Din cand in cand ma hotarasc sa calc in cate o prapastie, din seria prapastiilor fara sfarsit. Nu este un motiv destul de intemeiat , incat sa ma intristeze. Imi plac prapastiile si ador caderile in gol, pentru ca ele ma izbesc de un pamant imaginar, care ma trezeste la realitate. Este o stare pe care nu o pot descrie, pentru ca imi apartine numai mie. Un egoism destul de evident, pentru ca nu impart caderile mele cu nimeni. Sunt singur in acest vid, unde din punct de vedere stiintific nu se afla nimic. Dar totusi, in vidul acesta al meu, rasar firicele de ganduri, pe care incerc sa le culeg in aceasta cadere libera in care ma aflu in acele momente.
Uneori ma gandesc si la copilul meu aflat inca in stadiul de dezvoltare, respectiv romanul – Roberta picaturi de suflete, peste care deja, a inceput sa se asterne praful din cauza lipsei de timp. Este un copil destul de neglijat, chiar ma gandesc uneori cum va evolua in aceasta lume nu foarte primitoare. Copilul acesta, pe care incerc sa-l tot cresc de ceva timp, el este aproape de nastere, practic, s-a dezvoltat destul de frumos,numai ca toate astea au avut loc doar in imaginarul meu fara limite. Este o poveste care nu a inceput niciodata, pe care foarte multi sau poate fiecare dintre noi a trait-o , cu toate ca este de domeniul fictiunii si care nu a avut un sfarsit. Pentru ca aici, tot ceea ce fac eu, este sa vorbesc despre viata, cum foarte multi altii inaintea mea , probabil ca au facut-o deja. Cu viata, nu-ti permiti sa te joci. Apare o singura data, ne creeaza iluzia unui moment unic, pe care l-au mai trait alti oameni inaintea noastra si cand abia realizam sa intelegem ca am inceput sa o traim, ea dispare brusc lasandune aruncati in cine stie ce colt din Lumea, intr-o balta de dezamagiri, fara suflare. Si de acolo, de jos, cand suntem la pamant, totul, pare mult mai mare si mai frumos decat stiam noi ca este. Acel moemnt, este momentul : Despre viata !
Semnat, Endorfinul .
Endorfinul 