RSS

Monthly Archives: December 2018

Ghiocei

Creștea de la o zi la alta tot mai mult, înțelesese acum că e adult, chiar și fără voia lui. Dar a ales să rămână copil, îi venea prea bine rolul asta. Era lumea lui, indiferent de cât de mare putea fi stratul de zăpadă, mereu găsea drumul spre locul său de joaca. Încă avea vise, de fiecare dată când găsea ghioceii , pe lângă malul acelui râu, ce-i desena povestea în care el a început sa creadă.

Se spune că era să fie aproape de Crăciun când el începuse pentru prima dată, a căuta ghioceii. Ea, era prima pe care-i primise. El, el ar fi fost primul , care-i putea zâmbi, chiar și atunci când era copleșită de gândurile negre, ce nu o lăsau să-și cinstească florile primite în dar. Pentru el nu conta, știa că avea să-și încălzească inima , la numai sufletul ei. Primise darul suprem, iar lui îi era îndestulător, acest gând.

Ea, reușește să-i întoarcă zâmbetele, pur și simplu , la fel ca acei ghiocei, puri și albi, fără de păcat . La fel ca și viața, cum obișnuia să fie odată , atât de simplă și totuși cu o atât de necunoscuta profunzime. Încât până și cele mai simple cuvinte , ne făceau să tresărim, doar la auzul lor . Iar mixtura de zâmbete, se găsea gratuit la orice crâșmă aruncata la colț de visul tău.

Dar azi, este la fel ca atunci, doar că uneori , uităm să mai odihnim și ochii cu care alegem să privim lucrurile. Așa că, oferă-ți mai mult timp, numai pentru tine și gândurile tale frumoase. Privește-l pe fiecare în parte, cum prinde viață și cum te învăluie în numai a ta poveste. Iar el și ea de mai sus, vor fi mereu în inima ta , a celui care acum citești aceste rânduri. Pentru că unde ești tu, sunt și eu, iar pe acolo pe unde trec , las inimi calde, oricui alege să culeagă ghiocei.

Despre poveste? O las în mâinile tale, cititor drag și prieten de nădejde, ca să o scrii după bunul plac, cu încăpățânare , la fel ca ghiocelul care-și croiește drumul spre viața , topind zăpada din jurul lui .

Trăiți fiecare poveste în parte, indiferent de cât de inconștient și nebun ar suna .

Mă înclin, Endorfinul .

Advertisements
 
2 Comments

Posted by on December 26, 2018 in Uncategorized

 

Între ani

Atunci când vei trece în noul an, să-i dai voie pământului să-ți sărute picioarele, ca să-ți poți aminti cât de frumos poate fi drumul tău, atunci când te pornești în căutarea visului pe care nu l-ai dat uitării. Să-ți învelească inima în praf de gânduri bune, noul an, ca atunci când te vei îndoi de propriile tale decizii, să înțelegi că tu, chiar poți trece peste orice. Să numeri fulgii , ce-ți vor mângâia întreaga ființă, atunci când vei privi, în miez de iarna, cerul înstelat. Să dai viața fiecărui gând pozitiv pe care-l ai și să crezi în el, până când îl vei transforma în parte din realitatea ta. Să plângi, cu lacrimi de bucurie, și să nu-ți fie rușine de asta, atunci când lucrurile bune vor veni înspre tine. Știu, va fi copleșitor , chiar și pentru tine, dar ce poate fi mai minunat pe aceasta lume decât atunci când reușești să-ți scrii singur numai a ta poveste. Să înveți să asculți, pe oricine va dori să-ți vorbească și să înțelegi că e mult mai important decât să vorbești. Ascultă, numai astfel vei reuși să termini de construit drumul pe care ai ales să pășești , atunci când ai ales să începi a crede, în numai visele tale. Și fii mai bun, indiferent de locul în care te afli acum, fă tot ce poți să ajungi să-ți cunoști cea mai buna versiune a ta. Aici nu e nici o competiție, poate fi doar propriul tău maraton, vei alerga singur, nu va fi nici o galerie să te susțină, ai să și cazi, vei aduna și cicatrici, iar la final când vei simți nevoia unei îmbrățișări, e posibil să nu o primești. Dar tu nu-ți pierde speranța, fă tot posibilul să ieși învingător, chiar dacă premiul nu va fi cel la care ai aspirat, continua, nu renunța pentru nimic la idealurile tale. Fii tu, în toată splendoarea ta și pe oriunde ai trece, lasă zâmbete în inimile oamenilor. Sunt prea multi, cei care au ales să cada în prăpastie în loc să sară peste ea. Și mulțumește pentru ceea ce ai, ți se va întoarce înzecit când vei înțelege că trebuie să fii recunoscător acestei lumi pentru că exiști.

La noaptea dintre ani, să îți îndrepți orice gând la care ai vrea să renunți, înspre mine, îl voi remodela și-l voi trimite înapoi în inima ta, în inima ta cea bună. Îți va încălzi sufletul, pe toată perioada cât vei sta în acest tărâm înghețat, iar eu îți voi oferi zâmbete să te mențin fericit, chiar și fără voia ta.

Îți voi desena mereu, hărțile de care ai nevoie, ca în ultima noapte din acest an, tu să poți pași pe aleea cu gândurile mele cele mai de preț. Și să fii tu, când vei înțelege toate astea. Pentru că nimic nu poate fi mai important decât să fii ceea ce vrei tu sa fii, fără nici un fel de influențe.

Viața, e mult prea scurta, oamenii au încetat în a mai fi buni, magia dispare atunci când refuzam sa mai credem, iar inimile îngheață chiar și în fața șemineelor.

Pornește la drum, purtat de glasul ce îl porți în tine și indiferent de locul în care te vei regăsi, fă bine tuturor și fii tu, varianta cea mai buna, la care atât de mult timp ai lucrat.

Iar fiecare zi, în care deschizi ochii și privești cerul , indiferent că e senin sau nu, sa mulțumești pentru acea clipă, pentru că tocmai atunci, vei înțelege că nenorocita asta de viață , în care de multe ori ai ales să nu mai crezi, e tocmai cel mai mare miracol la care ai luat parte.

Visele, chiar devin realitate, începe să crezi !

Asta va doresc eu , pentru noul an ce va sa vina.

Vă îmbrățișez cu drag, pe fiecare în parte și semnez cu Endorfinul.

Nota autor:

Tot ceea ce vă doriți bun, veți primi !

 
14 Comments

Posted by on December 26, 2018 in Uncategorized

 

Scrisoarea

Sunt în vârf de munte, privesc prăpastia ce mă desparte de visele mele și zâmbesc. E tot ce am nevoie azi, să mă desfăt cu acest minunat peisaj. Scot din buzunarul hainei mele, scrisoarea pe care ea, a ales să o trimită înspre mine în aceasta dimineață și citesc :

” Tu, cel care doar în fața Soarelui te înclini, cu inima ta de gheață, ce mereu încălzește rămășițele de suflete pierdute, ascultă-mi acest gând. Am simțit fiecare răsuflare a ta, încă din ziua în care am fugit în căutarea visului meu și citeam cu sufletul fiecare bucățică din tine. Am fost mereu prezentă la întâlnirile noastre, dar am ales să te privesc în taină, din locul în care credeam că e doar lumea mea. Înțeleg acum, m-ai lăsat să trăiesc acea minunată stare , pe care oamenii o numesc viața. Știai că am nevoie atât de mult de tine, dar erai atât de scufundat în gândurile tale, încât atunci când încercam să te strig, cuvintele mele refuzau să mă asculte. Un ideal de neatins , ai fost mereu, dar eu atât de mult m-am regăsit în lumea ta. Acum, când până și ultima cărămidă, ce mai ținea tărâmul meu în picioare, sa izbit de pământ, eu tot încerc sa te port spre visul meu. Când am înțeles cu adevărat cine ești , era deja mult prea târziu că tu sa mai ierți acel gând și ai preferat să-l distrugi, lăsându-mi doar plaja cu nisipul fierbinte. Dar fără tine, nici bucata mea de cer înstelat , nu mă mai poate scoate din coșmarul din care mi-aș dori atât de mult să ies. Te vreau atât de mult înapoi și numai pentru mine, încât până și ploile au încetat să-mi mai mângâie plimbările. Tu unde ești, când ceasul bate ultima ora ce urmează să încheie orice zi ? Știi bine că sunt pregătită pentru momentul în care tu chiar ai să ajungi, iar atunci vor cânta și privighetorile din nou. Două lumi, în aceeași lume și totuși e atât de imposibil să fuzionăm din nou, în numai a noastră dimensiune. Te-am sărutat, pe buzele cu care-mi șopteai seara , că pot dormi în siguranță și că vei fi în visul meu. Iar eu zâmbeam , lăsându-ți inima mea în grija, la încălzit, printre poveștile tale. Mereu o înfășurai, în eșarfă de vis catifelat, lăsându-mă să te privesc mereu pentru o ultima oara. Îmi era aproape imposibil să mai respir, când veneai în visul meu, numai ca să-mi citești visele tale, cu ape limpezi și nisipuri fierbinți. Eu te iubeam la fel ca și acum, știind că voi trăda iubirea. Eram deja prizoniera demonilor mei, ce-mi consumau și ultima firmitură de vis. M-am pierdut în propriile gânduri, în care eu te uram pentru că ești tu și lumea ta acum îmi era imposibil de înțeles. Când scriu aceasta scrisoare, am înțeles că târziu chiar este târziu, iar povestea aceasta , în care tu ești acum, e mult prea curata, pentru murdara de mine.

Te las, tâmpitule , în lumea ta, în care te dedici atât de mult și fără motiv, în a face fericit pe oricine. Am înțeles că locul tău e numai în acea primăvară în care până și fluturii dansează , iar fiarele urla , când tu dai viața unui vis. Realizez acum, că devotamentul cu care-ți tratezi gândurile, menite să-i fericească pe toți, e mult peste limite. Iar asta e ceea ce eu numesc iubire…

Te iubesc, chiar dacă tu știi că eu nu exist !

Semnat, Cea care nu exista. ”

Vă îmbrățișez cu drag,

Endorfinul.

.Visați frumos și zâmbiți în Decembrie.

 
4 Comments

Posted by on December 20, 2018 in Uncategorized

 

Pictam

Puteam să-ți pictez Lumea ta în culori, atât de ușor, poate doar atunci ai fi înțeles că există și viața după albul și negrul cu care privești tu, poveștile. As fi putut să te învăț a înota în oceane cu ape calzi , exact ca cele pe a căror plaja ți-a plăcut să fii tu însăți , dar ai ales sa te scufunzi în propriile lacrimi. Puteam să te cumpăr eu, în loc sa mă fi vândut tu, dar știam că nu te vei adapta în temnițele prin care ar fi trebuit să treci.

Dar acum, am ales cu grija fiecare gând, le-am instruit foarte bine referitor la clipa în care urmează să-ți faci apariția. Vor știi să te ocolească, având ca singur scop, eliberarea drumului pe care te vei întoarce. Cândva mi-ai șoptit, că tu nu o sa pleci niciodată, numai că eu știam deja cât de greu poate fi drumul loialității . Am ales atunci să-ți accept gândul, zâmbind , citisem de ceva timp finalul. Iar tu, credeai că eu chiar cred în gândurile tale, chiar și atunci când păsările din pădure au încetat a mai cânta.

Te simt acum, cum te pierzi printre rândurile ce le citești, ai început deja să înțelegi , că nu poți fi tu, fără bucata mea de poveste. Așează-te jos, dacă ți-ai propus sa mergi mai departe , călcând printre cuvintele ce se aștern atât de frumos în acest loc. Toarnă-ți în paharul tău de cristal, vinul pe care l-am înțeles împreună , în acea ultima zi în care , te-ai pierdut de tine și de noi. Aceasta seara, va fi povestita pe înțelesul tău. Relaxează-te, încearcă să te controlezi , atunci când voi începe să-ți vorbesc. Pot să-ți opresc fiecare picătură de ploaie, atunci când te vei porni înspre mine. Vei ajunge uscata, cu gândurile limpezi, spre noua poveste, a unui nou început. Cu pensula ta, ai să poți picta fluturii despre care mi-ai povestit, că-ți șopteau numai în nopțile de vara, că te vei regăsi, Într-un gând cu Luna plina. Iar greierii, îți vor cânta melodiile , pe care le-am scris , atunci când am ales să las ceva și pentru tine. Dar Iarna, fulgii de zăpadă îți vor desena pentru o ultimă dată, acel zâmbet, pe care ți-e atât de imposibil ca să-l dai uitării . Și da, ai grija să nu uiți de pădurea în care casa de lemn, era mijlocul universului tău, în care pregăteam eu licorile , pentru sufletele însetate de fericire. Nu plânge acum, când înțelegi că starea în care te afli , e tot ce ai nevoie pentru a-ți începe povestea din nou. E endorfină pură, știai prea bine asta ,când ai ales să nu te mai privești în oglindă.

Doar că azi, am rămas tot aici, la rădăcinile poveștii pe care m-ai ajutat să o scriu, cu numai picături din sufletele acelor doi necunoscuți. Începe-ți zborul și fii fără îndoiala, că destinația , va fi una ce numai poveștile noastre o pot înțelege , chiar și atunci când plouă peste acel vis numai al tău.

Vă îmbrățișez cu drag,

Endorfinul.

 
7 Comments

Posted by on December 18, 2018 in Uncategorized

 

Asculta

Atunci când ploaia izbește ultima picătură de pământ , tu asculta mi gândul ce se îndreaptă haotic înspre inima ta. Incearca să mă înțelegi, chiar și atunci când știi că e momentul să mă retrag in lumea mea. Asculta mi și pașii ce se îndreaptă pe drumuri nici macar de mine știute și fă tot posibilul sa vezi harta spre încotro am ales eu sa merg. Urmează mă, știi prea bine că ți pot ierta orice, atât timp cât îți dorești să desenăm împreună numai al nostru Univers. Nu te întrista, când începi să înțelegi că am despărțit cele două tărâmuri numai de dragul tau, ca să ți pot mângâia până și ultima fărâmă de vis ce mi ai lăsat o. Înțeleg că te ai întoarce la primul semn pe care l ai primi de la mine, dar cum sa fac asta când povestea in care mă regăsesc acum e fara de păcat? Citește din nou cuvintele pe care ți le am lăsat ultima data, înainte să plec, vei înțelege mai bine că uneori,prea târziu chiar este târziu. Am încetat a mai folosi timpul , pentru a sorta gândurile cu tine, am preferat sa ți le trimit înapoi , împreună cu ale tale povesti. Sunt mult prea obosit in a mai creea fete Morgana.

Asculta mi discuțiile mele cu Soarele , fă o în liniște absolută, e foarte posibil să înțelegi mai bine, că în lumea mea, toată lumea își plătește datoriile ,mai devreme sau mai târziu . Dar tu știi deja mult prea bine , ca loialitatea cu care mercenarii mei mă tratează e legătură de sânge. Ei sunt în măsură să recupereze oricare fărâmă de gând furată fara acordul meu. Asculta le pașii grăbiți cu care se îndreaptă înspre tine, oricum nu poți fugi la nesfârșit. Asculta ți și inima ce tocmai acum când citești aceste rânduri, refuza sa mai tina vreun ritm. Trage aer adânc în pieptul tau gol, macar cu atât sa ramai după ce îți achiți datoriile.

Acum, asculta ți muzica ta, vei înțelege că nu mai suna cum era odata.

Iar acum zâmbește, hai încearcă, ia vezi, mai poți ?

Vă îmbrățișez cu drag,

Endorfinul.

 
2 Comments

Posted by on December 18, 2018 in Uncategorized

 

Plaja (scriere colectiva )

Pășeam cu frica pe plaja în care tu îți ascundeai printre nisipul fin, cele mai de preț vise. Marea privea înspre mine , de fiecare dată când tălpile mele, călcau peste câte un gând de al tău, purtat de vânt. Soarele îmi șoptea sa te strig, dar eu am ales sa nu mă opresc din căutarea viselor tale. Mă apropii de țărm, privesc înspre orizont, închid ochii și ascult cum Natura încerca sa devina parte din mine. Te vad în imaginarul meu, aproape că ți pot auzi bătăile inimii, dar încă nu te pot atinge.
…. te simt însă. Îţi aud bătăile inimii sincronizându-se cu ale mele. Îmi e teamă să respir, să nu spulber clipa asta magică în care parcă şi mare-şi oprește valurile, să nu tulbure, să nu sfărâme. Încerc să scriu un gând pe nisipul care-ți adăpostește şi ţie mirările şi surâsurile dar după ce am desenat prima literă, un glas stins mi-a şoptit: …….
Știu că nu vei da ascultare cuvintelor, ce numai iluzia de mine le poate rosti. Dar voi continua să ți vorbesc , chiar dacă tu știi că eu nu exist, te pot simți, îți pot număra clipele în care ai crezut în mine, te pot atinge, dar numai atunci când ne regăsim în starea de visare. Mereu am privit înspre tine, gustându-ți fiecare clipă pe care ai ales sa mi o dedici numai mie. Iar după prima litera, incrustata in nisipul fierbinte, până și marea a tăcut.
Ştii tu oare în câţi paşi am măsurat eu dorinţele tale? Ştii tu oare, că din acea clipă, marea a fost singurul meu prieten? Ţi-ai putea imagina oare câtă emoţie a văzut ea, iar tu nu? Ea mă privea liniştită în timp ce tu îţi izbeai valurile în sufletul meu. De ce nu m-ai lăsat în pace atunci? De ce mi-ai modelat viaţa în cel mai crud mod cu putinţă? Ai desenat dor şi aşteptare din prima clipă pe malul fin iar valurile, nu, nu le-au şters nici măcar acum… Tu vorbeşti de o literă, eu am desenat atât de multe, că le-am pierdut şirul. Exişti, eşti real, doar intangibil. Tu ai ales asta, nu eu. Eu te-am aşteptat cu sufletul în palmă de fiecare dată. Şi de fiecare dată ai venit, l-ai luat şi ai plecat cu el fără să acoperi palma întinsă, măcar cu un sărut. De adio, dacă asta îţi doreai. Cum poţi fi atât de crud şi rece când suflarea ta fierbinte îmi tulbură de fiecare dată gândurile?
Asi putea sa fi oprit acele valuri ce necontenit erodau părticele din sufletul tău. M ai lăsat să privesc în numai inima ta, încă de la prima noastră întâlnire pe acel tărâm , numai al tău. Ma înfricoșa gândul că aș fi putut să mă pierd în iubirea ce tu mi-ai declarat-o la malul mării chiar atunci când răsăritul îmi șoptea sa te sărut. Tremur și acum, când încerc să ascund acest gând în palmele tale , atât de goale acum. Am privit la toate picturile, pe care mi le-ai așezat în încăperea mea rece și întunecată , în speranța că într-o zi , te voi lăsa să ma îmbrățișezi. Eu am ales să ți tulbur gândurile, speram să simți asta, de fiecare dată când te aștept singur , în lumea unde numai eu și tu alegem sa încălcăm propriile reguli.
Ai fi putut, dar n-ai făcut-o. Ştiu, nu eşti primul bărbat pe care-l intimidez. Nu ştiu cum reuşesc asta când eu însămi sunt înfricoşată de întunericul din fiecare. Cum să nu încălcăm reguli când mi-ai spus atât de brutal ce-ţi doreşti? În visele noastre ele nu există, sunt doar temeri. Atât. Nu, nu eşti singur, am fost tot timpul cu tine, în gând, în vis, în speranţă. Rămâne totuşi întrebarea: Până când?
Îți mulțumesc pentru atunci când m ai lăsat să pășesc peste urmele tale. Ce as mai fi eu fără fărâmele de umbre ce mi le lași împrăștiate în doar visele mele? Nefinisat, a fost acel gând în care am ales sa fug de tine, când mi-ai jurat iubire, odată cu Soarele ce parcă din mare ieșea. Până când voi căuta fărâma de tine, nici eu nu știu. Răspunsul la propriile întrebări, pot îngrozi până și omul din mine . Vei fi mereu, în fiecare poveste în care privesc acel peisaj din poza cusuta cu picături din sufletul tău, iar primăvara , o să te sărut de fiecare dată când vei culege florile de pe acea alee.
Vara, o să te plimb cu barca spre orizontul sufletului meu, toamna îmi voi așterne la picioarele tale gândurile cele mai ascunse, ca niște frunze ruginii, iar iarna.. Iarna voi încerca să topesc distanța dintre noi printr-un pod din fulgi de nea. Pentru că indiferent de anotimp și de cât timp va cerne peste noi, noi vom continua să existăm, noi doi, împreună. Pentru că indiferent unde ne vor duce pașii, cât de departe de plaja pe care mi-ai arătat iubire, amintirile vor continua să dăinuie și să fie vii. Pentru că atât timp cât suntem vii, sufletele noastre nu vor putea fi dominate de altcineva sau de altceva. Îți simt atingerea de parcă ai fi aievea și-mi doresc să fii aievea.
Sunt atât de real și tu ai vrea sa-mi fii atât de aproape. La fel de aproape cum îmi împreunez acum palmele înspre focul ce mi sa aprins din nou în inima. Vreau să ți păstrez nisipul la fel de fierbinte , că în ziua în care ai pășit prima data spre tărâmul ce ducea spre visul meu. Mai ales acum când valurile mării au decis că sa înghețe, de frica sa nu le întâlnești din nou. Dezbrăca te de inhibiții , când te invit la dans pe muzica ce numai tu ai scris o, în acea fărâma de toamna, când fluturii încă zburau pe inima ta.
În toamna aceea eram doi. Acum, în nisipul fierbinte doar pașii mei se răsucesc într-un dans pe care tu nu ai vrut să-l înveți cu adevărat niciodată. Dar nu te teme, eu voi fi întotdeauna acolo, în visul tău cu flututuri albaștri ca marea care ne-a unit. Am să îți mângâi ușor obrajii încălziți de primele raze de soare și pierdută în îmbrățișarea ta, am să-ți sărut îmbujorată pleoapele strânse peste amintiri, seara, când obosit să mă cauți, ai să-ți trimiți spre mine gândul, să-mi spună cât de mult mă iubești. Și am să-ți fiu ploaie și vânt și uitare și dor, întrebându-mă mereu de ce, dorindu-ne atât de mult, nu am avut curajul să fim fericiți…
As vrea ca sa fug, dar cum sa fac asta când tocmai fuga de tine e singura extremă ce reușește să mă atragă în lumea ta. Când tu închizi ochii, e momentul în care apar eu, culegătorul de gânduri negândite. Aleg sa iubesc iubiri neiubite, în loc rezonez tot mai mult cu numai sufletul tău. Te caut mereu , luând urma ce pașii tăi au lăsat-o , la poalele muntelui, atunci când visam împreună aceeași fărâma de vis. Condamn oamenii , pe care-i întâlnesc pe acest drum fără sfârșit, la fericire absolută , numai să știu că mă apropii tot mai multe înspre tine. Transform lacrimile lor, în stele , pe cerul întunecat la care sper eu că vei privi cât mai curând. Vei înțelege atunci, că m-am pornit de prea multă vreme în minunată călătorie , ce am ales sa o numesc drum către tine. Și vei răspunde îndată, la chemarea gândurilor mele, atunci când vei sfârși a mai fugi de propria-ți visare, la început de Primăvară, nici mai devreme sau mai târziu. Îți voi zâmbi, din același loc în care m-am gândit la tine întâia oară. Iar tu , acum , vei intra în directa fuziune cu acest gând , ce numai pentru o ființă ca tine , a putut fi creat. Chiar dacă negi acum, că locul din care vii tu, nu exista, vei înțelege că e real, numai când valurile marii o să-ți sărute din nou piciorele, a căror urma am urmat-o până acum.
Ultimul gând pe care l-ai slobozit iubind neiubirea, m-a găsit! Îți simt căutările, pe poale de munte, torcând fir de drum nesfârșit, către veșnica-ți primăvară! Zâmbetul tău mi-a întâlnit lumea. Persistă pentru că este plin de vigoare, de încredere, tânăr! Zâmbet fericit, al unui suflet neliniștit, amăgire nemuritoare a unei vieți ce nu a existat. Amestec de lumi, cu țărm comun : dincolo de ocean -nesfârșite boabe de gând chinuitor, dincoace -umblet fără odihnă, primăveri fără glas, toamne fără rod, vieți fără rost..
Îi privim pe toți în față, mai puțin pe noi înșine! Îi căutăm pe cei care nu au existat nicicând, decât în mințile noastre, fără să vedem că ne aflăm pe același drum, uniți de aceleași gânduri, născuți pentru aceeași dragoste!
Dar înțeleg acum că singura barieră dintre noi era distopia din mintea mea. Înțeleg acum că tot ce aveam nevoie era să mă iubești în inima mea. Și, atunci, mai întâi trebuia să mă iubesc pe mine. Vezi, așa cum eu îți urmăresc ție pașii lăsați pe nisip, așa tu îi urmărești pe ai alteia, iar pe ai mei altul îi caută. Când m-am oprit și am privit, dincolo de fricile mele ce îmi îngustau orizontul, am realizat că toți demonii pe care îi urăsc la tine sunt în mine. Și atunci, am privit marea, și m-am bucurat că sunt singură în fața ei, pentru că, de fapt, nu sunt singură. Sunt în mijlocul focului de la soare, apei de la mare, vântului, ca briză, pământului de sub picioarele mele. Și de atunci te iubesc cum am început să mă iubesc pe mine, cu pace, nu pasiune răvășită de gânduri negre. Cum aș putea să-mi fie dor să te am, când te am deja pentru totdeauna, te-am avut mereu, și nu ai fugit niciodată de mine? Unde, întrebi? Aici, în inima mea. Dacă ai intra și tu în acest loc cald, ai vedea că n-ai de ce să fugi. Mai ales de iubire n-ar trebui să fugi. Oprește-ți odată mintea, simte cu restul ființei tale, vei vedea. Vei vedea că jocul nostru secret, în care ba tu fugi, ba eu de tine, s-a terminat Am spus stop. Nu-și face griji, tot te iubesc, dar cu iertare, de mine și de tine, așa cum numai viața poate fi iubită. Dar data viitoare când vei vrea să continuam leapșa asta de suflet, vei ști ca nu prea mai am cu adevărat nevoie de ea. Sunt completă prin mine însămi. Dacă nu am de ales decât să te văd ca pe o oglindă a propriului suflet, asta înseamnă că eu nu pot percepe altceva decât universul meu interior.Asta nu înseamnă că data viitoare când ne vom vedea vei alege să mă iubești, ci că nu am nevoie să îmi demonstrezi nimic, mă simt deja iubită, în toți oamenii oglinzi cu care mă întâlnesc. Haide, e timpul să te vindeci și tu. Oprește-te din alergat, lasă lumina soarelui să te spele, să ne spele pe toți. Privește marea, ea ne învață că viața e frumoasă, pentru că e viață și atât, Lasă prezentul să te inunde, vezi cum te revigorează, ține minte: n-ai cum să alergi o eternitate.

Mulțumesc tuturor care au luat parte la gândul de mai sus. Personal, cred că o putem numi o capodopera.

Mă înclin în fata voastră și vă îmbrățișez cu drag,

Endorfinul.

 
8 Comments

Posted by on December 13, 2018 in Uncategorized

 

Scrierea colectiva

Imaginea trebuie să aibă câțiva ani vechime , e acolo doar pentru inspirație și mi aparține.

Să începem :

Pășeam cu frica pe plaja in care tu îți ascundeai printre nisipul fin, cele mai de preț vise. Marea privea înspre mine , de fiecare dată când tălpile mele, călcau peste cate un gând de al tău, purtat de vânt. Soarele îmi șoptea sa te strig, dar eu am ales sa nu mă opresc din căutarea viselor tale. Mă apropii de țărm, privesc înspre orizont, închid ochii și ascult cum Natura incerca sa devina parte din mine. Te vad in imaginarul meu, aproape că ți pot auzi bătăile inimii, dar încă nu te pot atinge.

De aici continuați voi cu bucățile de povesti proprii care ar fi frumos sa formeze o fuziune între noi toți.

Scrieți in comentarii cate o continuare iar eu adaug continuările mele sub fiecare scriere a voastră. Aștept cu nerăbdare să ne citim.

Endorfinul, zâmbind și azi !

 
14 Comments

Posted by on December 12, 2018 in Uncategorized