Perfecțiunea imperfectă a naturii, îmi dezvăluie în fiecare clipă tablouri de o frumusețe ireală. Mă poartă pe meleaguri de nimeni știute și mă învață cum este să trăiești pentru o clipă într-o fărâmă de vis.
Ea mă îndeamnă să dau viață poveștilor nescrise care în lumea de astăzi e foarte greu să mai găsești adepții ce deschideau câte o pagină din infinitul de gânduri pe care cu drag le creez .
Ploile reci călduțe ale începutului de primăvară le așteptam mereu să mi curețe păcatele ascunse bine în sacul de cânepă găurit.
Fiori pe șira spinării mă încearcă atunci când caut fericirea absolută în orice și chiar daca nu am întâlnit- o până acum, tot nu am obosit.
Poveștile cu miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor îmi colorează fereastra în fiecare dimineață de unde privesc cu sufletul la gură răsăritul de Soare ce-mi șoptește că încă o bună dimineața mă așteaptă.
Răcoarea nopților care îmi strânge pielea oprindu mi bătăile inimii pentru o clipă mă poartă prin labirintul perfecțiunii de mult căutată.
„O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .”
P.S. Așteptăm continuarea în coment, pentru că jocul a început chiar acum. Fă-ți curaj să te alături acestui basm creat sa te smulgă din rutina obositoare de care vrei atât de mult sa scapi
Sa scurs destul timp în care doar te-am privit, fără ca măcar un semn cat de mic sa fi lăsat pe aici. Am jucat rolul de privitor , am lăsat pentru puțin viața să mi poarte corăbiile spre unde o vrea ea, doar că să văd încotro ar putea să mă ducă.
Știam că tânjești după frânturile mele de gânduri pe care în taină le aleg doar pentru tine.
M-am gândit mult și am înțeles că nu pot trăi fără tine. Îmi lipsesc atât de mult mângâierile tale cu zâmbetele pe care mi le așterni în diminețile cu Soare pe cer în care mă trezesc buimac și mă întreb încotro voi mai ajunge și astăzi.
Mi-e dor de fiecare pagină albă lăsată la voia întâmplării pe biroul unde îmi sting țigările scârbit de gustul amar al tutunului.
Te caut într-o lume mizerabilă în care te-am simțit pentru întâia oară lângă mine, dar degeaba urlu în pădurile numai de noi știute când singurul răspuns e doar ecoul întrebărilor mele fără răspuns .
Rămân , la fel ca și azi , singur în compania cuvintelor mele, dar totuși atât de aproape de tine.
Vroiam doar să transmit că îmi lipsește fiecare dintre voi.
Mi se încălcesc gândurile atunci când mă las prizonier poveștilor tale de la sfârșit de zi, când mă îmbrățișezi cu plapuma ta de zâmbete coapte de la prima clipă a dimineții. De parcă nu aș știi că fiecare secundă trăită langa mine e doar un paradox cretin de neînțeles. Dar ard de nerăbdare să-ți ascult în taină fiecare bătaie de inimă ce mă trimite mereu prin tărâmuri de basm în care doar privesc luptele dintre zmei și feți frumoși. Acolo unde iarba a rămas tot verde , iar florile încă mai au miros . Unde copacii bătrâni cu barbă lungă și deasă mă privesc cu bunătatea bunicilor pe care nici macar nu mi-i mai amintesc. Din acel loc în care sursurul pârâului de munte cu apă cristalină, îmi mângâie fața ținând loc de mamă, povestitoare de povești. Doar asta pot simți atunci când îți ofer în dar bucăți culese cu mare grijă din timpul meu.
Vroiam să-ți amintesc cum era atunci când ascultai poveștile cuiva.
Ești ca un coșmar ce-mi tulbură miezurile de noapte și mă întoarce cu fața la pernă lăsându- mă fără aerul care de prea multă vreme nu a mai poposit în plămânii mei uscați de timp.
M-am întors de atât de multe ori împotriva ta încât am pierdut numărătoarea războaielor pe care le tot duc cu tine.
Ai incercat mereu să schimbi bunul mers al lucrurilor , dar cu încăpățânare am ales să nu te ascult.
Îmi lipsește atât de mult somnul profund și fără de vise, în care reușeam să mă reculeg. Încep a visa numai atunci când mă trezește Soarele plesnindu- mă peste obraz cu razele lui calde, la primele semne ale dimineții. L-am așteptat mereu cu nerăbdare chiar și atunci când nu mai venea de negrii ce erau norii care-i inhibau apariția.
Mi-ai tot calcat în picioare fiecare gând în care am crezut, lăsându- mă în mijlocul pustiului că un copil ce așteaptă Crăciunul, iar el nu mai vine.
Dar până când toate astea ? Te-ai gândit vreodată că mă pregătesc în taină să vin după tine, la fel ca și lupii din pădurile în care am crescut, atât de scumpi la vedere dar atât de neînfricați în clipa în care doar te gândești să le încalci teritoriile.
Cumva, căutam diferite porți prin nenumarate lumi, pe acolo pe unde nici măcar felinarele nu erau aprinse în miez de noapte, semn clar că nu sunt bine venit . Ascultam în taină predica picăturilor de ploaie care mereu nu-mi lăsau Soarele să apară atunci când alegeam să-l aștept. O urmă de vânt nu tocmai călduț, îmi brazda obrazul lăsându-mi cicatrici să-mi amintească că e mai bine să fiu mai atent cu picioarele mele care necontenit în fiecare dimineață mă poartă spre locuri ce nici macar eu nu le mai înțeleg.
Scormoneam sub fiecare piatră ce o loveam puternic cu piciorul în căutarea mea de altceva, mai diferit sau poate mai bun. M-au plictisit atât de mult banalurile peste care am tot trecut, de asta am și ales să fiu căutător de viață frumoasă.
Când tu te înclini în fața oricărui aducător de zâmbete atent regizate, atunci e momentul în care îmi fac apariția numai de dragul să te știu că ești liber și că acționezi doar după instinctele tale. Eu nu te împing spre nu știu ce credințe și nici nu te ademenesc spre știu eu ce ritualuri religioase. Ci doar îți prezint , de fiecare dată când trec pe aici, că tot ce ai nevoie îți aparține deja. Ești cel mai frumos lucru care ți sa putut întâmpla.
Închei cu rugămintea de a ți pastra căutările interioare spre oricare ar fi gândul tău ce-ți amintește cu încăpățânare, că poți fi orice și oriunde.
Poate uneori ar fi mai bine să-mi cos gura cu sârmă , să întorc privirea în altă parte și să-mi ucid fiecare gând ce se pornește înspre oriunde . M-am gândit și la asta , dar am ales să-mi las spiritul liber și viu, numai de dragul să știu că pot livra câte un cuvânt cald oricărui călător pierdut ce uneori destinul îi poartă picioarele și pe la mine.
Mi-am tot imaginat felurite scenarii în care un vechi ca mine aruncă tot felul de eseuri înspre lume, la fel ca pușca soldatului ce din greșeală a apăsat pe trăgaci aruncând glonțul spre știu eu ce nevinovat. Știind cât de limitată e societate în care trăim cu toții.
Dar am continuat să-mi lași pașii purtați către oriunde numai să știu că las rămășițe de gânduri frumoase peste tot. E pansament pentru suflet fără speranță fiecare clipă ce mi-o dedic scriindu- ți ție dragul meu om.
E ploaia după o zi fierbinte de vară și Soare care topește gheata din inima oricui. Poate fi și palma după cap care o simți atunci când vrei să renunți la oricare ți-ar fi idealul, de dragul de a privi la tine cum mergi mai departe.
Să fie și apa rece de izvor in care-ți cureți trupul murdar de praful aruncat de deznădejde la ceas de seară când cauți cu disperare o clipă de liniște.
De fapt, e ce vrei tu să fie atunci când simți fiecare cuvânt ce cu devotament ți-l las aici , zâmbind la fiecare zi în care știu că ți-ai urmat oricare ar fi visul tău.
Nu fac reclamă la nimic, nici măcar sfaturi nu ofer, ci doar accentuez tot mai des simplu fapt că ești o făptură minunată, într-o lume pe care o poți modela exact așa cum ți-ai dorit.
Îți amintești când te priveai în oglinda pe care o compleseai cu dilemele tale in fiecare dimineață în care îți căutai curajul sa pornești spre o nouă călătorie ? Eram mereu cu privirea peste umărul tău entuziasmat de fiecare secundă în care știam că vei găsi puterea să mergi mai departe.
Azi vroiam doar să știi că nu ai fost niciodată singur, oricine ai fi tu.
Vă îmbrățișez cu drag ,același scriitor de modă veche, Endorfinul.
Strigai după ajutor, când întunericul nopții nu te lăsa să-ți continui somnul, răgușeală pe care o porți în voce chiar și acum, îți poate aminti că nimeni nu te putea auzi. Erai mult prea sătul de neajunsurile cu care lumea te trata , de asta căutai mereu o ieșire din gândul in care erai mereu prizonier .
Înțeleg că te-ai regăsi mai ușor în confortul pe care ți-l oferă renunțarea dar cum să bați in retragere când drumul spre nicăieri e atât de lung.
Alergi mereu după punctul în care revii de fiecare dată când te învârti în cercuri infinite culegând iluziile pe care oricine ți-le vinde iar tu ca un distins credincios le cumperi de pe taraba plină de culori din mijlocul pieței părăsite.
Revin chiar și azi la aceleași gânduri pe care ți-le injectez în venele tale prin care până și sângele refuză să mai treacă, când alegi să întorci privirea în altă parte în loc să spui exact cuvintele ce ar trebui să se lase auzite.
Te tot împing de atâția ani înspre prăpastiile care te pot învăța să zbori și chiar dacă nu mi-a ieșit până acum voi continua să fac același lucru, până în ziua în care îți vei deschide aripile. Vroiam doar să te aud că ai înțeles cum fiecare vis al tău se va preschimba în ceea ce crezi.
Mai stai o clipă, poate că azi vei găsi și timpul necesar pentru a-ți număra diminețile cu cer senin și Soare călduț, în care zâmbetul tău e martor fiecărei secunde în care ai ales să nu renunți la tine.
Uneori aleg să mă opresc numai de dragul de a privi înspre tine, exact atunci când lumina zilei se pregătește pentru schimbul de tură cu noaptea ce nerăbdătoare așteaptă ca să îi cedeze locul.
E mult prea profundă clipa în care îmi las ochii ațintiți spre gaura din peretele ce desparte lumea ta de tărâmul din care eu vin.
Când ești deconectat de cotidian , atunci când simți că trăiești o clipă ce numai ție îți aparține, culegând lacrimile vărsate pentru oricare ar fi el motivul, sunt mereu peste umărul tău , un numai gând bun menit să vindece durerile ce îți apasă în pieptul obosit de atâta amar de viață trăită.
Un fel de vraci, ar fi mai ușor pentru tine să înțelegi acest titlu ce mi l-au oferit acțiunile de caritate pe care le ofer necontenit oricărui suflet îl întâlnesc în călătoriile mele fără sfârșit.
Mereu te-am împins de la spate să guști din restul de viață rămas, chiar dacă uneori a trebuit să simți pe buzele tale gustul amărui al fructului interzis.
Sunt doar o fărâmă din conștiința ce-ți șoptește în nopțile fără vise , că ar trebui să renunți la regrete , să fii tu exact așa cum ai visat la începutul tău de drum , când îți permiteai luxul de a plănui următoarea mișcare spre idealul în care credeai.
Acum te las pe mâinile tale știind cu certitudine că sfătuitor mai bun decât tine nu vei găsi.
Pictam aruncând straturi de vopsea într-un abstract ce încerca a se lega frumos pe pânza din sufletul meu, unde încercam din răsputeri să reproduc peisajul de vară călduroasă uscată de un vânt ce ușor adie pe la picioarele mele.
Mă încurcam în mulțimea de culori ce îmi era la îndemână încercând să aleg pe cea potrivită. Și m-am oprit, am stat o clipă să-mi trag suflul, când am înțeles că de fapt nu sunt culorile potrivite. La fel cum nu exista perfecțiunea pe care o cauți în basmul în care ai ales să te încrezi. E totul plin de schițe , de drumuri neumblate, de povesti nespuse și de trăiri negrăite. E viață, până și vara când îți este atât de greu să respiri aerul greoi și fierbinte. E floare înflorită la tot pasul și fruct în copac, dar chiar și atunci când poți simți miros de mort rece și fără suflu e viață în jurul tău maii mult decât vezi.
E ciripit de pasăre pe ramură verde, vegheată de cer senin albastru ca marea înconjurată de liniște în zgomotul pe care inima ta îl provoacă când simți că trăiești.
Ești tu, mai bun decât ai putea fi vreodată, cu pielea scăldată în Soarele ce-ți încălzește trupul înghețat de atâta vreme.
E vară, încercam să-ți arăt asta în caz că nu erai atent.
Endorfinul 