Încercam să cuprind cu privirea întreaga poveste ce începea a se scrie de una singură, în clipa în care am ținut ochii strâns închiși și am tăcut.
Simțeam fiecare cuvânt ce se așeza cu încetinitorul apăsând adânc în bucata de inimă ce îmi bătea în piept.
Eram martorul unei istorisiri de o secundă , în care nicidecum nu gândeam că aș putea să-i influențez în vreun fel bunul curs. Mă temeam să nu creadă că vreau să-i impun un știu eu ce mod de aș trăi viața. Eram prezent aici doar ca să evidențiez minunățiile de care dispunea deja. Mă gândeam doar ca să te întreb, cam cât de bătrân este sufletul tău ce până și azi îl ții captiv în cutia în care cu mult timp în urmă ai închis copilul din tine .
Am dezvoltat o pasiune de nedescris pentru ființa umană, de asta mi și place atât de mult atunci când mă las captiv de basmele pe care mi le înșirui uneori la început de toamnă. Bănui că ar fi o oarecare urmă de sado masochism, ce a rămas ca o pată ce nu poate fi ștearsă de pe creierul meu, atunci când aștept în ploaie cu trupul înghețat de frigul lui Octombrie, un semn că încă mai trăiești.
Mi-ar placea să te vad tot mai des că ești dispus să ți asumi mai multe riscuri, în loc să te ascunzi în cochilia ta de confort, ținând cont de timpul limitat de care dispui. Te comporți de cele mai multe ori de parcă ai fi nemuritor știind că asta-i doar o fată morgana pe care niciodată nu o vei întâlni.
Eu am rămas tot aici, tac , în liniștea mea insuportabilă de unde aleg uneori să trimit câte un gând bun către tine.
Îmi era dor de voi, la fel ca de ultimul fum de țigară la care mereu zic că renunț, numai de dragul de a-mi păcăli încă o dată psihicul încărcat cu atâtea doleanțe.
Și știi ce, ruginiul pronunțat al ultimei frunze care se zbate neputincioasă acum pe pământ, mă îndeamnă să-ți învelesc sufletul cu o fărâmă de gând călduros.
Strigai după ajutor, când întunericul nopții nu te lăsa să-ți continui somnul, răgușeală pe care o porți în voce chiar și acum, îți poate aminti că nimeni nu te putea auzi. Erai mult prea sătul de neajunsurile cu care lumea te trata , de asta căutai mereu o ieșire din gândul in care erai mereu prizonier .
Înțeleg că te-ai regăsi mai ușor în confortul pe care ți-l oferă renunțarea dar cum să bați in retragere când drumul spre nicăieri e atât de lung.
Alergi mereu după punctul în care revii de fiecare dată când te învârti în cercuri infinite culegând iluziile pe care oricine ți-le vinde iar tu ca un distins credincios le cumperi de pe taraba plină de culori din mijlocul pieței părăsite.
Revin chiar și azi la aceleași gânduri pe care ți-le injectez în venele tale prin care până și sângele refuză să mai treacă, când alegi să întorci privirea în altă parte în loc să spui exact cuvintele ce ar trebui să se lase auzite.
Te tot împing de atâția ani înspre prăpastiile care te pot învăța să zbori și chiar dacă nu mi-a ieșit până acum voi continua să fac același lucru, până în ziua în care îți vei deschide aripile. Vroiam doar să te aud că ai înțeles cum fiecare vis al tău se va preschimba în ceea ce crezi.
Mai stai o clipă, poate că azi vei găsi și timpul necesar pentru a-ți număra diminețile cu cer senin și Soare călduț, în care zâmbetul tău e martor fiecărei secunde în care ai ales să nu renunți la tine.
De prea multă vreme zac întins pe podeaua din lemn uscat și putred, privind tavanul mucegăit și galben de la fumul țigărilor fumate în nopțile ce-mi tulbură somnul de care nu mă pot bucura. Mă pierd tot mai mult, adâncit în coperțile învechite ale cărților pe care tot amân să le citesc, promițând solemn că mâine va veni și vremea lor.
Mă joc cu nenorocitul ăsta de timp de parcă pentru mine el nu ar avea măsură, crezând că pentru mine , se va opri într-un anume moment și-mi va lăsa poarta deschisa spre stările pe care încă nu le-am trăit.
Cu viața am încheiat de mult până și ultimul pact , legându – mă cu jurământ de pământul pe care cu genunchii juliți îl respect în diminețile în care-mi închin plecăciunile, sperând că va fi mai docil cu mine atunci când o să aleagă a mă înghiți pentru odihna eternă.
Iar acum stau, la un ultim pahar de vin ce mi sa permis a gusta, cel puțin până atunci când vor smulge ăștia viile din pământ, lăsându- mă însetat, în prag de secetă.
Te – aș invita să te întinzi lângă mine, privind fără rost același banal peisaj cu care mă lupt de prea mult timp în fiecare zi din mizerabila mea existență. E mai nobil să înțelegi ceea ce ești de fapt, decât să fii mereu un simplu spectator la piesa de teatru în care la final , când artiștii vor renunța la măștile lor din porțelan, tu vei fi singurul care a uitat să-și plătească biletul.
Pictam aruncând straturi de vopsea într-un abstract ce încerca a se lega frumos pe pânza din sufletul meu, unde încercam din răsputeri să reproduc peisajul de vară călduroasă uscată de un vânt ce ușor adie pe la picioarele mele.
Mă încurcam în mulțimea de culori ce îmi era la îndemână încercând să aleg pe cea potrivită. Și m-am oprit, am stat o clipă să-mi trag suflul, când am înțeles că de fapt nu sunt culorile potrivite. La fel cum nu exista perfecțiunea pe care o cauți în basmul în care ai ales să te încrezi. E totul plin de schițe , de drumuri neumblate, de povesti nespuse și de trăiri negrăite. E viață, până și vara când îți este atât de greu să respiri aerul greoi și fierbinte. E floare înflorită la tot pasul și fruct în copac, dar chiar și atunci când poți simți miros de mort rece și fără suflu e viață în jurul tău maii mult decât vezi.
E ciripit de pasăre pe ramură verde, vegheată de cer senin albastru ca marea înconjurată de liniște în zgomotul pe care inima ta îl provoacă când simți că trăiești.
Ești tu, mai bun decât ai putea fi vreodată, cu pielea scăldată în Soarele ce-ți încălzește trupul înghețat de atâta vreme.
E vară, încercam să-ți arăt asta în caz că nu erai atent.
Dormeai profund atunci când striveai ultimul gând sub călcâiul pantofilor tăi, în timp ce căutai să scapi de adevăratul motiv al coșmarului tău care-ți acoperea trupul de sudoare.
Călăul îți respira în ceafă , îți șoptea în urechile înghețate să nu te trezești , cu să rămâi stana de piatră la cuvintele care-ți sfâșiau restul de vis ce ți-a rămas.
Alegi să păstrezi frânturi din trecutul pe care ceva nu te lasă să-l uiți, în loc să inspiri ultima gură de viață rămasă în intimitatea gândului tău.
Te atașezi de lucruri fără suflet, în timp ce prudent crezi tu că te îndrepți înspre drumul cel bun, care te duce catre locul în care vei pierde și ultima bucată de inimă ce încăpățânat refuză să se predea.
Conectează-te cu ceea ce-ți aparține cu adevărat și revendică- ți dreptul la o viață frumoasă în care nimic nu-ți dictează ritmul muzicii pe care alegi să o asculți. Amintește-ți ce înseamnă să fii liber, iar fiecare gând pe care îl transformi în cuvinte fă tot posibilul sa fie al tău.
Construiește-ți drumul pe care doar tălpile tale să calce și fii fericit cu tine, oriunde te-ai afla.
Când sunt Primăvară, îți mângâi trupul înghețat de peste Iarnă , cu picături de ploaie călduță, atât numai cât să te dezmorțești și să te eliberezi de hibernarea în care ai stat ascuns până acum.
Te port pe brațele mele neșlefuite , printre adunăturile de păduri cu frunze proaspăt născute din mugurii copți de Soarele zâmbitor , mângâiate de corul păsărilor care necontenit îți amintesc că e momentul să renaști.
Îți umplu plămânii cu aer curat și uscat de vântul calm care-ți șoptește să ai încredere în mine când te indemn la visare.
Ca o lumină aruncată în străfundurile Pământului apar, atunci când simt că ești încercat de până și cea mai mica îndoială. Îți înconjur inima cu petală de fluturi, scăldată în roua dimineții cu mireasmă de viață curată.
Nu caut nimic în schimb de la tine , când pășesc pe potecile pe unde ți-am plimbat sufletul găurit de gândurile negre ce uneori nu ți-au dat pace . Vreau doar să-ți închizi ochii , să simți cu puterea minții că absolut tot ceea ce ți dorești, tu ai deja.
În zumzet de albină te adorm de fiecare dată înainte de a porni spre a această călătorie, în care tu ești personajul principal , iar eu sunt doar un spectator dependent de povești gratuite.
Storc fiecare celulă care te-a transformat în ceea ce ce azi ești, adaug petale de trandafir și fărâme de gând bun, amestecând compoziția finală cu răsărit de basm frumos , ca mai apoi să te trimit în căutarea ultimei picături de stea căzută în miez de noapte.
Când sunt Primăvară, mă gândesc mereu la fiecare dintre voi, împart fiecare ceașcă de cafea sorbită la primele semne de dimineață și trimit necontenit spre oriunde câte un gând bun oricui.
În fiecare dimineață le ascultam cum plănuiau să mă elimine din propriul joc pe care-l jucam de o veșnicie. Foloseau fiecare secundă împotriva mea , numai de dragul de a nu-mi oferi liniștea pe care o găsisem și o gustam cu pofta sălbăticiunii lipsite de hrana.
Sfâșiau bucăți din gândurile pe care le credeam doar ale mele, cu intenția de a mă lasă dezgolit la ceas de seară , când aleg să preschimb lumina în întuneric.
Încerc să-mi controlez respirația, de teamă ca nu cumva să mă audă, aștept în taină momentul potrivit în care aș putea riposta.
Încerc să mă mișc, dar trupul mi-e paralizat de frigul ce mă înconjoară, e atât de rece aici, când crezi că ai pierdut până și ultimul drum pe care puteai merge .
Picături de sudoare îmi acoperă ochii, iar inima mi se oprește pentru câteva clipe, lăsându-mă cu întrebarea dacă nu cumva am încercat un atac de cord.
Acum aș stoarce până și ultima picătură de viață din tine, te-aș lua de mâna până la capătul lumii unde la ceas de seară, ai putea să te privești în oglinda fermecată, înconjurată de fiarele fără de milă, ce așteaptă să-ți sfâșie trupul, să-ți ia până și ultimul gând ce l-ai putea preschimba în visul pe care chiar astăzi ai putea să-l transformi în realitate.
Azi vroiam să-ți amintesc , că trebuie să-ți trăiești toate visele , ia fiecare gând bun pe care-l ai, se va materializa.
Continua să visezi, chiar și atunci când te trezești în felurite gânduri care uneori nici măcar nu-ți aparțin. Vei înțelege că aripile tale te vor purta singure fără să știi a zbura, spre numai idealurile tale în care ai crezut atât de mult încă din prima clipă. Acum înțelegi cât de ușor poate fi gândul pe care l-ai purtat în spinare în timp ce ochii îți lăcrimau la fiecare dezamăgire peste care trebuia să pășești. Dar cum te încearcă astăzi acest sentiment minunat, care tot timpul ți-a arătat ora exactă atunci când credeai că mai ai nevoie de timp . Se subînțelege atât de ușor fiecare gând pe care l-ai folosit prin școlile ale căror bănci le ai ros cu uniformele pe care ai ales sa nu le îmbraci, în momentul în care ai înțeles că trebuie să fii tu. Zâmbeai la fiecare atingere dintre tine și emoțiile pe care le întâlneai de fiecare dată când ai hotărât să fii liber. Ai crezut în necunoscutul spre care te-au purtat picioarele tale, mai ales atunci când te-ai temut că vei eșua în încercarea ta de a te înțelege tot mai profund. Mult prea departe ai reușit să trimiți ultima fărâmă de neîncredere când mi-ai șoptit că de acum vei face ce simți în încercarea de a străbate nemărginitul cer senin spre care ai privit la ceas de seara , când tremurai de frigul ce nu te lasă să uiți cât ești de viu.
Azi chiar te am purtat spre gândul ce numai ție îți aparține, știai deja acest lucru, dar mi-a plăcut atât de mult reacția ta când ai înțeles că ai reușit să câștigi fiecare lupta pe care ai dus-o în căutarea motivului care te face să zâmbești.
Cred că vroiam să-ți amintesc cât de minunat poți fi.
Crezi că ai putea să-ți amintești clipele în care te îndreptai spre povestea pe care doar tu o știai, atunci când te trăgeau de mâneca toți cei care-ți vroiau binele în felul lor, dar tu cu încăpățânare ai ales sa te supui doar sentimentelor care te împingeau tot înainte?
Mai ții minte fiecare dezamăgire care te-a pus la pământ, strângându-te de gat, lăsându-ți nici măcar un strop de aer, care te-a construit exact așa cum ești în acest moment?
Tu ai continuat să privești înspre numai drumul tău, în care credeai cu toată ființa ta, știind că într-o oarecare zi vei găsi puterea necesară pentru a zâmbi oricui, până și celor care ți-au stat în cale.
Înțelegi acum că toate au avut un rost atât de bine definit, ele ți-au lăsat cicatrici, care probabil niciodată nu vor dispărea, dar cum ai mai fi tu astăzi ceea ce ești dacă nu ai putea privi în oglindă, firmiturile trecutului tău, care au desenat atât de frumos povestea pe care ți-o citești singur în prag de seara la lumina cerului întunecat?
Știam că uneori vei încerca să renunți la tot, numai să știi că nu ești nevoit să treci prin toate astea, dar omule, oricum nu ai fi avut mai mult timp decât ți sa oferit încă din clipa când te-ai născut.
Voi crede mereu în tine, chiar dacă nu te cunosc și voi privi fiecare urmă pe care o lași pe drumurile unde alegi să pășești cu încredere spre gândul care te-a adus mereu tot mai aproape de sufletul tău. Te-am susținut din lumea umbrelor fără să-ți dai vreodată seama, știind că într-un anume moment din viața ta, vei începe din nou să crezi în tine.
Îmi este de ajuns atunci când te privesc cum iți trăiești cu intensitate profundă fiecare strop de viață, fără o firmitură de regret și chiar așa este, tu nu trebuie să dai nimănui socoteala , iar visele tale iți aparțin numai ție. De asta te indemn mereu sa-ți urmezi inima, să fii mai bun cu tine, pentru că nu e vina ta, indiferent de ce anume s-ar putea întâmpla, eu știu că tu vei reuși și vei zâmbi la fiecare gând pe care îl vei auzi cum se așterne în sufletul tău de învingător.
Astăzi, am vrut doar să-ți trimit un gând bun, oricine ai fi tu și să-ți reamintesc că orice iți dorești bun, ai sa apuci a trai.
Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.
Atunci când am vărsat întâia lacrima pentru tine, am înțeles ca nu pot rămâne nemișcat de vârtejul care te trăgea spre fundul prăpastiei spre nicăieri. Am ales sa lupt eu războaiele tale, folosind armatele de gânduri atât de bine pregătite pentru acea zi. Am simțit și am auzit strigatul tău în care cereai ajutor oricui, dar totuși nimeni nu a fost acolo lângă tine. De ce am ales sa fac asta, pentru ca e prea posibil ca eu sa fi rămas printre singurii cum vrei tu sa-i numești, cărora chiar le pasa de tine. Eu doar vroiam sa te vad zâmbind, nu încercat de alte stări menite sa-ți întristeze curata inima pe care în piept o porți de atâta amar de vreme. Tu ai înțeles, ca uneori trebuie doar sa accepți ca ești singur, dar tocmai de acel moment ai nevoie atunci când alegi schimbarea în locul banalului care-ți acoperă sufletul de deznădejde. Doar astfel vei păși mai departe , ascultând ciripitul de pasare fericita în prag de dimineață ploioasa cu vânt călduț, care te mângăie ca o mama cu poveștile ei frumoase pe care adormeai gustând din tărâmul visării în care tu pictai atât de frumos fiecare clipa de fericire absoluta.
Mereu te-am privit cum te întorci atât de trist în lumea în care te trezeai în fiecare zi dezamăgit de faptul ca magia nu exista. Dar tu ești îndestulătorul miracol pe care-l trăiești constant fără ca nici măcar sa fii recunoscător pentru asta. Aveam chiar și un gând , ales special pentru momentele tale în care vroiai doar ca sa renunti, numai de dragul de a nu mesteca și coșmaruri pe stomacul gol, în drumul tău spre fericire.
Atât de ușoară poate fi renunțarea la tine și la ceea ce ești astăzi, încât normal ca știam reacția cu care vei trata aceasta boala, de aia ți-am și lăsat acea pastila pe noptiera de lângă patul în care visai, pe rețetă scria ca-i formula chimica pentru oameni , ca ar trebui sa fie interzis abuzul asta de endorfina la care te supun de atâția ani, numai de dragul de ați privi zâmbetul tău atunci când îl oferi oricui , pana și ție.
In ziua în care am vărsat întâia lacrima pentru tine, am reușit sa o păstrez pana azi, în pumnul meu bine strâns, doar pentru ca într-o zi , sa ți-o pot oferi în dar, lăsându-te sa înțelegi ca tu chiar ai reușit sa trăiești o picătură de viata frumoasa , fără un gram de regret și înconjurat de numai zâmbete aruncate peste cei alături de care ai devenit omul de acum.
Acum, vroiam doar sa-ți amintesc , ca-ți voi duce eu toate luptele care se dau uneori în sufletul tău curat, fără sa-ți cer nimic mai mult decât un zâmbet.
Ma înclin în fata voastră și va îmbrățișez cu drag , Endorfinul.
Endorfinul 