RSS

Arhive pe etichete: despre iubire

Putregai de primăvară Scriere colectivă III

O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .
Scârțâitul trebuie să fi fost, însă, doar dorul de a te găsi mai repede în oricare dintre lumi, pentru că nimic nu s-a deschis înaintea mea, nimic nu s-a închis în spatele meu. Am rămas mai departe trist și ponderabil, atârnând de vis ca un candelabru agățat direct de cer, cu câte o lumânare în fiecare lăcaș, o lumânare pentru o dorință neîndeplinită, cu soț, fără soț, mă iubește, nu mă iubește. Un candelaru stând să cadă pe dușumeaua lunecoasă și roasă de vreme a amintirilor.
Dar… Dar ce se-aude? Scârțâitul continuă…
Mă apropii de geam, abia îmi mai pot ține ochii deschiși când privesc spre pădurea în flăcări și fum. Te strig, crezând că ai reușit să găsești acest gând ce ma trimis în visul în care speram să te găsesc și pe tine. Acum parca încep a auzi o voce înfundată , ce vine parcă dinspre peretele de lângă mine. Un fior rece îmi amintește curgând spre șira spinării că ar putea să fie o urmă de tine .
Sunt eu, împrăștiată în vânt, sunt eu și nu-mi mai sunt demult.
Sunt fără de habar unde mă duc, și nici nu știu de ce acolo sunt. Născută-s din păcat și cu păcat mă știu. Învolburări deșarte in valuri mă cuprind. Se scurge-n așteptare timpul greu. Cu țipăt mut aștept sărutul tău. O umbră sunt, o noapte, o lungă așteptare. Sunt flacără și fum. Ramâi, rămân? Să plec? Alungă-mă de vrei. De mine sufletul să nu ți-l legi! Alungă-mă! Să îți rămâi tu singur! Să crezi că ăsta e sfârșitul!
Simțeam bucățile din tine cum îmi crestează cicatrici dureroase peste obrajii mei îmbătrâniți de timpul pierdut în căutarea ta. Rănile se adânceau tot mai mult în pumnii mei cu care în zadar incercam sa zdrobesc peretele, pictat parca cu sângele meu, în căutarea sărutului menit să-mi stăpâneasca pofta de tine. Atât de mult îmi lipsești încât până și acest vis mă lasă să ți simt suflarea rece de la hotarul luminilor noastre care nicicând nu au binevoit să se întâlnească.
Nimicuri înfrigurate să-mi șoptești. Un cer s-a prăbușit ce sfășiat mă doare. Și-atunci ți-am auzit chemarea. E locul meu aici sau nicăieri. Iubește-mă! Omoară-mă cu tine, căci, jur, atât de mult tu îmi lipsești!
Am obosit in incercarea mea de a sparge zidul și cad în genunchi izbindu mă de putregaiul de pe jos. Aleg un gând atât de simplu și curat pe care-l amestec în aceasta fărâmă de vis. Aș vrea să te ating încet, sa te cuprind de după gât și să ți șoptesc in disperarea mea de a fi salvat, salvează mă ! Trezește mă din starea care-mi minte simțurile că dorm.
Îți simt neliniștea și între noi e noapte. Mă prăbușesc de te trezesc. Dar, fie! Că-i doar un vis, și atât. E doar un vis. Să treci doar c-un sărut spre dincolo de noapte. Și să pășești de rană dezlegat. Aripi îți scriu pe cerul zdrențuit. Iar zborul primăvară-ți fie, descătușat de umbra mea târzie.
Și mă trezesc de foșnetul copacilor abia înmuguriți care incercau parca să mă smulgă din restul acesta de vis. Privesc în jur, dar în afara unei urme de tine lăsată apăsat peste buza paharului de vin aruncat peste masa din colț, nu e nimic. Cunosc doar frigul călduros de primăvară ce-mi încălzește sufletul atunci când plec mereu cu gândurile în căutarea nevoii disperate de tine.
Atâta înverșunare în mâinile încercate. Ai stat să asculți vântul? Îți spune o poveste murmurată de aici și de pretutindeni. Începe cu a fost o dată, când te-am privit …altfel, când ți-am pătruns ochii iscoditori. Mi s-au aprins obrajii și am tremurat ușor. Ți-ai apăsat obrazul stâng de al meu și mi-ai strâns mâna. Ascultă cu atenție, că îți amintește unde să mă găsești. Am clădit ziduri din temeri și acum putrezesc. Lasă-le să cadă, rostește răspunsul, va aprinde gândul…cât de tandră trebuie să fie…
Cât de frumos e gândul în care îmi amintesc fiecare suflare a ta. Atât de profund e acest paradox în care eu caut drumul înspre tine pășind înapoi spre lumea rece și întunecată unde credeam că te voi găsi. Putregaiul ce-ți mângâie zidul clădit în jurul tărâmului fermecat , acolo unde pentru întâia oară te am simțit atât de aproape. Până și gustul lăsat de buzele tale pe trupul meu , zac tot aici, că semn al luptei pe care o pierd de fiecare dată când mă îndrept cu gândul la tine. Ce muzica tandra îmi mângâie inima când stau și ascult răsuflările tale. Și nici măcar nu exiști.
Și nici măcar nu exist. Nu sunt aici, acolo, nicăieri. Și nici măcar nu exist! Așa cum sărutul pe care nu mi l-ai dat niciodată, așa cum visele toate nu există. Nu ai să știi niciodată cine sunt. Pentru că atunci o să sfâșii norii, noaptea, întunericul…o să răstorni cerul în cioburi de stele să mă găsești!
Tu nu ai să mă găsești niciodată
pentru că, de așteptarea ta, nici eu nu mai știu cine sunt.
M-am risipit în flori și m-am pierdut în cânturi, m-am aruncat în ape învolburate pe pietre lucioase și îți rostesc numele când luna se aprinde felinar. Cheamă-mă și tu, spune-mi cuvintele și îți voi răspunde, mângâie vântul și mă voi întrupa din foc. Sunt mai aproape decât crezi…
Abstract este tabloul pictat cu amintire de picioare scăldate în nisipul de la malul mării, unde te am căutat în urmă cu prea multă vreme. La fel e și pădurea îmbătrânită cu crengile ei ușor înverzite ce îmi sugrumă putreziciunea de casă într-un amar sărut de rămas bun.

P.S. Mii de mulțumiri echipei , chiar daca ne-am adunat putini oameni , e de esență tare.

https://semaiintampla.com/
https://sophisticatedwords.wordpress.com/
https://aryasdream.wordpress.com/

Publicitate
 
6 comentarii

Scris de pe aprilie 3, 2022 în Colaborari

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Scriere colectivă III – începutul

„O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .”

P.S. Așteptăm continuarea în coment, pentru că jocul a început chiar acum. Fă-ți curaj să te alături acestui basm creat sa te smulgă din rutina obositoare de care vrei atât de mult sa scapi

 
22 comentarii

Scris de pe martie 31, 2022 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Scriere colectivă III

După cum bine știți , cel puțin o parte din voi , dragii mei cititori, o data la doi ani ne adunam cu toții într-o scriere colectivă aici. Azi am realizat că s-au împlinit acei doi ani , motiv pentru care va îndemn la provocarea cu numărul trei.

Pentru oamenii noi , oricine poate lua parte la acest proiect minunat și de suflet pentru mine.

Eu voi scrie primul paragraf iar voi veți adăuga următorul in comentarii. Deci una eu și una următorul om care participă. La final, voi publica creația noastră aici pe blog de unde o poate reposta, copia și ce mai vreți voi.

Așteptăm în comentarii să anunțați cine dorește să facă parte din acest proiect superb.

Următorul articol va fi cel unde incepem proiectul !

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

http://www.myhappyjar.wordpress.com/
http://www.doua2vieti.wordpress.com/
http://www.semaiintampla.com/
http://www.cutiacumaimutze.wordpress.com/
http://www.sophisticatedwords.wordpress.com/
http://www.aryasdream.wordpress.com/
http://www.unikaperlaneagra.wordpress.com/
http://www.sophisticatedwords.wordpress.com/

 
4 comentarii

Scris de pe martie 30, 2022 în Colaborari

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Tonul

Era pandemic încă de la primul cuvânt pe care ți l-am scuipat pe foile mele mizerabile și vechi aruncate pe biroul mizerabil și plin de mucegai. Au trecut cel puțin două decenii de când a luat naștere primul eseu pe care l am rupt din Universul meu numai de dragul de a lăsa o ușă deschise spre lumea mea rece și umedă in care te port și apoi te păcălesc arătând- uți cat de frumoasa e viața atunci când privești spre altceva.

Închide ochii și lasă- te purtat de tonul pe care vocea mea îl dă atunci când te regăsești în poveștile pe care eu le scriu pentru tine .

Culeg fiecare emoție pe care zâmbetul tău o lasă ca o urmă de bocanc apăsat din noroiul orașului poluat ce te ademenește să stai pentru a-ți desena cu stângăcie povestea la care visai încă de când erai doar un copil.

Iar eu , port aceleași măști cu care te-am obișnuit, în care te las să plutești pe valurile mării în care ți scăldai tinerețea după care acum tânjești atât de mult.

Îți spun rămas rămas bun acum, pentru moment ,amintindu- ți că tu poți fi orice- ți dorești să fii.

Vă îmbrățișez cu drag, chiar daca las uneori impresia că nu mai apar, eu mă întorc de fiecare dată , să pun pansament peste sufletul tău.

Mă înclin la fiecare în parte , Endorfinul.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 20, 2021 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Lipsa

Sa scurs destul timp în care doar te-am privit, fără ca măcar un semn cat de mic sa fi lăsat pe aici. Am jucat rolul de privitor , am lăsat pentru puțin viața să mi poarte corăbiile spre unde o vrea ea, doar că să văd încotro ar putea să mă ducă.

Știam că tânjești după frânturile mele de gânduri pe care în taină le aleg doar pentru tine.

M-am gândit mult și am înțeles că nu pot trăi fără tine. Îmi lipsesc atât de mult mângâierile tale cu zâmbetele pe care mi le așterni în diminețile cu Soare pe cer în care mă trezesc buimac și mă întreb încotro voi mai ajunge și astăzi.

Mi-e dor de fiecare pagină albă lăsată la voia întâmplării pe biroul unde îmi sting țigările scârbit de gustul amar al tutunului.

Te caut într-o lume mizerabilă în care te-am simțit pentru întâia oară lângă mine, dar degeaba urlu în pădurile numai de noi știute când singurul răspuns e doar ecoul întrebărilor mele fără răspuns .

Rămân , la fel ca și azi , singur în compania cuvintelor mele, dar totuși atât de aproape de tine.

Vroiam doar să transmit că îmi lipsește fiecare dintre voi.

Mă înclin cu drag, Endorfinul.

 
6 comentarii

Scris de pe august 17, 2021 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ma opresc

Si cum rareori ma abtin de la lupta dintre mine si gandurile mele, astazi m-am hotarat sa le exteriorizez din nou.

Imi imaginez un pas, pe care-l fac sau nu, depinde de starea pe care o am in acel moment. Prin o clipa si o sugrum cu dragostea pe care o am de oferit tuturor.Ni eu nu inteleg de multe ori acest sentiment, dar imi place sa iubesc, asta in cazul in care se numeste iubire. S-a filosofat destul pe aceasta teme si nu ma apuc eu acum de inventat din nou roata, doar ca, in viziunea mea, iubirea este acel ceva despre care nu vrem sa povestim. Nu facem asta din cauza ca nu putem sa o exprimam in cuvinte. Si-mi vine un gand in minte, destul de jucaus, ma strange in brate , ma mangaie si ma saruta. Mi-e suficient pentru a simti iubirea. Interesant nu? Un gand care ma iubeste sau mai degraba ma face sa inteleg cum este sa fii iubit. De ce am ales eu sa vorbesc despre iubire? Chiar nu stiu. Poate ca iubesc prea mult acel miraj in care traiesc, pentru ca, dupa cum stiti, traim un vis de fapt, care incepe atunci cand ne nastem si ia sfarsit in momentul in care murim. Parasim visul cu zambetul pe buze, sau cel putin eu unul asta mi-am propus sa fac. Zambesc de fiecare data cand simt nevoia sa fac acest lucru. Ma umple de iubire pana si un nenorocit de zambet. Nu mi-am pierdut mintile, cum ar spune societatea in care traiesc. Pentru ca, conform legilor sociale, nu avem voie sa zambim, intrucat se constata ca suntem nebuni. Nu stiu daca a-ti observat, dar omenirea, in general , si-a pierdut zambetul sau puterea de a zambi. Ne digitalizam tot mai mult, de la o zi la alta si practic distrugem esenta care ne face sa nu uitam ca suntem vii. Am ales sa traiesc si sa fac abstractie de totata evolutia din jurul meu. Este adevarat ca traim in secolul vitezei si totul se petrece foarte repede. Dar de ce atata graba ? Unde ne grabim? Mie-mi place sa ma opresc, sa-i vad pe toti cum se agita in jurul meu, iar eu ca o stana de piatra, ai privesc zambind, pentru ca eu nu ma grabesc deloc. Vreau sa gust foarte delicat din fructele vietii. Vreau sa ma doboare un necaz si sa ma ridice un eveniment frumos. Da, chiar asa, de necrezut, cam ciudat, stiu asta, dar …, am ales sa iubesc viata . Grabitilor, va doresc sa va impiedicati si sa va opriti. Cazand pe jos si privind in sus, privelistea este mult mai frumoasa. Aveti timp, in acel moment, de fapt aveti tot timpul din lume, sa priviti viata sa sa o savurati picatura cu picatura. E doar un strop de viu, care a mai ramas printre voi si care ar trebui sa nu-l lasati sa se scurga de aiurea. Picatura cade, se evapora, lasand nimic, un mare nimic, un spatiu gol, pe care nu o sa-l mai umpleti niciodata.

Si ma intorc la gandul meu despre care am mentionat mai sus. Ai intorc favorul si-l strang si eu in brate. Ai multumesc pentru fidelitatea cu care ma rasfata si-i intorc un zambet.

Acum, m-am oprit. Opriti-va si voi !

 
2 comentarii

Scris de pe martie 24, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , ,