Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Momentul despre viata .

Din cand in cand ma hotarasc sa calc in cate o prapastie, din seria prapastiilor fara sfarsit. Nu este un motiv destul de intemeiat , incat sa ma intristeze. Imi plac prapastiile si ador caderile in gol, pentru ca ele ma izbesc de un pamant imaginar, care ma trezeste la realitate. Este o stare pe care nu o pot descrie, pentru ca imi apartine numai mie. Un egoism destul de evident, pentru ca nu impart caderile mele cu nimeni. Sunt singur in acest vid, unde din punct de vedere stiintific nu se afla nimic. Dar totusi, in vidul acesta al meu, rasar firicele de ganduri, pe care incerc sa le culeg in aceasta cadere libera in care ma aflu in acele momente.

Uneori ma gandesc si la copilul meu aflat inca in stadiul de dezvoltare, respectiv romanul – Roberta picaturi de suflete, peste care deja, a inceput sa se asterne praful din cauza lipsei de timp. Este un copil destul de neglijat, chiar ma gandesc uneori cum va evolua in aceasta lume nu foarte primitoare. Copilul acesta, pe care incerc sa-l tot cresc de ceva timp, el este aproape de nastere, practic, s-a dezvoltat destul de frumos,numai ca toate astea au avut loc doar in imaginarul meu fara limite. Este o poveste care nu a inceput niciodata, pe care foarte multi sau poate fiecare dintre noi a trait-o , cu toate ca este de domeniul fictiunii si care nu a avut un sfarsit. Pentru ca aici, tot ceea ce fac eu, este sa vorbesc despre viata, cum foarte multi altii inaintea mea , probabil ca au facut-o deja. Cu viata, nu-ti permiti sa te joci. Apare o singura data, ne creeaza iluzia unui moment unic, pe care l-au mai trait alti oameni inaintea noastra si cand abia realizam sa intelegem ca am inceput sa o traim, ea dispare brusc lasandune aruncati in cine stie ce colt din Lumea, intr-o balta de dezamagiri, fara suflare. Si de acolo, de jos, cand suntem la pamant, totul, pare mult mai mare si mai frumos decat stiam noi ca este. Acel moemnt, este momentul : Despre viata !

Semnat, Endorfinul .

 

Scaunul

Si uite , in felul acesta, te privesc cum te scurgi de ultima picatura de umanitate. M-am asezat pe scaunul meu din lemn de fag, vechi si uracios, satul de nenumaratii musafiri pe care i-a gazduit de a lungul; timpului, rasfatandu-i cu inconfortul firesc al unui scaun din lemn. Scartaie tot si la orice moment esti pregatit sa te prbusesti impreuna cu dansul, din cauza lemnului putred care a mai ramas din el. Nu miroase inca a mucegai, pentru ca s-a conservat destul de bine. El este doar un scaun batran, am inceput sa ma obisnuiesc cu el si incep sa-l inteleg. Pot spune ca s-a creat o legatura intre mine si el. Nu este un prieten imaginar si nu am consumat nimic, acum cand scriu aceste randuri. Sunt perfect lucid si in cinstea sa , vreau sa-i aduc acest omagiu. Probabil ca nimeni nu s-a mai gandit pana acum sa cinsteasca un scaun, nu ? E doar un scaun la urma urmei. Dar eu, privesc mult mai departe de el. Ma gandesc la copacul inalt care a fost el odata, stand mandru cu ramurile sale verzi si pline de flori atunci cand vine si timpul lor. O fiinta vie, cu suflet, peste care tipul a tot trecut fara ca nici macar sa-l clinteasca. Cine stie cati drumeti a adapostit el de Soarele arzator al verilor criminale. Probabil si multe animale au trait intr-o simbioza alaturi de el. Iar la un moment dat, apare un Nea Ion, mandru ca a gasit acest minunat copac, pe care deja il vede transat, feliat, daltuit si pregatit pentru cine stie ce mobiliere comandate de vreun mare domn. Si da , stiu ca aveti dreptate, ca astfel de lucruri sunt perfect firesti, e legea naturii, ca omul cateodata, sa mai taie si cate un copac. Nu protestez in apararea drepturilor copacilor, ci doar imi imaginez cum copacul nostru s-a transformat , in scaunul pe care tocmai m-am asezat eu acum.

Ne Ion-ul nostru, ajuns in micutul sau atelier, cu feliile de copac sau scanduri , poftim, sa fie chiar ca pe intelesul tuturor, se hotaraste sa-si fac un scaun , pentru el, pur si simplu. Aseaza felia de copac pe masa sa de lucru si incepe sa-si reverse maiestria sa, de tamplar, lasand sa se nasca un minunat scaun , pe care urma sa se aseze la un moment dat. Il termina de lustruit, de retusat si intr-un final, este fericit de lucrarea pe cxare a dus-o la bun sfarsit in aceasta zi, din micutul sau atelier. Il duce in casa, unde cu mare grija il aseaza in camera de zi, chiar langa fereastra.

Nea Ion, isi spune in sinea sa:

– Scaunule, sunt mandru de tine si stiu, ca va veni ziua, in care voi fi nevoit sa ma asez pe tine. Sa nu te superi, sa nu ma urasti, pentru ca in acea zi, tu vei fi mai viu decat mine. Eu iti voi ramane recunoscator, pentru ca spre sfarsitul vietii mele, eu voi fi copacul din care te-am creat pe tine, iar tu, vei fi cel care alaturi de care imi voi da si ultima suflare.

Scaunul, intact, inert si cum mai vreti voi sa-i spune, nu a dat nici un raspuns, nu a schitat nici un gest, de altfel cu era si normal. Iar Nea Ion-ul nostru si- a continuat viata sa de tamplar pana in ultima zi in care a pierit, sezand pe scaunul creat de el.

Acum, imi privesc scaunul meu din lemn si ma ridic, din respect pentru cel care i-a dat viata, privindu-l cum sta el aici, mandru si viu, intr-un  fel , cu toate ca este vechi, scartaie din toate incheieturile, dar indiferent de timpul care are rolul de a se scurge la nesfarsit, scaunul meu va fi tot aici, in aceasta pozitie de neclintit.

Fiecare intelege ce vrea , din scurta istorioara a scaunului batran !