Trebuia să exiști

Eram mult prea sătul de stările schimbătoare al unei singure clipe , care mi încercau răbdarea de la o zi la alta tot mai profund și mai apăsător încât până și aerul pe care-l foloseam pentru a-mi curăța plămânii devenea din ce in ce mai rar.

Mă diagnosticase cu nebunie incurabilă, știam asta și o acceptasem de ceva timp, dar parcă mai lipsea ceva, golul era prea adânc iar zâmbetele mele se luptau cu gândurile care nu-mi mai lăsau nici macar liniștea de care aveam nevoie pentru a mă odihni.

Era prima mea întâlnire cu o astfel de trăire și chiar aș fi plătit oricât numai să pot înțelege ce se întâmplă cu universul meu , la care am pus cu propriile mâini fiecare gând , unul peste altul, numai de dragul de a mă regăsi mereu in sfera de confort de care depindeam atât de mult.

Aproape pierdut pe drumurile pe care le-am bătătorit de atât de multe ori în căutarea gândului absolut, menit să mă trimită în poveștile ce acum deveneau parte din real.

Și toate astea, până în clipa în care am ales să cred in tine, să-ți desenez fiecare pas ce te aducea tot mai aproape de lumea mea, care părea că se destramă. Începusem să cred în ziua în care cu adevărat vei fi aici, în fiecare poveste scrisă de mine la fiecare răsărit de Soare, iar tu ai ales într-un final să-mi asculți strigătul .

Acum zâmbesc când știu că nu voi sfârși scriind poveștile altora, iar astăzi e momentul mult așteptat, în care eu, am început să-mi trăiesc povestea fără de sfârșit alături de firmitura de inimă ce ți-a rămas în piept, peste care am presărat, exact înainte să te iau de mână, praf cules din sufletul meu.

Zâmbiti și azi, cu drag Endorfinul .

Publicitate