Putregai de primăvară Scriere colectivă III

O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .
Scârțâitul trebuie să fi fost, însă, doar dorul de a te găsi mai repede în oricare dintre lumi, pentru că nimic nu s-a deschis înaintea mea, nimic nu s-a închis în spatele meu. Am rămas mai departe trist și ponderabil, atârnând de vis ca un candelabru agățat direct de cer, cu câte o lumânare în fiecare lăcaș, o lumânare pentru o dorință neîndeplinită, cu soț, fără soț, mă iubește, nu mă iubește. Un candelaru stând să cadă pe dușumeaua lunecoasă și roasă de vreme a amintirilor.
Dar… Dar ce se-aude? Scârțâitul continuă…
Mă apropii de geam, abia îmi mai pot ține ochii deschiși când privesc spre pădurea în flăcări și fum. Te strig, crezând că ai reușit să găsești acest gând ce ma trimis în visul în care speram să te găsesc și pe tine. Acum parca încep a auzi o voce înfundată , ce vine parcă dinspre peretele de lângă mine. Un fior rece îmi amintește curgând spre șira spinării că ar putea să fie o urmă de tine .
Sunt eu, împrăștiată în vânt, sunt eu și nu-mi mai sunt demult.
Sunt fără de habar unde mă duc, și nici nu știu de ce acolo sunt. Născută-s din păcat și cu păcat mă știu. Învolburări deșarte in valuri mă cuprind. Se scurge-n așteptare timpul greu. Cu țipăt mut aștept sărutul tău. O umbră sunt, o noapte, o lungă așteptare. Sunt flacără și fum. Ramâi, rămân? Să plec? Alungă-mă de vrei. De mine sufletul să nu ți-l legi! Alungă-mă! Să îți rămâi tu singur! Să crezi că ăsta e sfârșitul!
Simțeam bucățile din tine cum îmi crestează cicatrici dureroase peste obrajii mei îmbătrâniți de timpul pierdut în căutarea ta. Rănile se adânceau tot mai mult în pumnii mei cu care în zadar incercam sa zdrobesc peretele, pictat parca cu sângele meu, în căutarea sărutului menit să-mi stăpâneasca pofta de tine. Atât de mult îmi lipsești încât până și acest vis mă lasă să ți simt suflarea rece de la hotarul luminilor noastre care nicicând nu au binevoit să se întâlnească.
Nimicuri înfrigurate să-mi șoptești. Un cer s-a prăbușit ce sfășiat mă doare. Și-atunci ți-am auzit chemarea. E locul meu aici sau nicăieri. Iubește-mă! Omoară-mă cu tine, căci, jur, atât de mult tu îmi lipsești!
Am obosit in incercarea mea de a sparge zidul și cad în genunchi izbindu mă de putregaiul de pe jos. Aleg un gând atât de simplu și curat pe care-l amestec în aceasta fărâmă de vis. Aș vrea să te ating încet, sa te cuprind de după gât și să ți șoptesc in disperarea mea de a fi salvat, salvează mă ! Trezește mă din starea care-mi minte simțurile că dorm.
Îți simt neliniștea și între noi e noapte. Mă prăbușesc de te trezesc. Dar, fie! Că-i doar un vis, și atât. E doar un vis. Să treci doar c-un sărut spre dincolo de noapte. Și să pășești de rană dezlegat. Aripi îți scriu pe cerul zdrențuit. Iar zborul primăvară-ți fie, descătușat de umbra mea târzie.
Și mă trezesc de foșnetul copacilor abia înmuguriți care incercau parca să mă smulgă din restul acesta de vis. Privesc în jur, dar în afara unei urme de tine lăsată apăsat peste buza paharului de vin aruncat peste masa din colț, nu e nimic. Cunosc doar frigul călduros de primăvară ce-mi încălzește sufletul atunci când plec mereu cu gândurile în căutarea nevoii disperate de tine.
Atâta înverșunare în mâinile încercate. Ai stat să asculți vântul? Îți spune o poveste murmurată de aici și de pretutindeni. Începe cu a fost o dată, când te-am privit …altfel, când ți-am pătruns ochii iscoditori. Mi s-au aprins obrajii și am tremurat ușor. Ți-ai apăsat obrazul stâng de al meu și mi-ai strâns mâna. Ascultă cu atenție, că îți amintește unde să mă găsești. Am clădit ziduri din temeri și acum putrezesc. Lasă-le să cadă, rostește răspunsul, va aprinde gândul…cât de tandră trebuie să fie…
Cât de frumos e gândul în care îmi amintesc fiecare suflare a ta. Atât de profund e acest paradox în care eu caut drumul înspre tine pășind înapoi spre lumea rece și întunecată unde credeam că te voi găsi. Putregaiul ce-ți mângâie zidul clădit în jurul tărâmului fermecat , acolo unde pentru întâia oară te am simțit atât de aproape. Până și gustul lăsat de buzele tale pe trupul meu , zac tot aici, că semn al luptei pe care o pierd de fiecare dată când mă îndrept cu gândul la tine. Ce muzica tandra îmi mângâie inima când stau și ascult răsuflările tale. Și nici măcar nu exiști.
Și nici măcar nu exist. Nu sunt aici, acolo, nicăieri. Și nici măcar nu exist! Așa cum sărutul pe care nu mi l-ai dat niciodată, așa cum visele toate nu există. Nu ai să știi niciodată cine sunt. Pentru că atunci o să sfâșii norii, noaptea, întunericul…o să răstorni cerul în cioburi de stele să mă găsești!
Tu nu ai să mă găsești niciodată
pentru că, de așteptarea ta, nici eu nu mai știu cine sunt.
M-am risipit în flori și m-am pierdut în cânturi, m-am aruncat în ape învolburate pe pietre lucioase și îți rostesc numele când luna se aprinde felinar. Cheamă-mă și tu, spune-mi cuvintele și îți voi răspunde, mângâie vântul și mă voi întrupa din foc. Sunt mai aproape decât crezi…
Abstract este tabloul pictat cu amintire de picioare scăldate în nisipul de la malul mării, unde te am căutat în urmă cu prea multă vreme. La fel e și pădurea îmbătrânită cu crengile ei ușor înverzite ce îmi sugrumă putreziciunea de casă într-un amar sărut de rămas bun.

P.S. Mii de mulțumiri echipei , chiar daca ne-am adunat putini oameni , e de esență tare.

https://semaiintampla.com/
https://sophisticatedwords.wordpress.com/
https://aryasdream.wordpress.com/

Publicitate

 

Scriere colectivă III

După cum bine știți , cel puțin o parte din voi , dragii mei cititori, o data la doi ani ne adunam cu toții într-o scriere colectivă aici. Azi am realizat că s-au împlinit acei doi ani , motiv pentru care va îndemn la provocarea cu numărul trei.

Pentru oamenii noi , oricine poate lua parte la acest proiect minunat și de suflet pentru mine.

Eu voi scrie primul paragraf iar voi veți adăuga următorul in comentarii. Deci una eu și una următorul om care participă. La final, voi publica creația noastră aici pe blog de unde o poate reposta, copia și ce mai vreți voi.

Așteptăm în comentarii să anunțați cine dorește să facă parte din acest proiect superb.

Următorul articol va fi cel unde incepem proiectul !

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

http://www.myhappyjar.wordpress.com/
http://www.doua2vieti.wordpress.com/
http://www.semaiintampla.com/
http://www.cutiacumaimutze.wordpress.com/
http://www.sophisticatedwords.wordpress.com/
http://www.aryasdream.wordpress.com/
http://www.unikaperlaneagra.wordpress.com/
http://www.sophisticatedwords.wordpress.com/

 

Pereche de ganduri (colaborari)

Deja primavara se instaleaza. A trecut luna februarie, faimoasa si mult-temuta luna a iubirii in care toti cei care au pe cineva langa ei au un zambet intepenit pe buze declarand parca lumii intregi ca se incadreaza tabloului social la care ravnim cu totii, noi, muritori de rand. Nu conteaza ca il cunosc pe cel de langa ei de o saptamana, ca nu le place mare parte din comportamentul acestora sau ca ar prefera sa fie acasa in patul lor comfortabil vazand unul din serialele preferate. Nu! Suntem invatati de mici ca a fi normal si “fericit” e sa ai pe “cineva” langa tine. Dar in acelasi timp invatam sa credem in povesti si in existenta unul acel cineva perfect compatibil, care sa iti faca sufletul sa cante si stomacul sa se umple de fluturasi.

Si pe masura ce crestem incercam sa il gasim pe acel cineva. In colegul de banca din liceu, in prietena din copilarie care a  crescut si a devenit o femeie misterioasa si interesanta, in toti acei cineva care se intampla sa fie pe langa noi la un moment dat. Dar care nu ne dau decat bucati din experienta aia magica la care visam si la care copilul din noi nu vrea sa renunte. Plus ca de cele mai multe ori bucatile de magie vin odata cu bucatile de probleme. Dar copilul a invatat ca binele si raul sunt doua entitati total separate care se lupta pana la final cand binele castiga si “toti sunt fericiti pana la finalul batranetii.

Apoi intervine realitatea, care ne arata ca persoana aceea perfecta, intruchiparea povestii in care credeai in copilarie, e un pic prea buna si banala. E de fapt prima oportunitate de “a fi fericiti pana la adanci batraneti” la care dai cu piciorul fara sa rasufli pentru ca e plictisitoare, banala si poate un pic prea perfecta pentru a nu fi enervanta pentru tine, un om normal cu multe calitati dar si cu un sac de defecte care te fac sa fii unic, irepetabil si special – dar mai ales, iubit.

N

Incep sa inspir. Si ceea ce mi intra in plamani nu pare deloc a fi aer. Simt doar renastere din cauza acestui anotimp. In jurul meu se tot destrama si renasc povestile de iubire pe care nu am reusit sa le traiesc. E interesant cand ma gandesc ca , totul e atat de simplu. Sunt doar eu si tu , doar doua ganduri, al meu si al tau care incearca sa creeze tabloul perfect. Si da, nu cred ca suntem pictori, dar daca arta de a zugravi cu cuvinte in loc de culori se numeste pictura , atunci , poate ca da, suntem intradevar pictori, dar ai cuvintelor.

Haotic rascolesc prin sufletul meu si incerc sa gasesc cuvintele potrivite, pentru a va face pe voi sa intelegeti ce este de fapt in mintea noastra. Sunt doua suflete, la unison, pereche de ganduri ,ce simt nevoie de libertate. Intradevar , scrisul dezinhiba si tocmai acest lucru ne a determinat sa ne pricopsim cu un nou viciu. Este mai mult decat un drog, scrisul asta dintre eu si ea. Sau poate ca este drogul absolut. Oricum ne hraneste si cu siguranta va hraneste si pe voi.

L

Am trecut amandoi de momentul “fatidic” al adolescentei cand fiecare zambet venit din “tabara opusa” insemna o invitatie la a te indragosti si un prim pas spre o cavalcada de fantezii, planuri si vise alaturi de celalalt. Am trecut si de prima dragoste, si de indragosteala nebuna din adolescenta si de aventurile nebunesti si rapide din facultate. Fiecare relatie in care ne-am avantat a mai adaugat o pana la aripile noastre, a lasat cateva cicatrici, dar cel mai important, ne-au transformat in oamenii care suntem azi. Am invatat ce ne place si ce nu , ce credeam ca asteptam de la cealalta persoana dar de fapt nu se potrivea cu noi (ca atunci cand vezi rochia visurilor tale pe un manechin intr-o vitrina stralucitoare, dar pusa pe tine parca nu mai e asa frumoasa, sau poate doar oglinda e invidioasa)

N

Si totul a inceput doar cu un sunet. E strigatul de disperare a inimilor care ne silesc sa le hranim, cu pasiune si iubire si cu multe alte trairi pe care inca nu le au trait. E minunat , cum fuziunea dintre doua ganduri , poate oferi un atat de putin , pentru o atat de multa lume. Sunt suflete aparent pierdute, pe care noi le lasam sa pluteasca in voie in aceste randuri. Esti fericit acum? Probabil, dar asta nu e un motiv, care ne ar putea determina sa incetam. Este ea, care niciodata nu ma lasa sa termin. Mereu incep noi idei care dau nastere unor conglomerate de intamplari, in care ne regasim pe noi, pe voi , pe toti.

L

Pana la urma nu asta ne dorim cu totii? Sa intalnim acel yang care sa ne completeze ying-ul. Visez la un tango de idei perfect inlantuite, diferite si in acelasi timp complementare care sa curga natural si sa creeze impreuna simfonia suprema. Nu, nu aspir spre acea persoana care sa completeze frazele mele inainte sa temin ideea. Il caut pe el, care sa ma provoace, sa ma contrazica, sa ma motiveze spre dezbatere, negociere si, impreuna, sa pasim din directii opuse spre acea linie de mijloc subtila care inseamna armonie. Care face trecerea de la inlantuirea de idei la inlantuirea de sentimente si trupuri. La perfectiunea reala, construita din frumusete, magie, contrazicere, evolutie si naturalete.

N

Stiai sa dansezi? uitasem un lucru atat de important. Dansul. Dezinhibarea suprema. Danseaza suflet al Universului, danseaza cu mine. Pe muzica produsa de gandurile noastre. E muzica pe care toti vor sa o asculte, doar cu inimile. Universul, stimuleaza , si transforma sacrificiile pe care un dans te determina sa le faci, in sentimente pure. Sunt singur din nou, iar acest lucru, imi da voie sa te rascolesc si pe tine. Sa te caut , sa te gasesc si apoi sa te eliberez de toate suferintele tale. Da , stiu si asta, iar faptul ca suferi, e motivul pentru care accepti sa scrii. Scrie pentru mine, dar mai ales scrie pentru ei. Ofera-le sansa, sa se regaseasca fiecare in trairile tale. Sunt unice. Iar asta te face si mai puternica. Te ajuta si ti deschide un Univers numai de tine stiut. Intoarce te la acest dans.  E doar al nostru si al lor.

L

Modul cum transformi cuvintele in muzica ma face sa ma trezesc din nou la viata, asa cum florile tresar la primele acorduri ale pasarilor primavara. Da, scriu pentru ca sufar dar este o suferinta buna. Sunt cicatrici de intelepciune, castigate cu greu si lacrimi multe, cu disperare si in cele din urma resemnare, acceptare si bucurie pentru fereastra clara ce pare sa se deshida in fata mea. Eu sunt acum conturata si perfecta in imperfectiunea me irepetabila, pregatita sa ma arunc in valtoarea unui dans nebunesc ai carui pasi nu ii cunosc.

N

Imi place de mor vulnerabilitatea de care dai dovada in acest moment al procreerii. Esti atat de pasionala in cuvintele pe care le lasi sa cruga spre deliciul meu si al tuturor. Ma mangai cu ideile tale si trasar de fiecare daca cand vorbesti.  Fenomenul de ferestra. E discutat de multi oameni , dar trait de foarte putini. E fereastra care ma lasa sa privesc in interiorul trupului tau. De ce ma lasi? Nu-ti pasa daca un necunoscut ca mine va abuza de deschiderea pe care o oferi? Cred ca nu . Pentru ca tocmai asta  face ca amestecul dintre eu si tu sa fie perfect. Absoulut, chiar l-as putea numi. Esti trista in fericirea ta, iar tristetile tale sunt impulsuri de fericire pentru mine. E tristetea care ma face fericit. Opusul a toate teoriile despre viata.Iar tu , exemplifici cel mai bine lucrul acesta, prin gandurile pe care ni le oferi.

L

Ciudat cum principiul magnetilor atat de irational isi gaseste mereu logica in realitatea zilnica atat de banala si in acelasi timp complexa. Da, sunt trista…e un sentiment cu care m-am obisnuit atat de mult incat nu stiu cum ar fi sa renunt la el. M-as simti exact cum cred ca se simte cineva care este aruncat in milocul unui amfiteatru lin de oameni – in pielea goala. Asa m-as simti eu fara tristetea mea, cu sufletul dezgolit in fata lumii. Da, poate ca vei abuza de deschiderea pe care o ofer. Nu ar fi insa ceva nou deloc. S-a mai intamplat si nu numai mie pentru ca sunt eu mai speciala. Este o lege nescrisa a omenirii inca de cand am invatat sa mergem biped. Mi-am transformat insa slabiciunea in putere strigand-o mereu sus si tare in fata lumii ca un manifest de protest. Fara ea as fi o panza alba. Panza pe care un infinit de culori ar putea fi puse in cea mai incoerenta ordine. Dar pentru asta mai e nevoie de puterea de a picta si de curaul de a lasa creativitatea sa se exprime.

N

Despre pictura s a mai vorbit, dar niciodata despre pictura cuvintelor. Efectiv, incercarea de a reproduce un gand intr o pictura a ideilor pe care doi oameni le produc. Stii ce mi place? In ciuda faptului ca ai acceptat provocarea de a te lasa descoperita , pentru toti, tu totusi nu reusesti sa inveti sa ai incredere. Lasa ti gandurile sa pluteasca pe paginile astea , iar eu iti promit ca nu voi face decat fuziuni perfecte cu ele. Explozii de idei primesc din cauza ta si totusi continui sa mi las mintea libera, sa nu ma incarc cu nimic inutil. Chiar tu mai stii cum este sa fii liber?

L

Libertatea…libertetea deplina care miroase a primavara si care iti umple plamanii pana la refuz este un lux pe care putini cred ca si l-ar putea permite. Stiu sa am incredere cu siguranta. Incredere in ce pot eu sa fac, cu ce pot ajuta, in potentialul celor pe care ii sprijin. Pentru a-i da voie unui pictor sa ma ajute sa pictez o panza pe care am tinut-o atat de ascunsa in cufarul sufletului meu ar trebui sa fiu putin nebuna, naiva dar in acelasi timp suficient de puternica si increzatoare in mine in primul rand pentru a da drumul la tot suvoiul tinut atat de maiestrit sub control de tristetea pe care am construit-o si cizelat-o inca de mica. Ar insemna sa renunt la duzina de masti la care am lucrat atata timp, cu fiecare regula invatata, limita asumata, bariera acceptata.

Cum as fi eu fara masti?

N

Renunta la tot, fiinta. Pentru ca mastile nu fac decat, sa ocoleasca de fapt suferintele care te determina sa le porti. O masca, o sa ti schimbe doar aparent lumea in care traiesti tu si noi toti. Mastile nu vindeca si nici nu repara nimic din trecutul pe care probabil nu vrei sa ti l mai amintesti. Ele doar ascund. Ranile, in schimb, nu se mai vindeca niciodata. Prefer sa mi port mastile in suflet, decat pe chip. E modul in care sufar si sunt fericit in acelasi timp. Doar ca trecerea de la o stare la alta e mai usoara.

Si tu fara masca? Eu zic ca tu fara masca esti perfectiune si nimic mai mult. De fapt nici nu mai sunt cuvinte, de noi stiute, care pot descrie perfectiunea.