Ideal ar putea fi clipa în care alegi să mergi mai departe, chiar dacă biletul pentru călătoria ta îți spune că nu poți ajunge până la capătul pământului.
Alteori ai putea atinge necunoscutul fără să te gândești prea mult la consecințe. Pășește apăsat, pas după pas în drumul numai de tine știut.
Detașează-te total de fiecare amintire ce nu te-a scos vreodată din zona ta de confort și zboară în gol, spre întuneric ca să aprinzi și flacăra care odată ardea mocnit în sufletul tău. Topește gheața care ți-a luat prizonier inima ce bate atât de încet acum când simți acel gol în tine și nu te uita nici măcar o clipă înapoi.
Eu ți-am mai zis și îți repet și acum, că oricare ar fi gândul tău, ai doar o șansă să îl transformi în starea sa materială. De ce să-ți pară rău că nu ai fost tu , în clipa în care vei rămâne cu doar o ultima suflare.
O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis . Scârțâitul trebuie să fi fost, însă, doar dorul de a te găsi mai repede în oricare dintre lumi, pentru că nimic nu s-a deschis înaintea mea, nimic nu s-a închis în spatele meu. Am rămas mai departe trist și ponderabil, atârnând de vis ca un candelabru agățat direct de cer, cu câte o lumânare în fiecare lăcaș, o lumânare pentru o dorință neîndeplinită, cu soț, fără soț, mă iubește, nu mă iubește. Un candelaru stând să cadă pe dușumeaua lunecoasă și roasă de vreme a amintirilor. Dar… Dar ce se-aude? Scârțâitul continuă… Mă apropii de geam, abia îmi mai pot ține ochii deschiși când privesc spre pădurea în flăcări și fum. Te strig, crezând că ai reușit să găsești acest gând ce ma trimis în visul în care speram să te găsesc și pe tine. Acum parca încep a auzi o voce înfundată , ce vine parcă dinspre peretele de lângă mine. Un fior rece îmi amintește curgând spre șira spinării că ar putea să fie o urmă de tine . Sunt eu, împrăștiată în vânt, sunt eu și nu-mi mai sunt demult. Sunt fără de habar unde mă duc, și nici nu știu de ce acolo sunt. Născută-s din păcat și cu păcat mă știu. Învolburări deșarte in valuri mă cuprind. Se scurge-n așteptare timpul greu. Cu țipăt mut aștept sărutul tău. O umbră sunt, o noapte, o lungă așteptare. Sunt flacără și fum. Ramâi, rămân? Să plec? Alungă-mă de vrei. De mine sufletul să nu ți-l legi! Alungă-mă! Să îți rămâi tu singur! Să crezi că ăsta e sfârșitul! Simțeam bucățile din tine cum îmi crestează cicatrici dureroase peste obrajii mei îmbătrâniți de timpul pierdut în căutarea ta. Rănile se adânceau tot mai mult în pumnii mei cu care în zadar incercam sa zdrobesc peretele, pictat parca cu sângele meu, în căutarea sărutului menit să-mi stăpâneasca pofta de tine. Atât de mult îmi lipsești încât până și acest vis mă lasă să ți simt suflarea rece de la hotarul luminilor noastre care nicicând nu au binevoit să se întâlnească. Nimicuri înfrigurate să-mi șoptești. Un cer s-a prăbușit ce sfășiat mă doare. Și-atunci ți-am auzit chemarea. E locul meu aici sau nicăieri. Iubește-mă! Omoară-mă cu tine, căci, jur, atât de mult tu îmi lipsești! Am obosit in incercarea mea de a sparge zidul și cad în genunchi izbindu mă de putregaiul de pe jos. Aleg un gând atât de simplu și curat pe care-l amestec în aceasta fărâmă de vis. Aș vrea să te ating încet, sa te cuprind de după gât și să ți șoptesc in disperarea mea de a fi salvat, salvează mă ! Trezește mă din starea care-mi minte simțurile că dorm. Îți simt neliniștea și între noi e noapte. Mă prăbușesc de te trezesc. Dar, fie! Că-i doar un vis, și atât. E doar un vis. Să treci doar c-un sărut spre dincolo de noapte. Și să pășești de rană dezlegat. Aripi îți scriu pe cerul zdrențuit. Iar zborul primăvară-ți fie, descătușat de umbra mea târzie. Și mă trezesc de foșnetul copacilor abia înmuguriți care incercau parca să mă smulgă din restul acesta de vis. Privesc în jur, dar în afara unei urme de tine lăsată apăsat peste buza paharului de vin aruncat peste masa din colț, nu e nimic. Cunosc doar frigul călduros de primăvară ce-mi încălzește sufletul atunci când plec mereu cu gândurile în căutarea nevoii disperate de tine. Atâta înverșunare în mâinile încercate. Ai stat să asculți vântul? Îți spune o poveste murmurată de aici și de pretutindeni. Începe cu a fost o dată, când te-am privit …altfel, când ți-am pătruns ochii iscoditori. Mi s-au aprins obrajii și am tremurat ușor. Ți-ai apăsat obrazul stâng de al meu și mi-ai strâns mâna. Ascultă cu atenție, că îți amintește unde să mă găsești. Am clădit ziduri din temeri și acum putrezesc. Lasă-le să cadă, rostește răspunsul, va aprinde gândul…cât de tandră trebuie să fie… Cât de frumos e gândul în care îmi amintesc fiecare suflare a ta. Atât de profund e acest paradox în care eu caut drumul înspre tine pășind înapoi spre lumea rece și întunecată unde credeam că te voi găsi. Putregaiul ce-ți mângâie zidul clădit în jurul tărâmului fermecat , acolo unde pentru întâia oară te am simțit atât de aproape. Până și gustul lăsat de buzele tale pe trupul meu , zac tot aici, că semn al luptei pe care o pierd de fiecare dată când mă îndrept cu gândul la tine. Ce muzica tandra îmi mângâie inima când stau și ascult răsuflările tale. Și nici măcar nu exiști. Și nici măcar nu exist. Nu sunt aici, acolo, nicăieri. Și nici măcar nu exist! Așa cum sărutul pe care nu mi l-ai dat niciodată, așa cum visele toate nu există. Nu ai să știi niciodată cine sunt. Pentru că atunci o să sfâșii norii, noaptea, întunericul…o să răstorni cerul în cioburi de stele să mă găsești! Tu nu ai să mă găsești niciodată pentru că, de așteptarea ta, nici eu nu mai știu cine sunt. M-am risipit în flori și m-am pierdut în cânturi, m-am aruncat în ape învolburate pe pietre lucioase și îți rostesc numele când luna se aprinde felinar. Cheamă-mă și tu, spune-mi cuvintele și îți voi răspunde, mângâie vântul și mă voi întrupa din foc. Sunt mai aproape decât crezi… Abstract este tabloul pictat cu amintire de picioare scăldate în nisipul de la malul mării, unde te am căutat în urmă cu prea multă vreme. La fel e și pădurea îmbătrânită cu crengile ei ușor înverzite ce îmi sugrumă putreziciunea de casă într-un amar sărut de rămas bun.
P.S. Mii de mulțumiri echipei , chiar daca ne-am adunat putini oameni , e de esență tare.
Mi se încălcesc gândurile atunci când mă las prizonier poveștilor tale de la sfârșit de zi, când mă îmbrățișezi cu plapuma ta de zâmbete coapte de la prima clipă a dimineții. De parcă nu aș știi că fiecare secundă trăită langa mine e doar un paradox cretin de neînțeles. Dar ard de nerăbdare să-ți ascult în taină fiecare bătaie de inimă ce mă trimite mereu prin tărâmuri de basm în care doar privesc luptele dintre zmei și feți frumoși. Acolo unde iarba a rămas tot verde , iar florile încă mai au miros . Unde copacii bătrâni cu barbă lungă și deasă mă privesc cu bunătatea bunicilor pe care nici macar nu mi-i mai amintesc. Din acel loc în care sursurul pârâului de munte cu apă cristalină, îmi mângâie fața ținând loc de mamă, povestitoare de povești. Doar asta pot simți atunci când îți ofer în dar bucăți culese cu mare grijă din timpul meu.
Vroiam să-ți amintesc cum era atunci când ascultai poveștile cuiva.
Ești ca un coșmar ce-mi tulbură miezurile de noapte și mă întoarce cu fața la pernă lăsându- mă fără aerul care de prea multă vreme nu a mai poposit în plămânii mei uscați de timp.
M-am întors de atât de multe ori împotriva ta încât am pierdut numărătoarea războaielor pe care le tot duc cu tine.
Ai incercat mereu să schimbi bunul mers al lucrurilor , dar cu încăpățânare am ales să nu te ascult.
Îmi lipsește atât de mult somnul profund și fără de vise, în care reușeam să mă reculeg. Încep a visa numai atunci când mă trezește Soarele plesnindu- mă peste obraz cu razele lui calde, la primele semne ale dimineții. L-am așteptat mereu cu nerăbdare chiar și atunci când nu mai venea de negrii ce erau norii care-i inhibau apariția.
Mi-ai tot calcat în picioare fiecare gând în care am crezut, lăsându- mă în mijlocul pustiului că un copil ce așteaptă Crăciunul, iar el nu mai vine.
Dar până când toate astea ? Te-ai gândit vreodată că mă pregătesc în taină să vin după tine, la fel ca și lupii din pădurile în care am crescut, atât de scumpi la vedere dar atât de neînfricați în clipa în care doar te gândești să le încalci teritoriile.
Suna a genocid fiecare picătură de ploaie pe care o priveai cum izbea pământul rece având ca singură misiune auto distrugerea.
Iar acum stai izolat, de parcă nu făcea încă de demult acest lucru, atunci când alegeai să întorci privirea în altă parte când paradisul tău era zguduit de știu eu de neajuns.
Dar acum e oficial , ți-au injectat adânc în vene frica de virusul ce te-ar putea trimite la numai doi metri sub pământ. Parcă observi mai limpede astăzi asfaltul scuipat de ploile lui octombrie, pe care pășeai spre nicăieri în fiecare zi din scurta ta existență.
Te aș îndemna să te izolezi de toate porcăriile pe care ți le toarnă ăștia forțat pe gât, de fiecare dată când ți se scurge timpul atât de prețios în fața ecranului la care încă mai plătești rate. Oricum vei alege să nu-mi dai ascultare și nici măcar nu te condamn pentru asta. Vroiam doar să te fac din nou atent, că ești într-o fuziune directă cu tot ce te înconjoară până în ziua când numai fărâme de praf vor rămâne în jurul tău.
De asta îți tot las frânturi de gânduri atent alese numai de dragul de a știi că va veni și vremea când vei culege câte ceva bun din nimicul de lume ce ne a mai rămas.
Speram ca acest gând să te prindă acasă , înconjurat de vise frumoase la care încă nu ai renunțat, scăldate în căldură și pofta de viață , cu aer curat și cu inima deschisă pentru ceva mai bun.
Încercam să cuprind cu privirea întreaga poveste ce începea a se scrie de una singură, în clipa în care am ținut ochii strâns închiși și am tăcut.
Simțeam fiecare cuvânt ce se așeza cu încetinitorul apăsând adânc în bucata de inimă ce îmi bătea în piept.
Eram martorul unei istorisiri de o secundă , în care nicidecum nu gândeam că aș putea să-i influențez în vreun fel bunul curs. Mă temeam să nu creadă că vreau să-i impun un știu eu ce mod de aș trăi viața. Eram prezent aici doar ca să evidențiez minunățiile de care dispunea deja. Mă gândeam doar ca să te întreb, cam cât de bătrân este sufletul tău ce până și azi îl ții captiv în cutia în care cu mult timp în urmă ai închis copilul din tine .
Am dezvoltat o pasiune de nedescris pentru ființa umană, de asta mi și place atât de mult atunci când mă las captiv de basmele pe care mi le înșirui uneori la început de toamnă. Bănui că ar fi o oarecare urmă de sado masochism, ce a rămas ca o pată ce nu poate fi ștearsă de pe creierul meu, atunci când aștept în ploaie cu trupul înghețat de frigul lui Octombrie, un semn că încă mai trăiești.
Mi-ar placea să te vad tot mai des că ești dispus să ți asumi mai multe riscuri, în loc să te ascunzi în cochilia ta de confort, ținând cont de timpul limitat de care dispui. Te comporți de cele mai multe ori de parcă ai fi nemuritor știind că asta-i doar o fată morgana pe care niciodată nu o vei întâlni.
Eu am rămas tot aici, tac , în liniștea mea insuportabilă de unde aleg uneori să trimit câte un gând bun către tine.
Îmi era dor de voi, la fel ca de ultimul fum de țigară la care mereu zic că renunț, numai de dragul de a-mi păcăli încă o dată psihicul încărcat cu atâtea doleanțe.
Și știi ce, ruginiul pronunțat al ultimei frunze care se zbate neputincioasă acum pe pământ, mă îndeamnă să-ți învelesc sufletul cu o fărâmă de gând călduros.
Știam că îți culegi doza de drog de care depinzi, din felurite povesti, trăiri sau din oricare ar fi viciul tău. Te ține în mișcare în miezurile de noapte pe care încerci să le uiți dar le visezi ca un coșmar ce se repetă la nesfârșit.
Pierdut mereu prin fel și fel de laboratoare clandestine în căutarea absolută al stupefiantului suprem, cu ochii ațintiți la tabelul lui Mendeleev, privești pereții goi care închid sub lacăt sufletul tău.
Asculți aceeași macabră simfonie al gândurilor ce te împing spre nicăieri , în timp ce respiri aerul în putrefacție de la marginea cimitirului unde cândva ai îngropat ultimul vis în care credeai.
Susțineai că tu nu crezi în superstiții dar simți recele ce îți îngheață șira spinării când asculți cântecul de cucuvea ce sa oprit deasupra casei tale. Zâmbești când te trezești dimineața știind că oda nu a fost închinată către tine.
Dar încă, ai rămas un bun ascultător, cu gura căscată culegi mizeriile pe care ți le varsă nenorociții care învârt lumea spre unde vor ei, fără că măcar să treci totul prin filtrele care te au crescut de ai ajuns până aici.
Te îndemn din nou, să ramai vertical la oricare minciună îți va fi îndesată forțat de oricine.
Iar azi, petrece mai mult timp în laboratorul tău secret , unde pentru întâia oară ai gustat din substanța care mereu te îndemnat să zâmbești.
Atunci când am vărsat întâia lacrima pentru tine, am înțeles ca nu pot rămâne nemișcat de vârtejul care te trăgea spre fundul prăpastiei spre nicăieri. Am ales sa lupt eu războaiele tale, folosind armatele de gânduri atât de bine pregătite pentru acea zi. Am simțit și am auzit strigatul tău în care cereai ajutor oricui, dar totuși nimeni nu a fost acolo lângă tine. De ce am ales sa fac asta, pentru ca e prea posibil ca eu sa fi rămas printre singurii cum vrei tu sa-i numești, cărora chiar le pasa de tine. Eu doar vroiam sa te vad zâmbind, nu încercat de alte stări menite sa-ți întristeze curata inima pe care în piept o porți de atâta amar de vreme. Tu ai înțeles, ca uneori trebuie doar sa accepți ca ești singur, dar tocmai de acel moment ai nevoie atunci când alegi schimbarea în locul banalului care-ți acoperă sufletul de deznădejde. Doar astfel vei păși mai departe , ascultând ciripitul de pasare fericita în prag de dimineață ploioasa cu vânt călduț, care te mângăie ca o mama cu poveștile ei frumoase pe care adormeai gustând din tărâmul visării în care tu pictai atât de frumos fiecare clipa de fericire absoluta.
Mereu te-am privit cum te întorci atât de trist în lumea în care te trezeai în fiecare zi dezamăgit de faptul ca magia nu exista. Dar tu ești îndestulătorul miracol pe care-l trăiești constant fără ca nici măcar sa fii recunoscător pentru asta. Aveam chiar și un gând , ales special pentru momentele tale în care vroiai doar ca sa renunti, numai de dragul de a nu mesteca și coșmaruri pe stomacul gol, în drumul tău spre fericire.
Atât de ușoară poate fi renunțarea la tine și la ceea ce ești astăzi, încât normal ca știam reacția cu care vei trata aceasta boala, de aia ți-am și lăsat acea pastila pe noptiera de lângă patul în care visai, pe rețetă scria ca-i formula chimica pentru oameni , ca ar trebui sa fie interzis abuzul asta de endorfina la care te supun de atâția ani, numai de dragul de ați privi zâmbetul tău atunci când îl oferi oricui , pana și ție.
In ziua în care am vărsat întâia lacrima pentru tine, am reușit sa o păstrez pana azi, în pumnul meu bine strâns, doar pentru ca într-o zi , sa ți-o pot oferi în dar, lăsându-te sa înțelegi ca tu chiar ai reușit sa trăiești o picătură de viata frumoasa , fără un gram de regret și înconjurat de numai zâmbete aruncate peste cei alături de care ai devenit omul de acum.
Acum, vroiam doar sa-ți amintesc , ca-ți voi duce eu toate luptele care se dau uneori în sufletul tău curat, fără sa-ți cer nimic mai mult decât un zâmbet.
Ma înclin în fata voastră și va îmbrățișez cu drag , Endorfinul.
Endorfinul 