Momentul

Mereu te regăsești într-o continuă căutare, căutând răspunsuri la întrebările ce te întorc necontenit de pe o parte pe alta atunci când încerci să găsești drumul spre somnul tău liniștit.

Ți-ar fi plăcut cu siguranță să fie și la tine totul ușor, să privești la imaginea alcătuită din firmituri de amintiri frumoase și zile cu Soare lipsite de norii întunecați.

Ar fi atât de simplu să guști și tu din simplitatea unei vieți liniștite încât uneori ești dispus să plătești oricare ar fi prețul pentru un moment de simplitate absolută.

Îți apasă tot mai greu pe umeri socotelile neîncheiate în diminețile în care te trezești cu gândul să creionezi un mâine mai bun decât azi și totuși acel ceva din tine te ține în frâu și nu-ți dă voie să fii liber.

Te macină gândul ce-ți interzice dreptul la a-ți mai visa visele frumoase când stai frumos așezat la colțul dintre pereții casei tale și speri la o minune ce-ți va readuce zâmbetul înapoi.

Trăiește-ți momentul, încearcă să nu-ți mai pui nădejdea în minuni atunci când cauți prin felurite hărți desenate greșit numai al tău drum. Străbate pământul prin locurile de care ești străin și s-ar putea să fii surprins atunci când vei înțelege că minunile ești tu , trebuie doar sa crezi in oricare ar fi visul tău.

Vă îmbrățișez cu drag , Endorfinul.

Publicitate

 

Spectator

De prea multă vreme zac întins pe podeaua din lemn uscat și putred, privind tavanul mucegăit și galben de la fumul țigărilor fumate în nopțile ce-mi tulbură somnul de care nu mă pot bucura. Mă pierd tot mai mult, adâncit în coperțile învechite ale cărților pe care tot amân să le citesc, promițând solemn că mâine va veni și vremea lor.

Mă joc cu nenorocitul ăsta de timp de parcă pentru mine el nu ar avea măsură, crezând că pentru mine , se va opri într-un anume moment și-mi va lăsa poarta deschisa spre stările pe care încă nu le-am trăit.

Cu viața am încheiat de mult până și ultimul pact , legându – mă cu jurământ de pământul pe care cu genunchii juliți îl respect în diminețile în care-mi închin plecăciunile, sperând că va fi mai docil cu mine atunci când o să aleagă a mă înghiți pentru odihna eternă.

Iar acum stau, la un ultim pahar de vin ce mi sa permis a gusta, cel puțin până atunci când vor smulge ăștia viile din pământ, lăsându- mă însetat, în prag de secetă.

Te – aș invita să te întinzi lângă mine, privind fără rost același banal peisaj cu care mă lupt de prea mult timp în fiecare zi din mizerabila mea existență. E mai nobil să înțelegi ceea ce ești de fapt, decât să fii mereu un simplu spectator la piesa de teatru în care la final , când artiștii vor renunța la măștile lor din porțelan, tu vei fi singurul care a uitat să-și plătească biletul.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 

E vară

Pictam aruncând straturi de vopsea într-un abstract ce încerca a se lega frumos pe pânza din sufletul meu, unde încercam din răsputeri să reproduc peisajul de vară călduroasă uscată de un vânt ce ușor adie pe la picioarele mele.

Mă încurcam în mulțimea de culori ce îmi era la îndemână încercând să aleg pe cea potrivită. Și m-am oprit, am stat o clipă să-mi trag suflul, când am înțeles că de fapt nu sunt culorile potrivite. La fel cum nu exista perfecțiunea pe care o cauți în basmul în care ai ales să te încrezi. E totul plin de schițe , de drumuri neumblate, de povesti nespuse și de trăiri negrăite. E viață, până și vara când îți este atât de greu să respiri aerul greoi și fierbinte. E floare înflorită la tot pasul și fruct în copac, dar chiar și atunci când poți simți miros de mort rece și fără suflu e viață în jurul tău maii mult decât vezi.

E ciripit de pasăre pe ramură verde, vegheată de cer senin albastru ca marea înconjurată de liniște în zgomotul pe care inima ta îl provoacă când simți că trăiești.

Ești tu, mai bun decât ai putea fi vreodată, cu pielea scăldată în Soarele ce-ți încălzește trupul înghețat de atâta vreme.

E vară, încercam să-ți arăt asta în caz că nu erai atent.

Vă îmbrățișez cu drag , Endorfinul.

 

Regenerare

Când a ales Pământul să se oprească, abia atunci ai înțeles până și tu, că oamenii de azi nu valorează nimic, ei pun preț materialului și atât.

O buna parte din ei trăiesc așa zise povesti regizate în studiourile proprii , aflate în întunericul din inimile lor înghețate.

Le-au fost interzise simțurile , înlocuite fiind de câteva tipare simple, aruncate la gunoi de cei care au refuzat a se supune modernismului ce are ca unic scop să le șteargă originile , lăsându- i goi și reci ca bucățile de metal ruginit.

Tot atunci când a stat în loc Pământul, li sa oferit atât de mult timp în care puteau deschide ochii pentru a privi adevărul crud care sa încolăcit în jurul picioarelor , ca un morman de lanțuri grele , menite să-i țină prizonieri departe de visele lor.

Dar ei au continuat să se amăgească cu gunoiul asta de fericire artificială, care nu a făcut nimic altceva decât să-i îndepărteze unii de alții și să-i întoarcă unul împotriva altuia, în așa zisa alergătură după atenție.

Oprirea asta , a fost menită să-i adune înapoi în haitele din care cândva au făcut parte, dar ei au înțeles pe dos, alegând să fie animale solitare care în loc să vâneze împreună au început a se sfâșia reciproc.

Va fi o extincție în masă, până vor înțelege regenerarea ce tocmai a avut loc, dar câți m-ai sunt cei cărora le pasă, de singurul lucru care îi face să fie umani ?

Deschide ochii, începe de azi și e posibil să-ți iei înapoi instinctele de prea multă vreme uitate.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 

Pădurea fermecată

Îi tremurau picioarele atunci când pășea apăsat peste pământul moale și umed, în drumul ei printre pădurea fermecată. Urletele necuvântătoarelor îi amintea necontenit că se apropie tot mai mult de sălbăticie , locul în care instinctele de mult pierdute nu i-ar mai fi de nici un folos. Se întunecă tot mai mult în timp ce înainta inconștient pe potecile de nimeni calcate, iar pielea o strângea din ce în ce mai tare, în semn că ceea ce simte , e numai frică.

Plângea , doar că nu putea varsă nici o lacrimă din cauza vântului care parcă vroia să le împingă înapoi în ochii ei negrii și mari. Ajunsese fără să vrea pe acest drum fără cale de întoarcere crezând că necunoscutul îi va putea oferi din nou senzația de viu . Se săturase să trăiască acest nimic pe care i le ofereau zilele ei necontenit, de parca vroia să-i arate că nu ar mai fi nici un rost.

Regretă încă și acum , drumul neterminat de călătorit, la fel ca și tine , când te apuci de visat un vis la care renunți la primul obstacol ce se așterne în calea ta, că un copac doborât de un topor bine ascuțit.

Te îndemn să te pierzi mai mult de cotidian și să ți trăiești fiecare poveste exact așa cum ți-ai imaginat-o, fără frică.

Vă îmbrățișez cu drag , Endorfinul.

 

Intens

Mereu mă prinzi când îmi afișez vulnerabilitatea, în clipele în care te găsesc plimbându-te printre gândurile mele. Tresar la fiecare zâmbet pe care-l fur de la tine, iar atunci când îmi atingi mâinile pot simți fiorii ce-mi mișcă întregul trup. Mă cutremură oricare cuvânt îndrepți către mine, chiar și atunci când alegi să taci.

Niciodată gândurile mele nu au avut vreun sens, dar tu mereu ai incercat să găsești câte unul. Am refuzat categoric oricare etichetă mi-a fost oferită, nu as putea să mă regăsesc sub nici o formă palpabilă, chiar și atunci când încerc din răsputeri.

Cum altfel aș m-ai putea să-ți creionez lumea pe care doar eu o vad exact așa cum este ?

Pare ieșită din comun oricare acțiune a mea , dar spune-mi tu, cum aș m-ai fi eu dacă m-aș asocia cu acest cotidian plicticos ?

Sau cum aș putea să te mai port prin lumi de basm numai de mine știute într-o societate care a încetat să mai creadă în orice , până și în ea însăși.

Așa am ales să fiu, mai diferit , numai de dragul visului frumos în care am ales să mă încred , indiferent de schimbările vremurilor. Ce poate fi mai drept și mai frumos decât asta ?

Te las în gândul tău, oricare ar fi el, cu dorința de a te vedea că îți trăiești povestea scrisă de tine, în care oricât de puternici ar fi zmeii, tu mereu vei fi eroul principal, cel care învinge mereu, sau cel care poate atinge un vis , indiferent cat de imposibil ar părea de atins.

Trăiește mai mult și mai intens , timpul, este atât de limitat că sa mai ai păreri de rău !

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 

Prizonieră

Lovea din ce în ce mai tare în pieptul meu, sfâșiindu-mi carnea, de parcă se săturase în a mai fi prizonieră în întunericul alături de care era blestemată să trăiască.

Îmi tulbura mere nopțile în care încercam să adorm, cu ritmul accelerat ce nu mă lăsa să uit că încă este acolo.

Ar fi urlat după ajutor cu siguranță, numai de ar fi fost înzestrată cu arta vorbirii, dar în zadar .

Tulburat de acest gând stăteam așezat la marginea patului, unde strângeam în pumni cuțitul bine ascuțit , căutând în jurul meu curajul de a despica o poartă de ieșire, numai de frica ce o simțeam că s-ar putea sufoca și aș putea ca să o pierd.

Am fost un laș, atunci când vulnerabil cum eram am ales să nu apăs în pielea mea bătrână, iar ea chiar și acum îmi amintește că nu am vrut să-i torn un strop de libertate, în noaptea în care i-am declarat sentința grea pe care era nevoită să o îndure.

A fost doar un gând astăzi, la fel ca multe altele, pe care trebuia să-l împart cu tine oricare ai fi tu.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.