RSS

Arhive pe etichete: diminueaza perceptia durerii

Momentul

Mereu te regăsești într-o continuă căutare, căutând răspunsuri la întrebările ce te întorc necontenit de pe o parte pe alta atunci când încerci să găsești drumul spre somnul tău liniștit.

Ți-ar fi plăcut cu siguranță să fie și la tine totul ușor, să privești la imaginea alcătuită din firmituri de amintiri frumoase și zile cu Soare lipsite de norii întunecați.

Ar fi atât de simplu să guști și tu din simplitatea unei vieți liniștite încât uneori ești dispus să plătești oricare ar fi prețul pentru un moment de simplitate absolută.

Îți apasă tot mai greu pe umeri socotelile neîncheiate în diminețile în care te trezești cu gândul să creionezi un mâine mai bun decât azi și totuși acel ceva din tine te ține în frâu și nu-ți dă voie să fii liber.

Te macină gândul ce-ți interzice dreptul la a-ți mai visa visele frumoase când stai frumos așezat la colțul dintre pereții casei tale și speri la o minune ce-ți va readuce zâmbetul înapoi.

Trăiește-ți momentul, încearcă să nu-ți mai pui nădejdea în minuni atunci când cauți prin felurite hărți desenate greșit numai al tău drum. Străbate pământul prin locurile de care ești străin și s-ar putea să fii surprins atunci când vei înțelege că minunile ești tu , trebuie doar sa crezi in oricare ar fi visul tău.

Vă îmbrățișez cu drag , Endorfinul.

 
5 comentarii

Scris de pe iunie 30, 2020 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , ,

Regenerare

Când a ales Pământul să se oprească, abia atunci ai înțeles până și tu, că oamenii de azi nu valorează nimic, ei pun preț materialului și atât.

O buna parte din ei trăiesc așa zise povesti regizate în studiourile proprii , aflate în întunericul din inimile lor înghețate.

Le-au fost interzise simțurile , înlocuite fiind de câteva tipare simple, aruncate la gunoi de cei care au refuzat a se supune modernismului ce are ca unic scop să le șteargă originile , lăsându- i goi și reci ca bucățile de metal ruginit.

Tot atunci când a stat în loc Pământul, li sa oferit atât de mult timp în care puteau deschide ochii pentru a privi adevărul crud care sa încolăcit în jurul picioarelor , ca un morman de lanțuri grele , menite să-i țină prizonieri departe de visele lor.

Dar ei au continuat să se amăgească cu gunoiul asta de fericire artificială, care nu a făcut nimic altceva decât să-i îndepărteze unii de alții și să-i întoarcă unul împotriva altuia, în așa zisa alergătură după atenție.

Oprirea asta , a fost menită să-i adune înapoi în haitele din care cândva au făcut parte, dar ei au înțeles pe dos, alegând să fie animale solitare care în loc să vâneze împreună au început a se sfâșia reciproc.

Va fi o extincție în masă, până vor înțelege regenerarea ce tocmai a avut loc, dar câți m-ai sunt cei cărora le pasă, de singurul lucru care îi face să fie umani ?

Deschide ochii, începe de azi și e posibil să-ți iei înapoi instinctele de prea multă vreme uitate.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 
2 comentarii

Scris de pe iunie 23, 2020 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Metal ruginit

Priveam ascuns pe după cortina de flori din metal ruginit la ultimul om rămas, care pășea pe strada unde am așteptat întâiul tren. Lovea cu picioarele fiecare piatră învelită în pământul uscat care îmi amintea cât de mult timp a trecut de când nu am mai întâlnit nici măcar o urmă de ploaie.

Simțeam fiecare nod de aer ce-mi sugruma gâtul, atunci când doar o adiere de vânt îmi mai vizita nenorocita de fereastră pe care încă și azi tot amân momentul în care mă voi apuca să îi schimb balamalele vechi ce scârție ca o vioară neacordată la fiecare atingere.

Un doar metalic gri îmi înconjoară încăperea , de fiecare dată când ating câte un gând uitat pe raftul vechi și prăfuit unde și acum mă uit cu nepăsare la urmă de zaț de cafea acoperita de putregai.

Prin praf de rugină îmi spăl plămânii înnegriți de fumul tutunului ars de atâta amar de vreme. Amar e gustul ce îl simt acum când gust ultima rămășiță de primăvară aruncată din neglijență în jurul casei mele.

Încerc cu disperare să strig către cetățeanul care încă aștepta în gara de peste drum, dar cuvintele refuză să iasă din gura asta cusută cu sârmă de oțel învechit. Și mă resemnez, e mult prea limpede că metalul în care-mi țin inima învelită , a ruginit de mult.

Încă am răbdare, tăietorul de metale va alege într-o bună zi să-mi elibereze fiecare gând pe care entuziasm îl voi trimite spre fiecare.

Eliberează-te atunci când visezi frumos , la marginea munților din tărâmul gândurilor bune.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul .

 
Scrie un comentariu

Scris de pe mai 18, 2020 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Buchet de lacrimi – scriere colectivă

Strângeai în mâinile tale buchetul de lacrimi ce era așezat la picioarele mele, în noaptea în care ți-am oferit o mostră din lumea mea întunecată. Știai că liniștea absolută există datorită fiarelor care au amuțit la venirea ta. Un vulnerabil gând te încearcă, dar tu te opui cu încăpățânare să-i dai ascultare. Te așteptam de ceva vreme, tu totuși ai ales să vii mult prea târziu.

Așteptarea. Mă doare întârzierea ta, mă doare ignorarea privirii tale. Astept mângâierea si atingerea ta. Mă simț ca o floare care așteaptă roua dimineții pentru a-mi uda și alimenta dorința inimii mele.

Mereu am ales să privesc numai prin tine, de teama ce mă încerca mereu când simțeam o nevoie apăsătoare de a-ți visa ochii. Alergam înspre locurile în care credeam că te voi găsi, dar niciodată nu ai fost acolo. Încă mai caut, chiar și acum când nu mai exist.

Nu mai existăm fizic unul pentru altul dar inima mea va bate si voi respira numai pentru dragostea ce ti-o port. Voi trăi doar cu imaginea primei tale atingeri. Ai fost izvorul sufletului meu.

Și astfel ecoul vocii tale îmi amintea de frigul ce trebuia să-l îndure inima mea deja înghețată, la fiecare atingere al gândului meu cu al tău. Iar acum stau și culeg ultimele vise visate cu tine , la numai lumina lumânării ce tocmai ai aprins la căpătâiul meu.

Cu pașii adânciți în noroiul umed, te căutăm printre diferite scenarii pe car speram că le vei juca, dar fără rost. Ai ales mereu să te ascunzi în spatele oricăror măști ți-au zâmbit mai frumos.

Întunericul inundă camera mea,dar nu este atât de profund ca bezna din sufletul meu din cauza lipsei tale.Mie dor de tine,mie dor de noi .

Te las în întunericul în care mereu mi-ai materializat fiecare dorință indiferent de complexitatea pe care ți-am cerut-o. Pereții încăperii în care ne consumăm nebunia au rămas la fel acoperiți de același mucegai. La fel ca și vinul din sticla ce numai bine a apucat să se învechească , doar că acum ar fi numai bun de băut.

Prinde – mă de mâna ce o întind spre tine si hai să mergem spre răsărit cu pași mici si repezi pentru o viață în doi. Adu două cupe de vin că știu că și eu sunt pentru tine aerul pe care îl respiri. Eu voi fi o lacrimă în ochii tăi si voi curge pe obrazul tău pentru a te săruta.

Mi-a fost prea teamă să însuflețesc povestea înfiripată sub pleoapele închise și am ales să mai hoinăresc pe sub streașina înnoptată, să te privesc mută cu inima. Prea apăsat lipesc acum buzele de paharul rece. Setea ce o simt când te privesc nu se va stinge în paharul cu lichidul purpuriu…e o amăgire.

Măcar de am rămâne doar cu asta. Dar tu mereu încerci să mă smulgi din universul meu, de parcă încă ai crede în magia care transformă oamenii, știind de cate ori ți-am repetat cât de imposibil poate fi. Mai toarnă-ți în pahar , întoarceți privirea înspre fereastră, dezlipește-ți buzele fragezi și simte cum tot ce am creat ți-am lăsat astăzi doar ție.

Ploaia curge furioasă  în  răstimpuri de șuvoaie sparte de geam.
Tresar. Cred că ești tu. Nu sunt pașii tăi.
 Rămân înfrigurată, într-o așteptare de nesomn.
Îmi amintesc de nopți nebune cu mănuși de dantelă și buze roșii la fel ca și vinul din sticla ce numai bine a apucat să se învechească. Mă arunc în brațele tale.
Mai visăm? Suntem străini într-o poveste și ne e teamă să nu ne fie teamă. Nu știm ce zi e azi, dar e deja mâine. nu știm ce zi e mâine, dar suntem deja umbre.

Privesc acum din doar al meu tărâm întunecat, fiecare clipă ce ne-a adus mereu împreună. Parca și acum mai aud zâmbetul tău, atunci când mă mustrai că nu vreau să renunț la costumul meu vechi cu care-ți onoram întâlnirile. Dantela neagră ce o purtau cu neglijență scotea mereu la iveală animalul pe care din răsputeri încercam să îl țin ferecat. Și totuși ești încă aici, strângând în palmele tale buchetul meu de lacrimi scurse, iar eu încă aștept un ultim pahar ca să-l împart cu tine, în miez de noapte înconjurată de un vis frumos.

Vis pe care numai noi știm să îl trăim și sa-l facem realitate. Lacrimile tale care pentru mine sunt bobițe de mărgăritar, iar ochii tăi care mă privesc cu atâta căldură sunt diamantul vieții mele.

Și astfel citeam ultima scrisoare primită de la tine, înconjurat de liniștea mormântului rece , pe fundul căruia îmi scurgeam ultimele momente rămase. Înțelegeam acum că vreau să-mi dorm somnul alături de chipul tău, în care mă regăseam de prea multe ori.

Privesc tăcut la ceas, aproape de miezul nopții…”nu va veni nici de data asta” imi spun timidă în gând. Se aud pași și tresar, mâna ta caldă tremura, iar eu încet te cuprind. Vreau să te sărut, dar tu îmi întorci obrazul, îmi spui că nu trebuie să fac asta dacă nu simt și te retragi un pas. “ dacă nu simt? cum să spui asta? te iubesc și te-am iubit întotdeauna, te aștept și te voi aștepta mereu în același loc, fără să stau prea mult pe gânduri…” nu spune nimic. E o liniște atât de apăsătoare între noi încât daca aș avea un cub de gheață acesta s-ar transforma într-un iceberg uriaș. Din ochi îi cad lacrimi strângând în mâna ei firav buchetul de flori oferit.
Mă apropii și mai mult de tine, doar pentru a-ți putea simți din nou notele subtile de parfum pe piele dar tresari, mă privești ca un străin dar totusi un străin atât de iubit sufletului tău. Ochii te trădează, ai vrea să pleci dar nu faci nici un pas, alegi să rămâi lângă mine și fără nici un cuvânt. Îmi e greu să te privesc așa, îmi e greu să te știu atât de străin, străin de noi, străin de tine, de tot ce îți aducea un zâmbet și îți fura mereu un surâs.
Te grăbești să te ridici și să pleci, dar te împiedici de iubirea noastră și cazi, te ridic și încerc să îți arăt că nu e chiar așa cum vezi tu dar te încăpățânezi să te smulgi din brațele mele. Mă doare, mă doare inima de iubire, mă doare sufletul de dragostea ce ți-o port, mă doare trupul de absența ta…totul nu este decât o uriașă rană care nu știu dacă se va mai cicatriza vreodată.

Orologiul vechi din holul hotelului unde obișnuiam în taină să purificam vise visate împreună, a ales să tacă, exact la ora la care ți-am lăsat palmele împreunate în buchetul de lacrimi adunate atât de demult doar pentru tine. Fiorii ce mă încearcă acum și teama de tine e semn că ar fi înțelept să mă întorc. Dar cum să fac asta când lumile noastre niciodată nu au fuzionat , lăsând mereu regretul, pe care însuși Soarele îl poartă până și azi pentru iubita sa Lună. Atât de paradoxal poate fi, încât refuz sa dau ascultare oricărui gând as avea pregătit pentru stropul de suflet ce ți-a mai rămas, când cu încăpățânare am înțeles că trebuie să mă retrag.

Mi-ai dat cel mai frumos sentiment de pe pământ, iubirea ta necondiționată. Știu, pentru că uneori simți fizic ceea ce există numai în plan spiritual. Apoi te-ai speriat tu însuți de darul pe care mi l-ai făcut și ți l-ai luat înapoi. Evident, pentru că nu te-ai gândit decât la tine. Te-ai speriat de singura ta ieșire din tine însuți de o viață întreagă și ți-a fost teamă de ce ar putea să se mai întâmple lăsănd așa lucrurile. Si ai ales apoi să te duci înapoi în carapacea cotidianului pe care ți-l porți pe umăr, ba chiar fugind de mine dublu, triplu, înzecit, afundându-te în orice, numai să fie fără mine locul și timpul acela. De ce n-ai curaj…? Nu pot decât să mă întreb ce e mai greu, să recunoști, ca mine, cine ești, ce vrei și ce trăiești sau să-ți fereci abisul sufletului, ca tine, gândind cu mintea că e bine și corect ceea ce faci și că nu e altă cale.

Am ales un alt drum, mereu am făcut asta, un căutător de drumuri ce nu-mi aparțin, m-au tot numit alții. Fugeam din calea gândurilor tale când îți simțeam mângâierile atât de profund, chiar și atunci când refuzam să fiu lângă tine. M-am tot pierdut prin lumile mele în care gândurile îmi dictau bătăile de inimă ce aveam să le simt. Iar acum doare , când totul e gol și eu te privesc din necruțătorul tărâm al umbrelor. Singurătatea mă învățase cum sa fiu singur, cu toate că fiecare secundă în care tu nu erai, apasă adânc în restul de suflet ce-mi mai rămase.

Așa de orbit de sine ești, că iată, răspunzi tot unei umbre și încă nu vrei să înțelegi. Te rugasem să mă lași să vin pe Tărâm înaintea ta, măcar atâta. M-am ținut eu de cuvântul tău. Eram aici când ai picat ca din lună, dacă mai ții minte cum ziceam pe pământ… Te-am ghidat prin îngerii bătrâni și plictisiți de oscilațiile noastre cum am putut. Am rugat câțiva demoni să te facă să crezi că mă vezi încă dincolo. Tot pentru tine. Ți-am făcut drum de stele căzătoare, să vezi pe unde mergi. Ți-am așternut o cale de lapte sub pași, să fie moi, ți-am acoperit toate găurile negre, să nu te mai sperii de nimic, ți-am învârtit planetele ca pe caruselul de deasupra unui pătuț, să îți mai văd o dată umbra de zâmbet, ți-am adus la cină toate cometele găsite. Acum o să te las puțin, să te obișnuiești cu iubirea asta neobișnuită și-am să revin în universul următor.

Pierdut în doar al meu univers trimiteam acest gând către tine. Te-am venerat fără să te posed numai de dragul să-ți las libertatea ta numai ție. Te-am așteptat mereu in timp ce fugeam îndepărtându- mă de tine, de parcă am vrut să te iubesc cu numai gândurile ce mă aduceau tot mai aproape de tine. Te las și azi, să-mi strangi numai al meu buchet de lacrimi, în clipa în care vei simți că vreau să mă alătur ție. Pierduți, numai put fi noi nemuritorii, când înțelegem cât de aproape am putea să fim. Încă te aștept.

Și totuși alegi să rămâi mut, să te adâncești în încrâncenarea luptelor tale sufletești în care ți-ai dori să am și eu loc, însă teama de realitate te face vulnerabil la adevăr și te înțepenește într-o adâncă negură a minții. Încerci să îți imaginezi viața fără mine și nu poți. Însa nici cu mine nu poti trăi pentru că lumile noastre nu sunt nici măcar paralele… Deși ne iubim, ele duc în direcții opuse. Și așa am mai poposit în durerea altei zile în care mă gândesc că seara poate însemna o nouă abandonare în suferința deja atât de bine cunoscută sufletului meu. Ești atât de aproape și totuși atât de departe! Te privesc, vorbești cu mine dar te uiți prin mine. Inimile noastre nu se mai îngemănează și sunt la ani-lumină distanță una de alta. Oare ce minune mi te poate aduce înapoi?

Am înțeles prea târziu că dorul de tine mă aduce tot mai aproape de prăpastia pe care în miez de noapte am incercat să o evit. Atât de mult mi-ai lipsit încât buzele mele s-au împietrit la numai ecoul numelui tău. Am tot încercat să-mi revendic dreptul la tine, dar cum să fac asta când lanțurile care-mi strângeau picioarele au devenit tot mai reci. Mă chinuie și acum, când sunt fără suflare, gândul ce se îndreaptă mereu înspre tine. Te-am căutat , în toate poveștile pe care le-am tot scris până acum, dar stările care mă apasă spre fuga de care sunt atât de dependent au refuzat să-mi mai de-a ascultare. Încă privesc din adâncul pământului la ultima data în care am împărțit același vis.

Privesc și la cicatricile rănilor din bătăliile pe care nu le-am dus. Sunt desperecheate ca toate cuvintele din poveștile în care te-am cautat.

Ai pășit un pas înapoi, eu nu mai ajung la tine. Acum porți noaptea în privire și greutatea ei atârnă greu. Întunericul înțelege și-mi oferă libertate. Există un fel de liniște în beznă. Una din aceea care pare că mă șterge și mă face să dispar. Singura dovadă că încă exist este bătaia ritmică din piept și aerul rece pe care încerc să-l inspir.

Stau cu picioarele goale și din adâncul pământului aștept răsăritul. Cerul va erupe în culori și întunericul va fi o liniște pe care o pot vedea.

Doare. Din nou. În același loc. Mai tare.

Speram că vei auzi macar amintirile ecourilor de voci care împreună au povestit la lumina de felinar, bucăți din viață. Vroiam să mai cred în tine, chiar și atunci când ai izbit ușa de peretele mizerabil, în noaptea în care ai făcut legământul cum că ai să mă cauți la poalele pădurilor de unde mi plăcea să privesc cum te bucuri de numai a ta libertate. Încă ți mai simt fiecare cuvânt ce sa prelins peste trupul meu în zilele pe care le împărțeam împreună. Te văd și acum sub chip de închipuire , cu lenjeriile frumos lucrate din dantelă de vis, stingând țigară de nenorocita aia de noptieră, privindu mă în ochii ce mai tot timpul s-au ascuns de privirea ta.
În toi de vreme bună, când florile vor îngenunchea în fața ta , la final de început de piesă, să-ți amintești că nu a fost niciodată un alt erou principal în afară de tine.

Suntem Romeo și Julieta, “iubirea ce rotește sori și stele”, blestem, iubire sau pieire, ori izgoniți din rai Adam si Eva? Îmi plac iubirile eterne cu jurăminte dincolo de moarte, cea mai frumoasă tragică poveste când niciodată nu mai e a doua șansă.

Notă: Mulțumesc tuturor care au luat parte la acest minunat proiect. Rezultatul a fost pe măsură. Vroiam doar să arat o frântură din literatura românească creata pe loc de niste oameni frumos. Mă inclin în fața voastră și va îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

P.S Pentru http://www.sophisticatedwords.wordpress.com , scrierea de mai sus este una din scrierile de suflet .

http://www.unikaperlaneagra.wordpress.com

http://www.aryasdream.wordpress.com

http://www.sophisticatedwords.wordpress.com

http://www.cutiacumaimutze.wordpress.com

http://www.semaiintampla.com

http://www.doua2vieti.wordpress.com

http://www.myhappyjar.wordpress.com

 
18 comentarii

Scris de pe mai 16, 2020 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Curățenie

Înghețasem într-un strop de fericire pură, întins pe nisipurile fierbinți ale lumii pe care necontenit o creez cu oricare unealtă am la îndemână.

Încercam din răsputeri să aranjez munții cu vârfurile lor de piatră acoperita de zăpadă, numai de dragul de a lăsa loc pădurilor de brad verde.

Tăceam ascuns în gândurile mele neșlefuite și ascultam nimicul pur care-mi umplea inima cu liniștea deloc apăsătoare.

Mă pregăteam să plec la război cu tot ce a mai rămas rău în jur, având doar mâinile mele îmbătrânite și goale pe post de arme. Fac asta pentru tine , tu sigur ai nevoie de o lume curată, în care să poți respira aer nepoluat și unde să mai poți întâlni oameni care îți zâmbesc fără strop de gând negru.

E purificarea de primăvară, cred că astfel îmi place să o numesc, iar păsările mi-au dat deja binecuvântarea de început al luptei.

Frigul pe care îl simt mă anunță că port în mine o frică pentru ceea ce va urma, dar ultima rază de Soare ce mângâie pământul mă îndeamnă să merg mai departe. E singurul stimul de care am nevoie pentru a înainta înspre idealul ce m-a adus până aici.

Uneori am senzația că mă satur de statutul de călător pe care drumurile lungi mi le-au dat, dar setea de viață frumoasă ce-mi usucă mereu gâtul îmi amintește că nu mă pot opri.

Azi m-am gândit să mai trec și pe la tine , cum am mai spus , e curățenie de primăvară, deci hai sa înaintăm împreună.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 
7 comentarii

Scris de pe mai 2, 2020 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Aer curat

Stătea în fața patului sau și se gândea că dacă se aruncă în el probabil se va scufunda într-o continua visare, iar asta se întâmpla exact în ziua în care își terminase de ispășit condamnarea.

Gusta din nou, ca pentru întâia oară , aerul de om liber ce era acum și zâmbea cu o bucurie atât de profundă că până și el nu putea înțelege aceasta stare ce tocmai îl încerca.

Îl izolaseră mult prea mult timp de lumea reală și de lucrurile care-l făceau să fie el, încât acum adaptarea la vechiul său mediu devenea atât de imposibilă .

Cauta răspunsuri la întrebările pe care și le-a pus de atâta vreme în temnița în care a fost aruncat de însuși gândul pe care el îl crease.

Dar acum nu mai conta , a ales deja sa mai lase și întrebări fără răspuns , știa că doar asta îl va face din nou să creadă în magie .

Pentru că atunci când închidea ochii, în lumea lui te puteai regăsi până și tu, acel căutător de răspunsuri la misterele pe care visul acesta atât de scurt pe care noi îl numim viața ți le poate oferi.

Mai aruncă acum cu pietre în prizonierul care și-a redobândit dreptul la stropul sau de aer curat cu mireasma de primăvară la poalele munților unde ai înțeles întâia dată cine ești tu.

Va îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe aprilie 9, 2019 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Aprilie

Am ales doar o clipa pentru azi și numai pentru tine, chiar dacă lumea ta nu a fost atinsa de ploile lui Aprilie, m-am gândit sa-ți desenez măcar un zâmbet, voi folosi doar buzele tale, care uneori pot găsi curajul sa rostească un gând bun oricărui trecător.
Ti-am înțeles frustrările atât de nejustificate, pentru ca universul tău , e numai pentru tine, iar unde ești tu este și Soarele, care parca încearcă de la prima ora a dimineții sa te împingă spre o zi minunata în care ai putea sa fii tu.
Pășeam și eu alături de tine, păstrând o distanta decenta , nu vroiam sa-ți privesc goliciunea din suflet atât de aproape, de asta-ți și las mereu câte o pătură de zâmbete cu care sa te poți înveli în zilele când vântul alege sa bată mai mult decât ești tu obișnuit.
Nu e prăpastie peste care sa nu poți sari ca un atlet ce tocmai a finalizat și ultima cursa iar când ma gândesc ca nu ai nevoie de nimic altceva în afara de tine, îmi umplu inima cu bucurie chiar și în nopțile mele de coșmar.
Dar azi avem grija de tine, unul de altul, la fel ca roua dimineții care și sărută mereu florile și le lustruiește pentru o noua zi.
Si te înțeleg atât de bine când stai și privești în oglinda încercând a înțelege unde ai greșit când ai ales sa renunti numai de dragul confortului oferit de banalul ce ți-a infectat restul de viata. E ușor sa dai la o parte tot , sa începi din nou a scrie poveștile prin care alergi ca un nebun ce a omis sa si ia medicamentul. Dar ce ar fi rău în asta, când pana și eu omit a ma trata de nebunia ce alimentează nebunul din mine, mai ales atunci când decid sa merg mai departe spre fericirea absoluta ce-mi aparține.
Privește în tine, de fiecare data când simți ca te pierzi de oricare ar fi idealul tău și vei găsi , iți garantez, răspunsul la cele mai paradoxale întrebări pe care ți le-ai putea pune. Mereu soluțiile au zăcut în tine, crezând ca ești părăsit de norocul ce nici măcar nu exista și chiar nu ai avea nevoie de asta, când tu ești scăparea a tot ce te poate alerga.
Acum înțelegi de ce te forțez atât de des sa crezi tot mai mult în tine, pentru ca știu cum omul din tine te poate sprijini în oricare situație ai putea sa te regăsești. El nu o sa-ți ceara niciodată socoteala pentru nimic.
Asa ca asuma-ți riscuri, gusta adrenalina pe care necunoscutul ți-o oferă gratuit în fiecare secunda în care alegi sa faci ceva și pentru tine. Ti-am mai spus cât de scurta poate fi povestea ta, tocmai de asta ași vrea sa te vad ca vei închide ochii zâmbind , învăluit de bucuria pe care simplul fapt ca ai fost tu, ți-o poate oferi.
Trăiește și azi, ca și cum maine ar refuza sa se mai întâlnească cu tine, e foarte posibil sa-ți placa ce ai sa vezi, în ultima zi, în care ai ales sa te supui doar ție. Iar capul lasă-l sus , oricât de greu ți-ar fi, vei înțelege ca numai tu poți schimba orice amintire de trecut nu foarte plăcut în doar al tău vis frumos.
Trăiește cu tine, dar trăiește frumos și nu privi niciodată înspre înapoi.
Eu cred în tine, mai ții minte acum cum este sa auzi asta ?
Va îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 
2 comentarii

Scris de pe aprilie 3, 2019 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , ,