Mă fugăreau noapte după noapte forțându-mă să-mi trimit ochii la nesomn. Încăpățânat, vroiam să deslușesc misterul vocilor care-mi urmăreau pașii grei ce mă purtau spre doar al meu tărâm al viselor.
Încercam din răsputeri să-mi adun forțele pentru a-mi continua drumeția în prag de seară, dar tot ce reușeam să simt era frig , iar mâinile înghețate încetaseră a-mi mai da ascultare.
Petrec foarte mult timp pe lumea cealaltă, de asta și încerc a mă întoarce acum, purtat de o adunătură de gânduri nerostite, împins de răceala vântului ce-mi împinge corabia bătrână de care mă folosesc în călătoriile mele. Doar că de asta dată am căzut prizonier al propriei mele lumi, iar asta e o formă de detenție ce-mi lasă nimic altceva decât un gust amar.
Îmi caut scăparea în ultimul fir de praf pe care-l privesc cu entuziasm cum plutește liber înspre tine oricare ai fii tu, amintindu-ți că poți zbura oricând în înaltul cerului, chiar și atunci când pământul se întunecă iar pleoapele ar trebui să-ți apese puternic pe ochii îmbătrâniți de frumoasa asta de viață.
Călătorește mai mult în adâncurile din tine, chiar daca apele îți sunt tulburi, iar adierea de vânt taie în mușchiul din piept ca un măcelar însetat . Vei descoperi lumi minunate prin care picioarele tale nu te-au mai purtat până acum.
Când lumea începe să tacă, iar în jurul tau e doar un ecou al propriilor tale gânduri, tu alege să povestești in continuare povestea pe care o scrii in fiecare clipă în care alegi să nu renunți, indiferent care ar fi idealul tău.
Vă îmbrățișez cu drag, eu nu țin cont de viruși și vă doresc o zi de vis ,Endorfinul .
Priveam ascuns pe după cortina de flori din metal ruginit la ultimul om rămas, care pășea pe strada unde am așteptat întâiul tren. Lovea cu picioarele fiecare piatră învelită în pământul uscat care îmi amintea cât de mult timp a trecut de când nu am mai întâlnit nici măcar o urmă de ploaie.
Simțeam fiecare nod de aer ce-mi sugruma gâtul, atunci când doar o adiere de vânt îmi mai vizita nenorocita de fereastră pe care încă și azi tot amân momentul în care mă voi apuca să îi schimb balamalele vechi ce scârție ca o vioară neacordată la fiecare atingere.
Un doar metalic gri îmi înconjoară încăperea , de fiecare dată când ating câte un gând uitat pe raftul vechi și prăfuit unde și acum mă uit cu nepăsare la urmă de zaț de cafea acoperita de putregai.
Prin praf de rugină îmi spăl plămânii înnegriți de fumul tutunului ars de atâta amar de vreme. Amar e gustul ce îl simt acum când gust ultima rămășiță de primăvară aruncată din neglijență în jurul casei mele.
Încerc cu disperare să strig către cetățeanul care încă aștepta în gara de peste drum, dar cuvintele refuză să iasă din gura asta cusută cu sârmă de oțel învechit. Și mă resemnez, e mult prea limpede că metalul în care-mi țin inima învelită , a ruginit de mult.
Încă am răbdare, tăietorul de metale va alege într-o bună zi să-mi elibereze fiecare gând pe care entuziasm îl voi trimite spre fiecare.
Eliberează-te atunci când visezi frumos , la marginea munților din tărâmul gândurilor bune.
Strângeai în mâinile tale buchetul de lacrimi ce era așezat la picioarele mele, în noaptea în care ți-am oferit o mostră din lumea mea întunecată. Știai că liniștea absolută există datorită fiarelor care au amuțit la venirea ta. Un vulnerabil gând te încearcă, dar tu te opui cu încăpățânare să-i dai ascultare. Te așteptam de ceva vreme, tu totuși ai ales să vii mult prea târziu.
Așteptarea. Mă doare întârzierea ta, mă doare ignorarea privirii tale. Astept mângâierea si atingerea ta. Mă simț ca o floare care așteaptă roua dimineții pentru a-mi uda și alimenta dorința inimii mele.
Mereu am ales să privesc numai prin tine, de teama ce mă încerca mereu când simțeam o nevoie apăsătoare de a-ți visa ochii. Alergam înspre locurile în care credeam că te voi găsi, dar niciodată nu ai fost acolo. Încă mai caut, chiar și acum când nu mai exist.
Nu mai existăm fizic unul pentru altul dar inima mea va bate si voi respira numai pentru dragostea ce ti-o port. Voi trăi doar cu imaginea primei tale atingeri. Ai fost izvorul sufletului meu.
Și astfel ecoul vocii tale îmi amintea de frigul ce trebuia să-l îndure inima mea deja înghețată, la fiecare atingere al gândului meu cu al tău. Iar acum stau și culeg ultimele vise visate cu tine , la numai lumina lumânării ce tocmai ai aprins la căpătâiul meu.
Cu pașii adânciți în noroiul umed, te căutăm printre diferite scenarii pe car speram că le vei juca, dar fără rost. Ai ales mereu să te ascunzi în spatele oricăror măști ți-au zâmbit mai frumos.
Întunericul inundă camera mea,dar nu este atât de profund ca bezna din sufletul meu din cauza lipsei tale.Mie dor de tine,mie dor de noi .
Te las în întunericul în care mereu mi-ai materializat fiecare dorință indiferent de complexitatea pe care ți-am cerut-o. Pereții încăperii în care ne consumăm nebunia au rămas la fel acoperiți de același mucegai. La fel ca și vinul din sticla ce numai bine a apucat să se învechească , doar că acum ar fi numai bun de băut.
Prinde – mă de mâna ce o întind spre tine si hai să mergem spre răsărit cu pași mici si repezi pentru o viață în doi. Adu două cupe de vin că știu că și eu sunt pentru tine aerul pe care îl respiri. Eu voi fi o lacrimă în ochii tăi si voi curge pe obrazul tău pentru a te săruta.
Mi-a fost prea teamă să însuflețesc povestea înfiripată sub pleoapele închise și am ales să mai hoinăresc pe sub streașina înnoptată, să te privesc mută cu inima. Prea apăsat lipesc acum buzele de paharul rece. Setea ce o simt când te privesc nu se va stinge în paharul cu lichidul purpuriu…e o amăgire.
Măcar de am rămâne doar cu asta. Dar tu mereu încerci să mă smulgi din universul meu, de parcă încă ai crede în magia care transformă oamenii, știind de cate ori ți-am repetat cât de imposibil poate fi. Mai toarnă-ți în pahar , întoarceți privirea înspre fereastră, dezlipește-ți buzele fragezi și simte cum tot ce am creat ți-am lăsat astăzi doar ție.
Ploaia curge furioasă în răstimpuri de șuvoaie sparte de geam. Tresar. Cred că ești tu. Nu sunt pașii tăi. Rămân înfrigurată, într-o așteptare de nesomn. Îmi amintesc de nopți nebune cu mănuși de dantelă și buze roșii la fel ca și vinul din sticla ce numai bine a apucat să se învechească. Mă arunc în brațele tale. Mai visăm? Suntem străini într-o poveste și ne e teamă să nu ne fie teamă. Nu știm ce zi e azi, dar e deja mâine. nu știm ce zi e mâine, dar suntem deja umbre.
Privesc acum din doar al meu tărâm întunecat, fiecare clipă ce ne-a adus mereu împreună. Parca și acum mai aud zâmbetul tău, atunci când mă mustrai că nu vreau să renunț la costumul meu vechi cu care-ți onoram întâlnirile. Dantela neagră ce o purtau cu neglijență scotea mereu la iveală animalul pe care din răsputeri încercam să îl țin ferecat. Și totuși ești încă aici, strângând în palmele tale buchetul meu de lacrimi scurse, iar eu încă aștept un ultim pahar ca să-l împart cu tine, în miez de noapte înconjurată de un vis frumos.
Vis pe care numai noi știm să îl trăim și sa-l facem realitate. Lacrimile tale care pentru mine sunt bobițe de mărgăritar, iar ochii tăi care mă privesc cu atâta căldură sunt diamantul vieții mele.
Și astfel citeam ultima scrisoare primită de la tine, înconjurat de liniștea mormântului rece , pe fundul căruia îmi scurgeam ultimele momente rămase. Înțelegeam acum că vreau să-mi dorm somnul alături de chipul tău, în care mă regăseam de prea multe ori.
Privesc tăcut la ceas, aproape de miezul nopții…”nu va veni nici de data asta” imi spun timidă în gând. Se aud pași și tresar, mâna ta caldă tremura, iar eu încet te cuprind. Vreau să te sărut, dar tu îmi întorci obrazul, îmi spui că nu trebuie să fac asta dacă nu simt și te retragi un pas. “ dacă nu simt? cum să spui asta? te iubesc și te-am iubit întotdeauna, te aștept și te voi aștepta mereu în același loc, fără să stau prea mult pe gânduri…” nu spune nimic. E o liniște atât de apăsătoare între noi încât daca aș avea un cub de gheață acesta s-ar transforma într-un iceberg uriaș. Din ochi îi cad lacrimi strângând în mâna ei firav buchetul de flori oferit. Mă apropii și mai mult de tine, doar pentru a-ți putea simți din nou notele subtile de parfum pe piele dar tresari, mă privești ca un străin dar totusi un străin atât de iubit sufletului tău. Ochii te trădează, ai vrea să pleci dar nu faci nici un pas, alegi să rămâi lângă mine și fără nici un cuvânt. Îmi e greu să te privesc așa, îmi e greu să te știu atât de străin, străin de noi, străin de tine, de tot ce îți aducea un zâmbet și îți fura mereu un surâs. Te grăbești să te ridici și să pleci, dar te împiedici de iubirea noastră și cazi, te ridic și încerc să îți arăt că nu e chiar așa cum vezi tu dar te încăpățânezi să te smulgi din brațele mele. Mă doare, mă doare inima de iubire, mă doare sufletul de dragostea ce ți-o port, mă doare trupul de absența ta…totul nu este decât o uriașă rană care nu știu dacă se va mai cicatriza vreodată.
Orologiul vechi din holul hotelului unde obișnuiam în taină să purificam vise visate împreună, a ales să tacă, exact la ora la care ți-am lăsat palmele împreunate în buchetul de lacrimi adunate atât de demult doar pentru tine. Fiorii ce mă încearcă acum și teama de tine e semn că ar fi înțelept să mă întorc. Dar cum să fac asta când lumile noastre niciodată nu au fuzionat , lăsând mereu regretul, pe care însuși Soarele îl poartă până și azi pentru iubita sa Lună. Atât de paradoxal poate fi, încât refuz sa dau ascultare oricărui gând as avea pregătit pentru stropul de suflet ce ți-a mai rămas, când cu încăpățânare am înțeles că trebuie să mă retrag.
Mi-ai dat cel mai frumos sentiment de pe pământ, iubirea ta necondiționată. Știu, pentru că uneori simți fizic ceea ce există numai în plan spiritual. Apoi te-ai speriat tu însuți de darul pe care mi l-ai făcut și ți l-ai luat înapoi. Evident, pentru că nu te-ai gândit decât la tine. Te-ai speriat de singura ta ieșire din tine însuți de o viață întreagă și ți-a fost teamă de ce ar putea să se mai întâmple lăsănd așa lucrurile. Si ai ales apoi să te duci înapoi în carapacea cotidianului pe care ți-l porți pe umăr, ba chiar fugind de mine dublu, triplu, înzecit, afundându-te în orice, numai să fie fără mine locul și timpul acela. De ce n-ai curaj…? Nu pot decât să mă întreb ce e mai greu, să recunoști, ca mine, cine ești, ce vrei și ce trăiești sau să-ți fereci abisul sufletului, ca tine, gândind cu mintea că e bine și corect ceea ce faci și că nu e altă cale.
Am ales un alt drum, mereu am făcut asta, un căutător de drumuri ce nu-mi aparțin, m-au tot numit alții. Fugeam din calea gândurilor tale când îți simțeam mângâierile atât de profund, chiar și atunci când refuzam să fiu lângă tine. M-am tot pierdut prin lumile mele în care gândurile îmi dictau bătăile de inimă ce aveam să le simt. Iar acum doare , când totul e gol și eu te privesc din necruțătorul tărâm al umbrelor. Singurătatea mă învățase cum sa fiu singur, cu toate că fiecare secundă în care tu nu erai, apasă adânc în restul de suflet ce-mi mai rămase.
Așa de orbit de sine ești, că iată, răspunzi tot unei umbre și încă nu vrei să înțelegi. Te rugasem să mă lași să vin pe Tărâm înaintea ta, măcar atâta. M-am ținut eu de cuvântul tău. Eram aici când ai picat ca din lună, dacă mai ții minte cum ziceam pe pământ… Te-am ghidat prin îngerii bătrâni și plictisiți de oscilațiile noastre cum am putut. Am rugat câțiva demoni să te facă să crezi că mă vezi încă dincolo. Tot pentru tine. Ți-am făcut drum de stele căzătoare, să vezi pe unde mergi. Ți-am așternut o cale de lapte sub pași, să fie moi, ți-am acoperit toate găurile negre, să nu te mai sperii de nimic, ți-am învârtit planetele ca pe caruselul de deasupra unui pătuț, să îți mai văd o dată umbra de zâmbet, ți-am adus la cină toate cometele găsite. Acum o să te las puțin, să te obișnuiești cu iubirea asta neobișnuită și-am să revin în universul următor.
Pierdut în doar al meu univers trimiteam acest gând către tine. Te-am venerat fără să te posed numai de dragul să-ți las libertatea ta numai ție. Te-am așteptat mereu in timp ce fugeam îndepărtându- mă de tine, de parcă am vrut să te iubesc cu numai gândurile ce mă aduceau tot mai aproape de tine. Te las și azi, să-mi strangi numai al meu buchet de lacrimi, în clipa în care vei simți că vreau să mă alătur ție. Pierduți, numai put fi noi nemuritorii, când înțelegem cât de aproape am putea să fim. Încă te aștept.
Și totuși alegi să rămâi mut, să te adâncești în încrâncenarea luptelor tale sufletești în care ți-ai dori să am și eu loc, însă teama de realitate te face vulnerabil la adevăr și te înțepenește într-o adâncă negură a minții. Încerci să îți imaginezi viața fără mine și nu poți. Însa nici cu mine nu poti trăi pentru că lumile noastre nu sunt nici măcar paralele… Deși ne iubim, ele duc în direcții opuse. Și așa am mai poposit în durerea altei zile în care mă gândesc că seara poate însemna o nouă abandonare în suferința deja atât de bine cunoscută sufletului meu. Ești atât de aproape și totuși atât de departe! Te privesc, vorbești cu mine dar te uiți prin mine. Inimile noastre nu se mai îngemănează și sunt la ani-lumină distanță una de alta. Oare ce minune mi te poate aduce înapoi?
Am înțeles prea târziu că dorul de tine mă aduce tot mai aproape de prăpastia pe care în miez de noapte am incercat să o evit. Atât de mult mi-ai lipsit încât buzele mele s-au împietrit la numai ecoul numelui tău. Am tot încercat să-mi revendic dreptul la tine, dar cum să fac asta când lanțurile care-mi strângeau picioarele au devenit tot mai reci. Mă chinuie și acum, când sunt fără suflare, gândul ce se îndreaptă mereu înspre tine. Te-am căutat , în toate poveștile pe care le-am tot scris până acum, dar stările care mă apasă spre fuga de care sunt atât de dependent au refuzat să-mi mai de-a ascultare. Încă privesc din adâncul pământului la ultima data în care am împărțit același vis.
Privesc și la cicatricile rănilor din bătăliile pe care nu le-am dus. Sunt desperecheate ca toate cuvintele din poveștile în care te-am cautat.
Ai pășit un pas înapoi, eu nu mai ajung la tine. Acum porți noaptea în privire și greutatea ei atârnă greu. Întunericul înțelege și-mi oferă libertate. Există un fel de liniște în beznă. Una din aceea care pare că mă șterge și mă face să dispar. Singura dovadă că încă exist este bătaia ritmică din piept și aerul rece pe care încerc să-l inspir.
Stau cu picioarele goale și din adâncul pământului aștept răsăritul. Cerul va erupe în culori și întunericul va fi o liniște pe care o pot vedea.
Doare. Din nou. În același loc. Mai tare.
Speram că vei auzi macar amintirile ecourilor de voci care împreună au povestit la lumina de felinar, bucăți din viață. Vroiam să mai cred în tine, chiar și atunci când ai izbit ușa de peretele mizerabil, în noaptea în care ai făcut legământul cum că ai să mă cauți la poalele pădurilor de unde mi plăcea să privesc cum te bucuri de numai a ta libertate. Încă ți mai simt fiecare cuvânt ce sa prelins peste trupul meu în zilele pe care le împărțeam împreună. Te văd și acum sub chip de închipuire , cu lenjeriile frumos lucrate din dantelă de vis, stingând țigară de nenorocita aia de noptieră, privindu mă în ochii ce mai tot timpul s-au ascuns de privirea ta. În toi de vreme bună, când florile vor îngenunchea în fața ta , la final de început de piesă, să-ți amintești că nu a fost niciodată un alt erou principal în afară de tine.
Suntem Romeo și Julieta, “iubirea ce rotește sori și stele”, blestem, iubire sau pieire, ori izgoniți din rai Adam si Eva? Îmi plac iubirile eterne cu jurăminte dincolo de moarte, cea mai frumoasă tragică poveste când niciodată nu mai e a doua șansă.
Notă: Mulțumesc tuturor care au luat parte la acest minunat proiect. Rezultatul a fost pe măsură. Vroiam doar să arat o frântură din literatura românească creata pe loc de niste oameni frumos. Mă inclin în fața voastră și va îmbrățișez cu drag, Endorfinul.
Strângeai în mâinile tale buchetul de lacrimi ce era așezat la picioarele mele, în noaptea în care ți-am oferit o mostră din lumea mea întunecată. Știai că liniștea absolută există datorită fiarelor care au amuțit la venirea ta. Un vulnerabil gând te încearcă, dar tu te opui cu încăpățânare să-i dai ascultare. Te așteptam de ceva vreme, tu totuși ai ales să vii mult prea târziu.
Continuarea în comentarii o facem împreună. Una eu, una voi și tot așa.
Mă gândeam, că ar fi frumos să realizăm împreună o noua scriere colectivă , la fel cum am reușit acum doi ani. Pentru cititorii noi, eu împreună cu toți oamenii care-mi urmăresc blogul, vom scrie o creație, pur românească. Poate lua parte oricine.
Voi începe cu un scurt eseu, la care cine dorește va lăsa un comentariu, după comentariu voi scrie o continuare la care altcineva tot adaugă un scurt eseu. Deci una eu și una voi până ajungem la final. După ce finalizăm, voi publica pe blog creația noastră.
Aștept în comentarii pe toți care doresc să fie parte din acest minunat proiect.
Mulțumesc tuturor și vă îmbrățișez cu drag Endorfinul.
P.S. Cu cât ne adunăm mai mulți , cu atât mai bine.
Dormeai profund atunci când striveai ultimul gând sub călcâiul pantofilor tăi, în timp ce căutai să scapi de adevăratul motiv al coșmarului tău care-ți acoperea trupul de sudoare.
Călăul îți respira în ceafă , îți șoptea în urechile înghețate să nu te trezești , cu să rămâi stana de piatră la cuvintele care-ți sfâșiau restul de vis ce ți-a rămas.
Alegi să păstrezi frânturi din trecutul pe care ceva nu te lasă să-l uiți, în loc să inspiri ultima gură de viață rămasă în intimitatea gândului tău.
Te atașezi de lucruri fără suflet, în timp ce prudent crezi tu că te îndrepți înspre drumul cel bun, care te duce catre locul în care vei pierde și ultima bucată de inimă ce încăpățânat refuză să se predea.
Conectează-te cu ceea ce-ți aparține cu adevărat și revendică- ți dreptul la o viață frumoasă în care nimic nu-ți dictează ritmul muzicii pe care alegi să o asculți. Amintește-ți ce înseamnă să fii liber, iar fiecare gând pe care îl transformi în cuvinte fă tot posibilul sa fie al tău.
Construiește-ți drumul pe care doar tălpile tale să calce și fii fericit cu tine, oriunde te-ai afla.
Culegând resturi de cuvinte aruncate la voia întâmplării, am ajuns să înțeleg lumina care-mi călăuzește pașii in întunericul care mă poartă pe drumurile în care de cele mai multe ori mă regăsesc.
Am calculat mereu, cu mare atenție, fiecare următoare mișcare, când plănuiam cate o nouă călătorie înspre adâncurile mele, unde știam că ecoul tău mă urmărește din îndepărtatul tărâm rece al umbrelor. Atunci am descoperit cât de vulnerabil sunt de fapt , când aleg să cred că pot urma un tipar bine lucrat , pe care credeam că îl pot folosi drept călăuză.
Mă întorc singur din călătoriile mele atunci când îngenunchez la picioarele tale și te răsfăț cu onorul pe care ți-l aduc când reușesc să respir o gură de aer curat.
M-au tot încercat, de a lungul vremii, felurite stări ce nu mi-au lăsat somnul tihnit , în nopțile în care nici macar felinarele mele nu mai avea destul combustibil ca să mi arate finalul de drum.
Am scurs atâta amar de vreme prețioasă plimbându-mi tălpile prin ploile unde puteam ca să scurg câte o lacrimă, fără să-mi dezvălui goliciunea de care dau dovada când trimit câte un rest de gând înspre tine.
Prezent am fost mereu, la fiecare început de nouă dimineață, unde în coșul meu împletit din răchită proaspătă am tot așteptat să culeg firmituri din raze de Soare, pe care să le pot împrăștia în nemiloasa Lume.
Când pământul alege să tacă, mi-e frică de ceea ce poate urma. De asta aleg să-i șoptesc în taină , cu inima deschisă, gândurile mele păstrate sub cheie , care mă fac să cred că voi creiona cândva o Lume mai bună.
Visează și tu, un coșmar frumos , din care să te trezești e aproape imposibil , ca mai apoi să poți înțelege de unde vin eu și cât de minunat poate fi tot ceea ce ne înconjoară.
Înghețasem într-un strop de fericire pură, întins pe nisipurile fierbinți ale lumii pe care necontenit o creez cu oricare unealtă am la îndemână.
Încercam din răsputeri să aranjez munții cu vârfurile lor de piatră acoperita de zăpadă, numai de dragul de a lăsa loc pădurilor de brad verde.
Tăceam ascuns în gândurile mele neșlefuite și ascultam nimicul pur care-mi umplea inima cu liniștea deloc apăsătoare.
Mă pregăteam să plec la război cu tot ce a mai rămas rău în jur, având doar mâinile mele îmbătrânite și goale pe post de arme. Fac asta pentru tine , tu sigur ai nevoie de o lume curată, în care să poți respira aer nepoluat și unde să mai poți întâlni oameni care îți zâmbesc fără strop de gând negru.
E purificarea de primăvară, cred că astfel îmi place să o numesc, iar păsările mi-au dat deja binecuvântarea de început al luptei.
Frigul pe care îl simt mă anunță că port în mine o frică pentru ceea ce va urma, dar ultima rază de Soare ce mângâie pământul mă îndeamnă să merg mai departe. E singurul stimul de care am nevoie pentru a înainta înspre idealul ce m-a adus până aici.
Uneori am senzația că mă satur de statutul de călător pe care drumurile lungi mi le-au dat, dar setea de viață frumoasă ce-mi usucă mereu gâtul îmi amintește că nu mă pot opri.
Azi m-am gândit să mai trec și pe la tine , cum am mai spus , e curățenie de primăvară, deci hai sa înaintăm împreună.
Endorfinul 