Tarat prin pământul rece si umed, privesc spre calaul meu , care ma indeamna parca sa accept fiecare lectie pe care o primesc. Zambeste fraierul , stiind ca detine controlul , asupra mintii mele. Incerc sa ma opresc uneori, pentru ca nu vreau sa pierd peisajul pe care-l creez, cu fiecare lectie noua de viata, pe care o invat.
El inca isi continua drumul, pe cand eu , sunt tot acelasi spectator fortat sa priveasca povestea pe care nu o scriu eu.
Dar tu , esti tot acolo in scaunul tau, sperand ca nu va trebui sa fii tocmai tu, următorul soldat trimis sa lupte razboiul altuia. Si totusi, chiar si atunci cand nu este randul tau si te regăsești in mijlocul bataliei, gasesti înțelepciunea sa supraviețuiești. Iar asta te face tot mai bun , de la o misiune la alta, exact la fel ca un asasin platit , avand ca singur scop, reusita.
Călăul imi face semn, se apropie o prima oprire. Incerc sa ma ridic, dar ma loveste in piept cu piciorul si zâmbește. Imi spune ca nu , nu inca. Vroia sa mă convingă ca nu visez, ca nu e tocmai un cosmar, ci doar realitatea pe care eu am creat o. Am ajuns, într-un final si acum pot privi si eu.
Endorfinul 