Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Spatiu

Sunt prins intre doua pietre cazute dintr-o stanca. Nu-s mort, inca respir, dar mintea mea incepe sa creeze iluzii. Am nevoie de un sfat. Venit din partea oricui. Creatiile mele, e posibil sa sufere un soc. Este mult prea probabil ca ele sa dispara. Sunt constrans de un spatiu pe care nu-l am, iar daca nu am locul meu, nu pot da nastere artei, care urla sa iasa cat mai repede din mine, la suprafata. Vreau sa arat tuturor operele mele, dar sunt constrans, ma repet si nu mi pare rau ca fac asta.

Am ajuns intr-un punct limita, nu i ceva foarte grav, dar ma impiedica sa mi duc la capat misiunea. Si nu stiu ce si cum sa fac. Pietrele astea nenorocite , nu mi dau voie sa ies si sa respir aerul curat. SI totusi, totusi vad un Soare, foarte departe de locul in care ma aflu eu acum. Si stiu ca ma asteapta, el sta acolo numai pentru mine, imi lumineaza calea si mi arata unde trebuie sa ajung. Dar nu stiu cum sa fac, ca greutatea asta pe care o am acum in spate, nu-mi da voie sa ma ridic. E ciudat, pentru ca am dus razboaie mult mai grele decat antrenamentul asta, dar e un lucru atat de simplu, povestit intr-o forma atat de complicata. Si-s singur in aceasta lupta , doar eu si gandurile mele, care se materializeaza din ce in ce mai repede. Imi traiesc visele, atat de minunate pe care le am, dar imi pune piedica un lucru atat de banal: un spatiu de care am nevoi, acum, sau cat mai repede. E vorba de zile, de minute in care am nevoie sa iau cele mai multe decizii pentru a nu lasa arta sa piara. Creatiile mele sunt ca niste copii pentru altii. Le dau viata in timp ce ma gandesc la ele, si la urma le pun un papion frumos la gat si le trimit in Lume, unde vor sta atat timp cat florile mele vor rezista. De fapt le trimit la moarte sigura, dar e un sacrificiu pe care eu si ele ni-l asumam. Si e suficienta clipa cat ele sunt vii, ca lumea sa le inteleaga rostul lor. E mult pre suficient momentyl in care privitorul realizeaza ca are in fata sa o capodopera unica pe care nu o vai mai putea contempla niciodata , in afara acestui moment.

Am nevoie de un sfat , sau de un spatiu cat mai repede.

Semnez cu endorfina…

 

Momentul despre viata .

Din cand in cand ma hotarasc sa calc in cate o prapastie, din seria prapastiilor fara sfarsit. Nu este un motiv destul de intemeiat , incat sa ma intristeze. Imi plac prapastiile si ador caderile in gol, pentru ca ele ma izbesc de un pamant imaginar, care ma trezeste la realitate. Este o stare pe care nu o pot descrie, pentru ca imi apartine numai mie. Un egoism destul de evident, pentru ca nu impart caderile mele cu nimeni. Sunt singur in acest vid, unde din punct de vedere stiintific nu se afla nimic. Dar totusi, in vidul acesta al meu, rasar firicele de ganduri, pe care incerc sa le culeg in aceasta cadere libera in care ma aflu in acele momente.

Uneori ma gandesc si la copilul meu aflat inca in stadiul de dezvoltare, respectiv romanul – Roberta picaturi de suflete, peste care deja, a inceput sa se asterne praful din cauza lipsei de timp. Este un copil destul de neglijat, chiar ma gandesc uneori cum va evolua in aceasta lume nu foarte primitoare. Copilul acesta, pe care incerc sa-l tot cresc de ceva timp, el este aproape de nastere, practic, s-a dezvoltat destul de frumos,numai ca toate astea au avut loc doar in imaginarul meu fara limite. Este o poveste care nu a inceput niciodata, pe care foarte multi sau poate fiecare dintre noi a trait-o , cu toate ca este de domeniul fictiunii si care nu a avut un sfarsit. Pentru ca aici, tot ceea ce fac eu, este sa vorbesc despre viata, cum foarte multi altii inaintea mea , probabil ca au facut-o deja. Cu viata, nu-ti permiti sa te joci. Apare o singura data, ne creeaza iluzia unui moment unic, pe care l-au mai trait alti oameni inaintea noastra si cand abia realizam sa intelegem ca am inceput sa o traim, ea dispare brusc lasandune aruncati in cine stie ce colt din Lumea, intr-o balta de dezamagiri, fara suflare. Si de acolo, de jos, cand suntem la pamant, totul, pare mult mai mare si mai frumos decat stiam noi ca este. Acel moemnt, este momentul : Despre viata !

Semnat, Endorfinul .

 

Tu nu existi !

Tu nu existi. Am stat bine si m-am gandit la asta. Tu chiar nu existi. Nu ai un nume si nici nu-ti voi da vreodata unul. Nu ai materie, deci practic, nu pot sa te ating. Nu ai miros, pentru ca atunci cand treci pe langa mine, nu lasi in urma nimic altceva in afara de gheata care se formeaza pe trupul meu. Si ma ustura inghetul in care sunt nevoit sa ma regasesc in ziua in care ma intalnesc cu tine. Si totusi, tu nu existi. Ma invart mereu intre real si fictiune si am inceput sa cred ca in fictiv , ma regasesc cel mai bine pe mine, cel care inca mai crede in ceva. Cred in orice, chiar si atunci cand ploua, cred in Soare. El niciodata nu intarzie sa-si faca aparitia, printre norii cenusii care se risipesc in inaltul cerului. La fel cum cred in primavara iarna, cand totul este in starea de hibernare specifica anotimpului. Primavara , vine negresit, de fiecare data, fara sa-i pese ca pamantul este inghetat. Topeste tot, da viata inapoi naturii si speranta in suflet oamenilor .

Si cu toate astea, tu nu existi. Oricat de mult mi-ar place sa cred in tine , tu nu apari niciodata , pentru ca nu ai de unde sa apari. Cum nu existi, inca nu te-ai nascut. Si eu, tot astept, pe aceeasi banca din lemn putrezit, din parcul sufletului meu, unde mereu, sunt singur si-mi iau ca si companie doar gandurile mele. Dar eu exist si de la o zi la alta sunt tot mai viu si mai visator. Si crede-ma ca zilele mele in realul in care sunt acum, nu arata tocmai fericirea intruchipata. Ploua mereu si fulgera in peste mine, si niciodata nu port cu mine umbrela sa ma pot feri de raceala picaturilor. Sunt ud, mereu sunt ud, din cap pana in picioare si nu am avut niciodata pneumonie, nici macar o raceala. Dar mi-e frig, tot timpul mi-e atat de frig , pentru ca mereu sunt gol si-mi place sa fiu asa pentru ca ma simt mult mai usor fara nimic pe mine. M-am gandit bine, chiar nu am nevoie de nimic, pentru ca tu nu existi si pe banca mea din parc, nu te-am gasit niciodata asteptandu-ma. Doare uneori, dar durerea imi provoaca fericire. Nu-i vorba de sadomasochism aici, pentru ca nici asta nu exista. Este doar un parc intr-o minte complexa , a unui oarecare , cu totii avem parcul nostru si din cate am vazut pana acum, fiecare dintre noi, sta singur pe banca sa, asteptandu-te pe tine, cea care nu existi.

Avem idealuri spre care tindem, si vise in care la finalul lor, ne vedem pe un scaun directorial, improscand directive peste toti subalternii care ne inconjoara. Iar asta , ne ofera un strop de putere, ne face sa devenim mult mai increzatori in fortele proprii. SI acum, cum ar fi , sa va rastorn principiile cu teoriile mele? Probabil ca multi dintre voi, s-ar prabusi de pe scaunul de mai sus, lasand in urma voastra golul in care a-ti trait pana acum. Scaunul despre care vorbesc eu aici, nu exista si nici nu va exista vreodata. Alea nu sunt idealuri, Iar cei care citesc acum randurile mele si se afla deja pe scaunul imaginar, vor afla, ca singura lor satisfactie este acel inexistent loc pe care-l ocupa. Sunt victime ale sedentarismului generat de sistemul bine pus la punct de marile corporatii mondiale. Voi, cei care ocupati locul in cauza, in realitate nu aveti absolut nimic. Sunteti mai goi decat mine, cel care nu mai poarta haine de mult si nici scuturi protectoare.

Eu sunt viu si atat. Iar tu, tu nici macar nu ai bunul simt sa existi !

Semnat, Endorfinul .

 

Omul

Iar sunt eu, la geamul meu si din nou privesc cu decurg lucrurile in aceasta zi de aprilie fara nici o semnificatie anume. Oamenii abiau s-au trezit, unii mai morocanosi decat ceilalti. Rareori se mai strecoara printre multime cate u n zambet din tipul celor care fac diferenta. Vad papuci colorati , parca din ce in ce mai colorati, semn ca totusi omenirea nu este pierduta. Iar eu, chiar , eu ce mai fac oare? Nu mai stiu de ceva vreme raspunsul la intrebarea asta. Nu ma intreaba nimeni ce fac eu, cu toate ca uneori as avea nevoie sa fiu intrebat . Cu toate ca de cele mai multe ori sunt eu cel care pune intrebarile, mai simt nevoia de a fi intrebat. Vorbesc in general sau as vrea sa vorbim despre viata, in starea ei nefinisata. Si despre zilele alea in care puteam zambi , fara sa fim intrebati de cei care se aflau in jurul nostru, de ce zambim. Avem nevoie de provocari, pentru a termina ascensiunea pe calea succeselor noastre sau ale idealurile pe care ni le-am propus. Dar de unde sa mai vina provocarile daca stam izolati intre cei patru pereti ai incaperii in care suntem acum. Vrem aventuri, in care sa ramanem cu cicatrici, semn ca am avut ceva actiune, semn ca traim. Vrem muzica sa rasune peste tot in jurul nostru si avem nevoie de tot mai multe zambete. Dorim sa mai facem abstractie de banii pe care-i avem sau nu. Mie personal nu mi-au adus niciodata un zambet si nici nu o sa-mi aduca vreodata. Cu sau fara ei, nu pot cumpara esentialul pentru care traiesc. Vreau multa natura, m-am saturat de viata din orasele astea supra aglomerate. M-am saturat sa privesc cum sunt arhipline terasele mall-urilor , de oameni care nu fac nimic altceva decat sa ruleze la nesfarsit aceleasi prostii de care probabil nici ei nu sunt constienti ca s-au saturat. Ma uit la ei cu dispret, pentru ca stiu ca statulul lor social nu face nici o diferenta. Practic, ei nu exista in aceasta lume. Sunt doar o imagine in care isi investesc toti banii si toate eforturile pentru a o mentine. Am tot dreptul sa-i numesc marlani si nu-mi cer scuze daca am ofensat vreunul din cititorii mei, cu toate ca, cred ca multi imi vor aproba teoria. Chiar ma gandeam, daca as inchide toate terasele si mall-urile, oamenii acestia, oare ce ar face, cum si-ar mai petrece sfarsitele de saptamana ? Si zambesc , pentru ca asta-mi face mie bine. Parca ai si vad cum vor sta in fata darapanaturilor, gandinduse: Oare incotro ?

Si-mi bate deja Soarele in geamul meu, plesnindu-ma peste fata de parca am eu vreo vina ca El este atat de departe de mine si nu pot sa-i fac din mana, dar ai zambesc si Lui. El stie ca am nevoie de caldura sa pentru ca eu sa pot continua aceasta zi. Am observat ca depind de El. Si florile mele ai multumesc pentru caldura gratuita pe care le-o trimite in fiecare zi. Si uite cu este sa oferi fara sa ceri nimic in schimb. Un soare, trimite caldura si lumina tuturor celor din jurul Sau. Florile infloresc, oamenii parca incep sa prinda viata si totul decurge atat de natural. Nimeni nu cere nimic, pentru ca atunci cand florile infloresc , ele o fac pur si simplu.

Noi de ce nu o facem? Probabil pentru ca noi suntem oameni. Si daca ar fi sa despic omul in mii de bucati, ar trebui sa am cel putin o mie de vieti sa pot termina tot ce am de spus referitor la oameni. Omul e una din greselile celui care l-a creat. Este o eroare practic. Pentru ca omul nu este bun. Si cei care sustin ca sunt, se ascund dupa deget. In sufletul fiecarui om, se afla o sursa infinita de rautate si egoism. Am ajuns sa-mi doresc ca specia mea, sa fie pe cale de disparitie. Iar acest proces oricum a inceput de multa vreme, dar eu simteam nevoia sa spun asta. Si sunt si eu din aceeasi specie si sunt rau si egoist si crud si nu-mi place deloc asta. Iar filosofiile de genul, schimbarea vine din intriorul fiecruia, sunt doar filosofii. Nu exista schimbare, pentru ca asa am fost conceputi. Ne putem schimba hainele, stilul de alimentatie, masina , locul in care locuim sau mai stiu eu ce. Dar caracterul infect care predomina in adancurile fiecarui om, va fi mereu acolo, pregatit sa iasa la suprafata. Am cunoscut mii de oameni pe parcursul scurtei mele vieti si din acest motiv, imi sustin teoria de mai sus.Omul este un microb care se auto distruge in timp ce distruge tot din jurul sau.

Cu toate astea continui sa zambesc, e masca aia de care nu scap niciodata , oricat de mult mi-as dori sa fac asta.

Semnat, Endorfinul.

 

Continuare (3)

In universul creat de ea, incepe prin a se gandi la cat de multe nereguli sunt in realitatea in care este nevoita sa traiasca. Cum oamenii urasc mai mult decat pot iubi, cum dragostea, are mereu cate un final tragic si atunci cand ajunge la intensitate maxima, ea nu face altceva decat sa se prabuseasca, datorita rutinei care nu uita niciodata sa si faca aparitia.

-Distrugand iubirea, sau lasand o sa se prabuseasca, oare ce fel de fiinte ne mai putem numi? se intreaba Roberta. Stiu ca in lume te nasti atat de pur si de curat fara nici o urma de rautate in tine. Cu cat inaintezi prin viata, te transformi si devii atat de negricios si plin de sentimente teribile, care lasa in urma ta, numai suferinta si tristete. Nu stiu de ce apar aceste tranfiguratii ale sufletului nostru. Practic, sufletul ar trebuie sa devina tot mai pur , cu cat inaintam prin viata, numai ca acest lucru ramane doar o teorie. Oricat de mult as incerca sa mi raspund la aceste intrebari, mereu as fi coplesita de aceleasi raspunsuri. Ne nastem suflete curate, pentru ca mai apoi sa devenim suflete mizere. Adica mereu am fost nevoita sa iubesc, atunci cand ma regaseam intr o relatie cu un barbat, iar drept rasplata, individul in cauza, ma lasa balta, fara explicatii, fara nimic si eu ramaneam din urma si trebuia doar sa ma gandesc la modalitati de a mi face curat prin inima, numai de dragul de a nu fi nevoita sa mi tai venele sau sa ma gasesc pe marginea vreunei cladiri inalte, din orasul meu, pregatita pentru a mi pune capat vietii. Si uite asa m am onisnuit eu, sa trec peste toate tampeniile astea, pentru ca altfel nu le as putea numi. Mereu alti oameni urmati de aceleasi sentimente pe care le investesc si mereu rezultatul este acelasi. Singuratatea. Da, singuratatea a ajuns sa mi fie o buna prietena. Ea ma intelege si ne am obisnuit amandoua, una cu cealalta. E cea mai buna confidenta a mea, mai ales ca nu mi cere nimic la schimb. Pot sa o urasc , pot sa o iubesc, ea ramane mereu alaturi de mine, ca o buna prietena ce mi este. Alaturi de ea, ma regasesc pe mine, imi descopar adevaratele valori ce mi apartin si pe care le las uneori sa zace in cine stie ce colturi ale sufletului meu. Ma rasfat printre gandurile mele si asta imi ofera cele mai orgasmice momente ale vietii mele. Sunt fericita cand de fapt sunt o singuratica si culmea, nu ma deranjeaza deloc acest lucru.

Ai zambesc si ei, imi iau ramas bun de la singuratatea mea, si mi continui drumul printre gandurile mele.