RSS

Plaja (scriere colectiva )

13 Dec

Pășeam cu frica pe plaja în care tu îți ascundeai printre nisipul fin, cele mai de preț vise. Marea privea înspre mine , de fiecare dată când tălpile mele, călcau peste câte un gând de al tău, purtat de vânt. Soarele îmi șoptea sa te strig, dar eu am ales sa nu mă opresc din căutarea viselor tale. Mă apropii de țărm, privesc înspre orizont, închid ochii și ascult cum Natura încerca sa devina parte din mine. Te vad în imaginarul meu, aproape că ți pot auzi bătăile inimii, dar încă nu te pot atinge.
…. te simt însă. Îţi aud bătăile inimii sincronizându-se cu ale mele. Îmi e teamă să respir, să nu spulber clipa asta magică în care parcă şi mare-şi oprește valurile, să nu tulbure, să nu sfărâme. Încerc să scriu un gând pe nisipul care-ți adăpostește şi ţie mirările şi surâsurile dar după ce am desenat prima literă, un glas stins mi-a şoptit: …….
Știu că nu vei da ascultare cuvintelor, ce numai iluzia de mine le poate rosti. Dar voi continua să ți vorbesc , chiar dacă tu știi că eu nu exist, te pot simți, îți pot număra clipele în care ai crezut în mine, te pot atinge, dar numai atunci când ne regăsim în starea de visare. Mereu am privit înspre tine, gustându-ți fiecare clipă pe care ai ales sa mi o dedici numai mie. Iar după prima litera, incrustata in nisipul fierbinte, până și marea a tăcut.
Ştii tu oare în câţi paşi am măsurat eu dorinţele tale? Ştii tu oare, că din acea clipă, marea a fost singurul meu prieten? Ţi-ai putea imagina oare câtă emoţie a văzut ea, iar tu nu? Ea mă privea liniştită în timp ce tu îţi izbeai valurile în sufletul meu. De ce nu m-ai lăsat în pace atunci? De ce mi-ai modelat viaţa în cel mai crud mod cu putinţă? Ai desenat dor şi aşteptare din prima clipă pe malul fin iar valurile, nu, nu le-au şters nici măcar acum… Tu vorbeşti de o literă, eu am desenat atât de multe, că le-am pierdut şirul. Exişti, eşti real, doar intangibil. Tu ai ales asta, nu eu. Eu te-am aşteptat cu sufletul în palmă de fiecare dată. Şi de fiecare dată ai venit, l-ai luat şi ai plecat cu el fără să acoperi palma întinsă, măcar cu un sărut. De adio, dacă asta îţi doreai. Cum poţi fi atât de crud şi rece când suflarea ta fierbinte îmi tulbură de fiecare dată gândurile?
Asi putea sa fi oprit acele valuri ce necontenit erodau părticele din sufletul tău. M ai lăsat să privesc în numai inima ta, încă de la prima noastră întâlnire pe acel tărâm , numai al tău. Ma înfricoșa gândul că aș fi putut să mă pierd în iubirea ce tu mi-ai declarat-o la malul mării chiar atunci când răsăritul îmi șoptea sa te sărut. Tremur și acum, când încerc să ascund acest gând în palmele tale , atât de goale acum. Am privit la toate picturile, pe care mi le-ai așezat în încăperea mea rece și întunecată , în speranța că într-o zi , te voi lăsa să ma îmbrățișezi. Eu am ales să ți tulbur gândurile, speram să simți asta, de fiecare dată când te aștept singur , în lumea unde numai eu și tu alegem sa încălcăm propriile reguli.
Ai fi putut, dar n-ai făcut-o. Ştiu, nu eşti primul bărbat pe care-l intimidez. Nu ştiu cum reuşesc asta când eu însămi sunt înfricoşată de întunericul din fiecare. Cum să nu încălcăm reguli când mi-ai spus atât de brutal ce-ţi doreşti? În visele noastre ele nu există, sunt doar temeri. Atât. Nu, nu eşti singur, am fost tot timpul cu tine, în gând, în vis, în speranţă. Rămâne totuşi întrebarea: Până când?
Îți mulțumesc pentru atunci când m ai lăsat să pășesc peste urmele tale. Ce as mai fi eu fără fărâmele de umbre ce mi le lași împrăștiate în doar visele mele? Nefinisat, a fost acel gând în care am ales sa fug de tine, când mi-ai jurat iubire, odată cu Soarele ce parcă din mare ieșea. Până când voi căuta fărâma de tine, nici eu nu știu. Răspunsul la propriile întrebări, pot îngrozi până și omul din mine . Vei fi mereu, în fiecare poveste în care privesc acel peisaj din poza cusuta cu picături din sufletul tău, iar primăvara , o să te sărut de fiecare dată când vei culege florile de pe acea alee.
Vara, o să te plimb cu barca spre orizontul sufletului meu, toamna îmi voi așterne la picioarele tale gândurile cele mai ascunse, ca niște frunze ruginii, iar iarna.. Iarna voi încerca să topesc distanța dintre noi printr-un pod din fulgi de nea. Pentru că indiferent de anotimp și de cât timp va cerne peste noi, noi vom continua să existăm, noi doi, împreună. Pentru că indiferent unde ne vor duce pașii, cât de departe de plaja pe care mi-ai arătat iubire, amintirile vor continua să dăinuie și să fie vii. Pentru că atât timp cât suntem vii, sufletele noastre nu vor putea fi dominate de altcineva sau de altceva. Îți simt atingerea de parcă ai fi aievea și-mi doresc să fii aievea.
Sunt atât de real și tu ai vrea sa-mi fii atât de aproape. La fel de aproape cum îmi împreunez acum palmele înspre focul ce mi sa aprins din nou în inima. Vreau să ți păstrez nisipul la fel de fierbinte , că în ziua în care ai pășit prima data spre tărâmul ce ducea spre visul meu. Mai ales acum când valurile mării au decis că sa înghețe, de frica sa nu le întâlnești din nou. Dezbrăca te de inhibiții , când te invit la dans pe muzica ce numai tu ai scris o, în acea fărâma de toamna, când fluturii încă zburau pe inima ta.
În toamna aceea eram doi. Acum, în nisipul fierbinte doar pașii mei se răsucesc într-un dans pe care tu nu ai vrut să-l înveți cu adevărat niciodată. Dar nu te teme, eu voi fi întotdeauna acolo, în visul tău cu flututuri albaștri ca marea care ne-a unit. Am să îți mângâi ușor obrajii încălziți de primele raze de soare și pierdută în îmbrățișarea ta, am să-ți sărut îmbujorată pleoapele strânse peste amintiri, seara, când obosit să mă cauți, ai să-ți trimiți spre mine gândul, să-mi spună cât de mult mă iubești. Și am să-ți fiu ploaie și vânt și uitare și dor, întrebându-mă mereu de ce, dorindu-ne atât de mult, nu am avut curajul să fim fericiți…
As vrea ca sa fug, dar cum sa fac asta când tocmai fuga de tine e singura extremă ce reușește să mă atragă în lumea ta. Când tu închizi ochii, e momentul în care apar eu, culegătorul de gânduri negândite. Aleg sa iubesc iubiri neiubite, în loc rezonez tot mai mult cu numai sufletul tău. Te caut mereu , luând urma ce pașii tăi au lăsat-o , la poalele muntelui, atunci când visam împreună aceeași fărâma de vis. Condamn oamenii , pe care-i întâlnesc pe acest drum fără sfârșit, la fericire absolută , numai să știu că mă apropii tot mai multe înspre tine. Transform lacrimile lor, în stele , pe cerul întunecat la care sper eu că vei privi cât mai curând. Vei înțelege atunci, că m-am pornit de prea multă vreme în minunată călătorie , ce am ales sa o numesc drum către tine. Și vei răspunde îndată, la chemarea gândurilor mele, atunci când vei sfârși a mai fugi de propria-ți visare, la început de Primăvară, nici mai devreme sau mai târziu. Îți voi zâmbi, din același loc în care m-am gândit la tine întâia oară. Iar tu , acum , vei intra în directa fuziune cu acest gând , ce numai pentru o ființă ca tine , a putut fi creat. Chiar dacă negi acum, că locul din care vii tu, nu exista, vei înțelege că e real, numai când valurile marii o să-ți sărute din nou piciorele, a căror urma am urmat-o până acum.
Ultimul gând pe care l-ai slobozit iubind neiubirea, m-a găsit! Îți simt căutările, pe poale de munte, torcând fir de drum nesfârșit, către veșnica-ți primăvară! Zâmbetul tău mi-a întâlnit lumea. Persistă pentru că este plin de vigoare, de încredere, tânăr! Zâmbet fericit, al unui suflet neliniștit, amăgire nemuritoare a unei vieți ce nu a existat. Amestec de lumi, cu țărm comun : dincolo de ocean -nesfârșite boabe de gând chinuitor, dincoace -umblet fără odihnă, primăveri fără glas, toamne fără rod, vieți fără rost..
Îi privim pe toți în față, mai puțin pe noi înșine! Îi căutăm pe cei care nu au existat nicicând, decât în mințile noastre, fără să vedem că ne aflăm pe același drum, uniți de aceleași gânduri, născuți pentru aceeași dragoste!
Dar înțeleg acum că singura barieră dintre noi era distopia din mintea mea. Înțeleg acum că tot ce aveam nevoie era să mă iubești în inima mea. Și, atunci, mai întâi trebuia să mă iubesc pe mine. Vezi, așa cum eu îți urmăresc ție pașii lăsați pe nisip, așa tu îi urmărești pe ai alteia, iar pe ai mei altul îi caută. Când m-am oprit și am privit, dincolo de fricile mele ce îmi îngustau orizontul, am realizat că toți demonii pe care îi urăsc la tine sunt în mine. Și atunci, am privit marea, și m-am bucurat că sunt singură în fața ei, pentru că, de fapt, nu sunt singură. Sunt în mijlocul focului de la soare, apei de la mare, vântului, ca briză, pământului de sub picioarele mele. Și de atunci te iubesc cum am început să mă iubesc pe mine, cu pace, nu pasiune răvășită de gânduri negre. Cum aș putea să-mi fie dor să te am, când te am deja pentru totdeauna, te-am avut mereu, și nu ai fugit niciodată de mine? Unde, întrebi? Aici, în inima mea. Dacă ai intra și tu în acest loc cald, ai vedea că n-ai de ce să fugi. Mai ales de iubire n-ar trebui să fugi. Oprește-ți odată mintea, simte cu restul ființei tale, vei vedea. Vei vedea că jocul nostru secret, în care ba tu fugi, ba eu de tine, s-a terminat Am spus stop. Nu-și face griji, tot te iubesc, dar cu iertare, de mine și de tine, așa cum numai viața poate fi iubită. Dar data viitoare când vei vrea să continuam leapșa asta de suflet, vei ști ca nu prea mai am cu adevărat nevoie de ea. Sunt completă prin mine însămi. Dacă nu am de ales decât să te văd ca pe o oglindă a propriului suflet, asta înseamnă că eu nu pot percepe altceva decât universul meu interior.Asta nu înseamnă că data viitoare când ne vom vedea vei alege să mă iubești, ci că nu am nevoie să îmi demonstrezi nimic, mă simt deja iubită, în toți oamenii oglinzi cu care mă întâlnesc. Haide, e timpul să te vindeci și tu. Oprește-te din alergat, lasă lumina soarelui să te spele, să ne spele pe toți. Privește marea, ea ne învață că viața e frumoasă, pentru că e viață și atât, Lasă prezentul să te inunde, vezi cum te revigorează, ține minte: n-ai cum să alergi o eternitate.

Mulțumesc tuturor care au luat parte la gândul de mai sus. Personal, cred că o putem numi o capodopera.

Mă înclin în fata voastră și vă îmbrățișez cu drag,

Endorfinul.

Advertisements
 
8 Comments

Posted by on December 13, 2018 in Uncategorized

 

8 responses to “Plaja (scriere colectiva )

  1. Ioana

    December 13, 2018 at 6:26 pm

    I like it! 🤩

    Nice work beautiful people! 🙂

     
    • Endorfinul

      December 14, 2018 at 1:29 pm

      Mulțumesc mult că ai fost parte din treaba asta !

       
  2. Poteci de dor

    December 14, 2018 at 1:26 pm

    Minunat a ieşit! Ce frumos curge tot textul!
    Bravo tuturor!

     
  3. Endorfinul

    December 14, 2018 at 1:29 pm

    Sincer, chiar eram sigur că va fi o fuziune absolută între noi toți. Mulțumesc la fiecare în parte pentru asta !

     
  4. gandurideoclipa

    December 14, 2018 at 9:34 pm

    A iesit tare frumos! Ma bucur ca am facut parte din asta

     
    • Endorfinul

      December 14, 2018 at 9:35 pm

      Mulțumesc mult pentru asta !

       
      • sophisticatedwords

        December 15, 2018 at 3:54 pm

        emoții de albastru. fiecare dintre voi și-a lăsat inima in palma celuilalt și de atâta iubire s-a răsturnat cerul in mare.
        vanilie, ciocolata și lavanda și un autor nepământean. sa vii aici și sa nu mai pleci! sa promiți ca te întorci sa afli povesti.
        cu drag,

         
      • Endorfinul

        December 15, 2018 at 3:58 pm

        Nici nu știi cât mă bucur sa aud toate aceste cuvinte pline de căldură. Mai treci pe aici. Mulțumesc !

         

Leave a Reply to Ioana Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: