Fir

E ca un fir de praf sau poate fi ca acel ideal la care aspiri. Si drumul pare tot mai lung cand incerci mereu sa gasesti scurtaturi. E emotie , ca atunci cand a trebuit sa reciti prima poezie la scoala. E dezamagire, ca in ziua in care stiai ca o sa fie Soare si totusi a plouat. Sunt fiorii. Fiori ? Acel moment in care inima sta in loc pentru o clipa, asteptand sa-si auda ecoul. Dar ecoul nu se mai intoarce, ramane aruncat in neant. Si mai sunt oamenii, acei oameni care contribuie la alcatuirea povestii tale. Caramizile unei fundatii de lunga durata, la fel ca si cetatile din piatra care refuza cu incapatanare sa se darame.

Si mai apoi …sunt eu. Acel bolnav romantic incurabil, mostenitorul generatiilor care m-au definit ca si fiinta umana. Ciudatul postmodernist care paseste cu bocancii iimproscati de noroi peste tiparele bine definite si impuse de altii. Am incetat sa mai visez la maretii si la acel moment in care lumea va fi mai buna. Cui ai pasa ? Ca s mult prea putin martiri in zilele noastre. Si tot frec acel zid al sperantelor desarte cu buretele meu magic, dar uite ca uneori magia e doaor o farama din cruda realitate. Palpabil sunt, deci asi putea sustine ca exist si totusi nu am putut opri rotatia pamantului pentru a putea sa cobor. As pleca oricand dar e prea mic gemantanul in care ar trebui sa indes infinatatea de ganduri la care nu pot renunta. SI totusi, fericit , cel putin asta denota una din mastile pe care sunt obisnuit sa le port. Dar zambesc, atat de copilaresc zambesc incat de multe ori ma gandesc ca e posibil sa fiu nemuritor. Ca mai mult decat un zambet nu poate fi nevoie pentru a te trezi pe oricare drum vrei tu.

Si totusi, totul e ca acel fir de praf de neatins, iar eu mereu acelasi dependent de endorfina voi ramane, cu acul de la seringa mea preferata infipt in trupul meu, pe care se prelinge ultima picatura de viata, stau ca acel copac batran si culeg povestile voastre.

Zambesc ! Si nu ma opresc aici, pentru ca am iesit de ceva vreme la cules de fir de praf.

Ma inclin in fata domniilor voastre, semnand cu acelasi mult iubit pseudonim, Endorfinul.

P.S. Zambiti , pentru ca asta este singura reactie care ne ofera senzatie de nemurire !

Advertisements
 
3 Comments

Posted by on January 22, 2016 in Uncategorized

 

Revin

Revin. Voi sta in picioare acum , nu vreau sa ma asez pe scaunul uitat in alt colt de lume. Si ma gandesc la picatura de suflet de neatins. Ma gandesc la fiecare dintre noi .  Dar , ma tot gandesc la tine. Acel fir de praf purtat de vant , dintr o parte in alta, dintr o viata in alta . Umbli haotic pasind peste felurite suflete. Dezorientat, mereu am fost asa si nimic nu o sa ma schimbe. Pasional, mai mult decat am fost vreo data , asa intentionez sa mor. Zambesc, mereu am facut asta si totusi atat de anormal intro lume atat de normala. Sunt eu , asa cum ma stii , deloc schimbat, pentru ca oamenii nu se schimba. Ai iei ca atare sa ai ocolesti. E vorba doar de decizii, mereu contradictoriu, cat de frumos suna. Si totusi visam impreuna, la acele camere de moteluri jegoase in care am putea fi , traind pasiuni nemaintalnite. Si totusi ata de interzis poate fi ? Ciudat. Nu stiu daca cunosc astfel de notiuni, cel putin nu inca. Si nu mi pasa, nu mi a pasat niciodata. Dar sunt departe, tot mai departe de mine insumi si de tine, acea picatura de suflet de neatins. Si cat de abstract poate fi. Revin cu acelasi suflu de viata pe care l am primit de la ai mei si te privesc de la distanta cum iti joci piesa pe care eu am scris o de mult. SI te las sa crezi ca stii ce faci , cand eu nu fac nimic mai mult decat sa detin controlul. Iti savurez fiecare miscare si influentez direct fiecare zambet pe care simti nevoia sa mi-l oferi. Ti le intorc inzecit , mereu am facut asta. Si totusi mi e dor , mi e dor sa mi fie dor.

Resimt fiecare respiratie impartita, dar totusi sunt constient de amalgamul de intrebari cu care ma poti coplesi. Te ajut sa renasti , si stiu asta, dar e ceva mult prea complex pentru a putea descrie aici. Purtam sperante desarte , fiecare din noi a facut o, si totusi ce frumos suna acea evadare din realitate. Esti drogul dupa care tanjesc de ceva timp. Sevrajul sa instalat de ceva vreme peste partea mea fizica si totusi inca am rabdarea necesara sa te astept. Dar cat de profund poate fi . Prea tare pentru prea omul din mine. Si imi intorc privirea spre tine. Si inca pot simti cum ti se topesc picioarele atunci cand ma simti. Te aud cand tu ai amutit de foarte multa vreme. Te privec cum tremuri la fiecare sarutare pe care ti o ofer. E frica? Ador frica, e acel ceva care ma hraneste si ma trimite mai departe spre lumea ta. Diferit si totusi atat de uman cum numai eu pot fi.

Iubirea nu exista. Nu inca. E prea devreme pentru astefel de trairi. E nevoie de oameni mult prea puternici pentru a folosi acest cuvant. Ea are nevoie de adepti , nu de povestitori si nici de artisti. Iubirea e acel ceva in care nimic in afara de simtiri nu are loc. E acea stare de inconstienta pe care o poti simti in intregul trup atunci cand intradevar ai reusit sa o depistezi. Iubirea e atunci cand ma gandesc la tine fara ca nici macar sa te cunosc. E ca atunci cand ma gandesc la un moment aparte si nu mi gasesc gandurile potrivite ca sa pot descrie starea in sine. Mi e dor si stiu ca am mai spus o , dar mi e dor sa fuzionam. Zambesti ? E prea putin probabil , tu inca nu stii sa faci asta. Fiori , posibil sa ai caci vorbele mele te patrund . Sunt in tine pentru ca formam un intreg impreuna. Imperfect , pentru ca mereu am urat perfectiunea. SI totusi, te simt si tu nu esti aici. Dar eu astept , am prea mult timp ca nu ti las si tie ceva.

Am scaunul meu , chiar daca e vechi. e loc pentru amandoi, poate nu acum, dar poate mai tarziu.

Generez fericire, fara sa cer nimic in schimb si tocmai asta ma face sa fiu atat de diferit/

Semnez cu Endorfinul si cam atat pentru moment,

 
Leave a comment

Posted by on January 18, 2016 in Uncategorized