Liniștea

Mi-e dor să-mi închid ochii și să ascult liniștea care mereu este acolo să-mi amintească cât de plăcută poate fi clipa în care sunt eu. Și atunci când mi-e dor, chiar închid ochii și mă las cuprins de nimicul pe care-l privesc în taină la poalele visului în care mă trimit piciorele de visător ce cu mândrie le port pe oriunde.

Simt fiecare adiere de vânt rece ce-mi biciuiește trupul atunci când nemișcat cu mâinile înghețate aștept la granița dintre toamnă și iarnă căldura ce ar trebui ca să vină din cuptorul în care de mult nu am mai pus lemne.

Transform picaturile de ploaie în fulgi de zăpadă pe care-i las să alunece peste foile vechi și îngălbenite în care aleg să-mi aștern gânduri consumând din timpul ce a ajuns să fie atât de prețios.

Pășesc mereu peste urmele tale, mult prea iubitul meu necunoscut, știai prea bine cât sunt de devotat acestei mișcări încât până și eu ajung să nu mai știu cine sunt.

M-ai copleșit cu atât de multe scenarii ce mi le-ai aruncat în drumurile mele încât uneori ajung să nu mai disting diferența dintre real și visare.

Azi te îndemn să privești în adâncurile sufletului tău, să te așezi la masa lui și să asculți liniștea care te cuprinde la ceas de vreme bună cu zâmbetul pe buze atunci când simt căldura ce vine din inima ta.

Va îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

Publicitate