Căutam fericirea călcând apăsat pe coastele tale, ascultând trosnetul dureros și macabru al oaselor .
O simfonie sumbră îmi redă amintirile cu urme de tine în care zâmbeam alaturi de pielea ta umedă și rece.
La fel de stângaci am rămas în prezența suflului tău care-mi răcește trupul la fel ca și ultima iarna pe care încă mi-o amintesc din cauza picioarelor înghețate care până și azi mă mai dor.
Un aventurier în căutare de adrenalină expirată rămas în castelul său de cleștar exact că în ultima poveste pe care ai citit-o.
Un psihopat notoriu cu mare nevoie de tratament atunci când vine vorba de multiplele personalități care-mi tulbura bunul mers al lucrurilor.
Un necunoscut, ce zace până și azi în fața ușilor închise ținând strâns în pumn cheia ce ar putea deschide secretele de nedeschis.
Același colecționar devotat în goana după zâmbetul perfect atent cules de pe culmile hotarului de nicăieri în nopțile înghețate de iarnă mizerabile.
De pe același scaun vechi și putred, stau și dau viață acestor gânduri de om îngândurat, împachetate frumos în hârtiile cele mai alese pe care le cumpăr de la taraba ruginita a femeii ce zace și acum numărând firele pânzei de păianjen în doar al ei târg .
Așa sunt eu, același vechi și nou care-ți livrează ție un strop de literatură românească neșlefuită la ceas de seară numai de dragul scrisului fara sens și fără formă.
Era de neconceput sa lipsesc atât de mult de pe o scenă la care până și ultimul cui al podelelor a fost bătut de palmele mele.
Era pandemic încă de la primul cuvânt pe care ți l-am scuipat pe foile mele mizerabile și vechi aruncate pe biroul mizerabil și plin de mucegai. Au trecut cel puțin două decenii de când a luat naștere primul eseu pe care l am rupt din Universul meu numai de dragul de a lăsa o ușă deschise spre lumea mea rece și umedă in care te port și apoi te păcălesc arătând- uți cat de frumoasa e viața atunci când privești spre altceva.
Închide ochii și lasă- te purtat de tonul pe care vocea mea îl dă atunci când te regăsești în poveștile pe care eu le scriu pentru tine .
Culeg fiecare emoție pe care zâmbetul tău o lasă ca o urmă de bocanc apăsat din noroiul orașului poluat ce te ademenește să stai pentru a-ți desena cu stângăcie povestea la care visai încă de când erai doar un copil.
Iar eu , port aceleași măști cu care te-am obișnuit, în care te las să plutești pe valurile mării în care ți scăldai tinerețea după care acum tânjești atât de mult.
Îți spun rămas rămas bun acum, pentru moment ,amintindu- ți că tu poți fi orice- ți dorești să fii.
Vă îmbrățișez cu drag, chiar daca las uneori impresia că nu mai apar, eu mă întorc de fiecare dată , să pun pansament peste sufletul tău.
Sa scurs destul timp în care doar te-am privit, fără ca măcar un semn cat de mic sa fi lăsat pe aici. Am jucat rolul de privitor , am lăsat pentru puțin viața să mi poarte corăbiile spre unde o vrea ea, doar că să văd încotro ar putea să mă ducă.
Știam că tânjești după frânturile mele de gânduri pe care în taină le aleg doar pentru tine.
M-am gândit mult și am înțeles că nu pot trăi fără tine. Îmi lipsesc atât de mult mângâierile tale cu zâmbetele pe care mi le așterni în diminețile cu Soare pe cer în care mă trezesc buimac și mă întreb încotro voi mai ajunge și astăzi.
Mi-e dor de fiecare pagină albă lăsată la voia întâmplării pe biroul unde îmi sting țigările scârbit de gustul amar al tutunului.
Te caut într-o lume mizerabilă în care te-am simțit pentru întâia oară lângă mine, dar degeaba urlu în pădurile numai de noi știute când singurul răspuns e doar ecoul întrebărilor mele fără răspuns .
Rămân , la fel ca și azi , singur în compania cuvintelor mele, dar totuși atât de aproape de tine.
Vroiam doar să transmit că îmi lipsește fiecare dintre voi.
De ce continui să scriu ? Aleg cu grijă cuvintele din lada mea veche închisă cu un lacăt mare ruginit, pentru ca tu să ai mereu Soare pe cerul întunecat de norii încruntați ce aruncă în tine cu ploi de parcă ar vrea sa te înece. Scriu pentru a-ți trimite adiere de vânt primăvăratec in toi de iarna friguroasă, ca să-ți încălzească mâinile înghețate cu care alegi mereu să-mi răsfoiești paginile lăsate aici pentru tine.
Dau viață cuvintelor care mă ajută să trec în vizită și pe la sufletul tău obosit numai de dragul de a te umple de indicii menite să ți lumineze calea spre adevăratul tu.
Țin loc de călăuză pentru serile în care cu ochii deschiși cauți în întunericul încăperii tale licărul de lumină spre numai al tău tărâm de visare.
Scriu de dragul romanticului incurabil , diagnostic pe care-l port încă de la naștere al cărui tratament nici astăzi nu l-am găsit . Sunt încă adeptul acestui cult misterios al scrisului pentru că tu să nu uiți vreodată pădurile fermecate pe care am decis să le țin în viață pentru tine scumpul meu căutător de gânduri frumoase.
Voi fi mereu aici devotat apărător ai literei care te poartă în secret spre lumi ascunse în spatele munților de cleștar unde ai ascultat întâia oară începutul de poveste ce te-a îndemnat să crezi tot mai mult în tine.
Dar azi, azi vreau doar să știu că nu ai uitat să-ți zâmbești un zambet curat de copil frumos înconjurat de zâne , zmei și basme .
Te las acum, pentru o clipă, doar cât să l poți strânge în brațe pe Moș Crăciunul din tine.
De Crăciun, ți-aș dori să nu te mai ascunzi în spatele zidurilor pe care ți le construiesc ăștia in fiecare clipă când alegi să întorci privirea în altă parte.
Oprește-te din a-ți mai construi propriul mormânt înainte de vreme, când într-o lume sănătoasă este loc doar pentru cei care nu au predat încă armele.
Ți-au spus de la începutul jocului că regulile sunt foarte bine definite, iar tu nu vei ieși niciodată de partea câștigului, dar asta nu a lăsat să se înțeleagă că vei fi nevoit să-i oferi în dar călăului capul tău retezat întins frumos pe tava de argint.
Să te înconjuri de gânduri calde care sa te strângă la piept cu brațe de vis frumos așezat lângă cuptorul în care și azi bunicii tăi îți coc câte o oală de zâmbete.
De Crăciun , îți doresc să te cunoști mai bine, să alegi în taină fiecare secundă în care trebuie să spui da sau nu, fără a ține cont de nimic. Să crezi în oricare ar fi povestea pe care urmează să o povestești.
Mi se încălcesc gândurile atunci când mă las prizonier poveștilor tale de la sfârșit de zi, când mă îmbrățișezi cu plapuma ta de zâmbete coapte de la prima clipă a dimineții. De parcă nu aș știi că fiecare secundă trăită langa mine e doar un paradox cretin de neînțeles. Dar ard de nerăbdare să-ți ascult în taină fiecare bătaie de inimă ce mă trimite mereu prin tărâmuri de basm în care doar privesc luptele dintre zmei și feți frumoși. Acolo unde iarba a rămas tot verde , iar florile încă mai au miros . Unde copacii bătrâni cu barbă lungă și deasă mă privesc cu bunătatea bunicilor pe care nici macar nu mi-i mai amintesc. Din acel loc în care sursurul pârâului de munte cu apă cristalină, îmi mângâie fața ținând loc de mamă, povestitoare de povești. Doar asta pot simți atunci când îți ofer în dar bucăți culese cu mare grijă din timpul meu.
Vroiam să-ți amintesc cum era atunci când ascultai poveștile cuiva.
Încercam să pictez un tablou tomnatic alegând culori din frunze uscate ruginii culese de pe pământul udat de ploile zilelor trecute. Inspir adânc un aer înecăcios și greoi când stau așezat la rădăcina stejarului bătrân intrat într-o adâncă hibernare.
Prefer frigul adus de sfârșitul de toamnă, când aleg să aștern pe pânza din fața mea acuarelă din gânduri atent alese. Mi-e atât de ușor să mă regăsesc în liniștea pe care pustiul acesta de anotimp mi-o oferă.
Mă delectez ascultând croncănitul de ciori vestitoarele nimicului care din când în când îmi mai aruncă câte o privire de parcă ar aștepta și ele ca și mine lăsarea întunericului peste aceasta lume ce poartă coroniță de mucegai .
Mi-au înghețat mâinile, dar ăsta e semn bun că încă sunt viu și mi pot continua lucrarea pe care intenționez să o așez pe unul din pereții îngălbeniți al bordeiului meu de la marginea pădurii.
Am adormit, pe scaunul putrezit de pictor bătrân și neputincios, unde am inceput a visa un vis de toamnă frumoasă, umedă, rece și plină de culoare, exact așa cum îmi place mie.
E paradoxal acest final de gând frumos pe care azi ți-l aștern cu aere de artist eșuat spre final de toamnă, lăsându- ți doar o clipă în care să privești și tu acest tablou minunat.
Ești ca un coșmar ce-mi tulbură miezurile de noapte și mă întoarce cu fața la pernă lăsându- mă fără aerul care de prea multă vreme nu a mai poposit în plămânii mei uscați de timp.
M-am întors de atât de multe ori împotriva ta încât am pierdut numărătoarea războaielor pe care le tot duc cu tine.
Ai incercat mereu să schimbi bunul mers al lucrurilor , dar cu încăpățânare am ales să nu te ascult.
Îmi lipsește atât de mult somnul profund și fără de vise, în care reușeam să mă reculeg. Încep a visa numai atunci când mă trezește Soarele plesnindu- mă peste obraz cu razele lui calde, la primele semne ale dimineții. L-am așteptat mereu cu nerăbdare chiar și atunci când nu mai venea de negrii ce erau norii care-i inhibau apariția.
Mi-ai tot calcat în picioare fiecare gând în care am crezut, lăsându- mă în mijlocul pustiului că un copil ce așteaptă Crăciunul, iar el nu mai vine.
Dar până când toate astea ? Te-ai gândit vreodată că mă pregătesc în taină să vin după tine, la fel ca și lupii din pădurile în care am crescut, atât de scumpi la vedere dar atât de neînfricați în clipa în care doar te gândești să le încalci teritoriile.
De parcă nu era de ajuns că-mi trăiam viață după stereotipurile pe care cu forța mi-le înfigeai în cap, numai de de dragul de a fi și eu parte din acest cerc vicios care selectează și elimină prietenii fabricate la secundă în funcție de tabloul afișat pe oricare pagina ieftină, virtuală, fără gust și fără miros.
M-am săturat să te mulțumesc, doar că să-mi pot hrăni neajunsurile sufletești pe care azi, mi le vinzi atât de ieftin. Chiar crezi că poți să mi controlezi instinctul primar de mamifer carnivor ce sunt ?
Trăiești cu impresia falsă de conducător de minți ce îți alimentează setea de a aduna clienți în jurul unui produs de care nu avem nevoie.
Vroiam să-ți amintesc , că atunci când va veni și clipa în care vei înțelege că nu sunt doar un scuipat strivit de gheata ta scumpă , vei știi că voi veni peste tine.
Azi nu mai sunt parte din turma pe care știu eu ce cioban o îndeamnă să pască pe plaiurile mioritice vândute către popoare străine.
Azi îți arăt un pumn strâns românesc curat, care te dezbracă de costumul împuțit , de nunțile la care te prezinți doar că să aibă alții etichete de lipit pe fruntea ta de prost mult prea ușor de cumpărat .
Te las in tâmpenia ta să-ți trăiești ficțiunea asta ordinară care te cumpără atât de ieftin.
Suna a genocid fiecare picătură de ploaie pe care o priveai cum izbea pământul rece având ca singură misiune auto distrugerea.
Iar acum stai izolat, de parcă nu făcea încă de demult acest lucru, atunci când alegeai să întorci privirea în altă parte când paradisul tău era zguduit de știu eu de neajuns.
Dar acum e oficial , ți-au injectat adânc în vene frica de virusul ce te-ar putea trimite la numai doi metri sub pământ. Parcă observi mai limpede astăzi asfaltul scuipat de ploile lui octombrie, pe care pășeai spre nicăieri în fiecare zi din scurta ta existență.
Te aș îndemna să te izolezi de toate porcăriile pe care ți le toarnă ăștia forțat pe gât, de fiecare dată când ți se scurge timpul atât de prețios în fața ecranului la care încă mai plătești rate. Oricum vei alege să nu-mi dai ascultare și nici măcar nu te condamn pentru asta. Vroiam doar să te fac din nou atent, că ești într-o fuziune directă cu tot ce te înconjoară până în ziua când numai fărâme de praf vor rămâne în jurul tău.
De asta îți tot las frânturi de gânduri atent alese numai de dragul de a știi că va veni și vremea când vei culege câte ceva bun din nimicul de lume ce ne a mai rămas.
Speram ca acest gând să te prindă acasă , înconjurat de vise frumoase la care încă nu ai renunțat, scăldate în căldură și pofta de viață , cu aer curat și cu inima deschisă pentru ceva mai bun.
Endorfinul 