O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis . Scârțâitul trebuie să fi fost, însă, doar dorul de a te găsi mai repede în oricare dintre lumi, pentru că nimic nu s-a deschis înaintea mea, nimic nu s-a închis în spatele meu. Am rămas mai departe trist și ponderabil, atârnând de vis ca un candelabru agățat direct de cer, cu câte o lumânare în fiecare lăcaș, o lumânare pentru o dorință neîndeplinită, cu soț, fără soț, mă iubește, nu mă iubește. Un candelaru stând să cadă pe dușumeaua lunecoasă și roasă de vreme a amintirilor. Dar… Dar ce se-aude? Scârțâitul continuă… Mă apropii de geam, abia îmi mai pot ține ochii deschiși când privesc spre pădurea în flăcări și fum. Te strig, crezând că ai reușit să găsești acest gând ce ma trimis în visul în care speram să te găsesc și pe tine. Acum parca încep a auzi o voce înfundată , ce vine parcă dinspre peretele de lângă mine. Un fior rece îmi amintește curgând spre șira spinării că ar putea să fie o urmă de tine . Sunt eu, împrăștiată în vânt, sunt eu și nu-mi mai sunt demult. Sunt fără de habar unde mă duc, și nici nu știu de ce acolo sunt. Născută-s din păcat și cu păcat mă știu. Învolburări deșarte in valuri mă cuprind. Se scurge-n așteptare timpul greu. Cu țipăt mut aștept sărutul tău. O umbră sunt, o noapte, o lungă așteptare. Sunt flacără și fum. Ramâi, rămân? Să plec? Alungă-mă de vrei. De mine sufletul să nu ți-l legi! Alungă-mă! Să îți rămâi tu singur! Să crezi că ăsta e sfârșitul! Simțeam bucățile din tine cum îmi crestează cicatrici dureroase peste obrajii mei îmbătrâniți de timpul pierdut în căutarea ta. Rănile se adânceau tot mai mult în pumnii mei cu care în zadar incercam sa zdrobesc peretele, pictat parca cu sângele meu, în căutarea sărutului menit să-mi stăpâneasca pofta de tine. Atât de mult îmi lipsești încât până și acest vis mă lasă să ți simt suflarea rece de la hotarul luminilor noastre care nicicând nu au binevoit să se întâlnească. Nimicuri înfrigurate să-mi șoptești. Un cer s-a prăbușit ce sfășiat mă doare. Și-atunci ți-am auzit chemarea. E locul meu aici sau nicăieri. Iubește-mă! Omoară-mă cu tine, căci, jur, atât de mult tu îmi lipsești! Am obosit in incercarea mea de a sparge zidul și cad în genunchi izbindu mă de putregaiul de pe jos. Aleg un gând atât de simplu și curat pe care-l amestec în aceasta fărâmă de vis. Aș vrea să te ating încet, sa te cuprind de după gât și să ți șoptesc in disperarea mea de a fi salvat, salvează mă ! Trezește mă din starea care-mi minte simțurile că dorm. Îți simt neliniștea și între noi e noapte. Mă prăbușesc de te trezesc. Dar, fie! Că-i doar un vis, și atât. E doar un vis. Să treci doar c-un sărut spre dincolo de noapte. Și să pășești de rană dezlegat. Aripi îți scriu pe cerul zdrențuit. Iar zborul primăvară-ți fie, descătușat de umbra mea târzie. Și mă trezesc de foșnetul copacilor abia înmuguriți care incercau parca să mă smulgă din restul acesta de vis. Privesc în jur, dar în afara unei urme de tine lăsată apăsat peste buza paharului de vin aruncat peste masa din colț, nu e nimic. Cunosc doar frigul călduros de primăvară ce-mi încălzește sufletul atunci când plec mereu cu gândurile în căutarea nevoii disperate de tine. Atâta înverșunare în mâinile încercate. Ai stat să asculți vântul? Îți spune o poveste murmurată de aici și de pretutindeni. Începe cu a fost o dată, când te-am privit …altfel, când ți-am pătruns ochii iscoditori. Mi s-au aprins obrajii și am tremurat ușor. Ți-ai apăsat obrazul stâng de al meu și mi-ai strâns mâna. Ascultă cu atenție, că îți amintește unde să mă găsești. Am clădit ziduri din temeri și acum putrezesc. Lasă-le să cadă, rostește răspunsul, va aprinde gândul…cât de tandră trebuie să fie… Cât de frumos e gândul în care îmi amintesc fiecare suflare a ta. Atât de profund e acest paradox în care eu caut drumul înspre tine pășind înapoi spre lumea rece și întunecată unde credeam că te voi găsi. Putregaiul ce-ți mângâie zidul clădit în jurul tărâmului fermecat , acolo unde pentru întâia oară te am simțit atât de aproape. Până și gustul lăsat de buzele tale pe trupul meu , zac tot aici, că semn al luptei pe care o pierd de fiecare dată când mă îndrept cu gândul la tine. Ce muzica tandra îmi mângâie inima când stau și ascult răsuflările tale. Și nici măcar nu exiști. Și nici măcar nu exist. Nu sunt aici, acolo, nicăieri. Și nici măcar nu exist! Așa cum sărutul pe care nu mi l-ai dat niciodată, așa cum visele toate nu există. Nu ai să știi niciodată cine sunt. Pentru că atunci o să sfâșii norii, noaptea, întunericul…o să răstorni cerul în cioburi de stele să mă găsești! Tu nu ai să mă găsești niciodată pentru că, de așteptarea ta, nici eu nu mai știu cine sunt. M-am risipit în flori și m-am pierdut în cânturi, m-am aruncat în ape învolburate pe pietre lucioase și îți rostesc numele când luna se aprinde felinar. Cheamă-mă și tu, spune-mi cuvintele și îți voi răspunde, mângâie vântul și mă voi întrupa din foc. Sunt mai aproape decât crezi… Abstract este tabloul pictat cu amintire de picioare scăldate în nisipul de la malul mării, unde te am căutat în urmă cu prea multă vreme. La fel e și pădurea îmbătrânită cu crengile ei ușor înverzite ce îmi sugrumă putreziciunea de casă într-un amar sărut de rămas bun.
P.S. Mii de mulțumiri echipei , chiar daca ne-am adunat putini oameni , e de esență tare.
„O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .”
P.S. Așteptăm continuarea în coment, pentru că jocul a început chiar acum. Fă-ți curaj să te alături acestui basm creat sa te smulgă din rutina obositoare de care vrei atât de mult sa scapi
După cum bine știți , cel puțin o parte din voi , dragii mei cititori, o data la doi ani ne adunam cu toții într-o scriere colectivă aici. Azi am realizat că s-au împlinit acei doi ani , motiv pentru care va îndemn la provocarea cu numărul trei.
Pentru oamenii noi , oricine poate lua parte la acest proiect minunat și de suflet pentru mine.
Eu voi scrie primul paragraf iar voi veți adăuga următorul in comentarii. Deci una eu și una următorul om care participă. La final, voi publica creația noastră aici pe blog de unde o poate reposta, copia și ce mai vreți voi.
Așteptăm în comentarii să anunțați cine dorește să facă parte din acest proiect superb.
Următorul articol va fi cel unde incepem proiectul !
Era pandemic încă de la primul cuvânt pe care ți l-am scuipat pe foile mele mizerabile și vechi aruncate pe biroul mizerabil și plin de mucegai. Au trecut cel puțin două decenii de când a luat naștere primul eseu pe care l am rupt din Universul meu numai de dragul de a lăsa o ușă deschise spre lumea mea rece și umedă in care te port și apoi te păcălesc arătând- uți cat de frumoasa e viața atunci când privești spre altceva.
Închide ochii și lasă- te purtat de tonul pe care vocea mea îl dă atunci când te regăsești în poveștile pe care eu le scriu pentru tine .
Culeg fiecare emoție pe care zâmbetul tău o lasă ca o urmă de bocanc apăsat din noroiul orașului poluat ce te ademenește să stai pentru a-ți desena cu stângăcie povestea la care visai încă de când erai doar un copil.
Iar eu , port aceleași măști cu care te-am obișnuit, în care te las să plutești pe valurile mării în care ți scăldai tinerețea după care acum tânjești atât de mult.
Îți spun rămas rămas bun acum, pentru moment ,amintindu- ți că tu poți fi orice- ți dorești să fii.
Vă îmbrățișez cu drag, chiar daca las uneori impresia că nu mai apar, eu mă întorc de fiecare dată , să pun pansament peste sufletul tău.
Sa scurs destul timp în care doar te-am privit, fără ca măcar un semn cat de mic sa fi lăsat pe aici. Am jucat rolul de privitor , am lăsat pentru puțin viața să mi poarte corăbiile spre unde o vrea ea, doar că să văd încotro ar putea să mă ducă.
Știam că tânjești după frânturile mele de gânduri pe care în taină le aleg doar pentru tine.
M-am gândit mult și am înțeles că nu pot trăi fără tine. Îmi lipsesc atât de mult mângâierile tale cu zâmbetele pe care mi le așterni în diminețile cu Soare pe cer în care mă trezesc buimac și mă întreb încotro voi mai ajunge și astăzi.
Mi-e dor de fiecare pagină albă lăsată la voia întâmplării pe biroul unde îmi sting țigările scârbit de gustul amar al tutunului.
Te caut într-o lume mizerabilă în care te-am simțit pentru întâia oară lângă mine, dar degeaba urlu în pădurile numai de noi știute când singurul răspuns e doar ecoul întrebărilor mele fără răspuns .
Rămân , la fel ca și azi , singur în compania cuvintelor mele, dar totuși atât de aproape de tine.
Vroiam doar să transmit că îmi lipsește fiecare dintre voi.
Ești ca un coșmar ce-mi tulbură miezurile de noapte și mă întoarce cu fața la pernă lăsându- mă fără aerul care de prea multă vreme nu a mai poposit în plămânii mei uscați de timp.
M-am întors de atât de multe ori împotriva ta încât am pierdut numărătoarea războaielor pe care le tot duc cu tine.
Ai incercat mereu să schimbi bunul mers al lucrurilor , dar cu încăpățânare am ales să nu te ascult.
Îmi lipsește atât de mult somnul profund și fără de vise, în care reușeam să mă reculeg. Încep a visa numai atunci când mă trezește Soarele plesnindu- mă peste obraz cu razele lui calde, la primele semne ale dimineții. L-am așteptat mereu cu nerăbdare chiar și atunci când nu mai venea de negrii ce erau norii care-i inhibau apariția.
Mi-ai tot calcat în picioare fiecare gând în care am crezut, lăsându- mă în mijlocul pustiului că un copil ce așteaptă Crăciunul, iar el nu mai vine.
Dar până când toate astea ? Te-ai gândit vreodată că mă pregătesc în taină să vin după tine, la fel ca și lupii din pădurile în care am crescut, atât de scumpi la vedere dar atât de neînfricați în clipa în care doar te gândești să le încalci teritoriile.
Suna a genocid fiecare picătură de ploaie pe care o priveai cum izbea pământul rece având ca singură misiune auto distrugerea.
Iar acum stai izolat, de parcă nu făcea încă de demult acest lucru, atunci când alegeai să întorci privirea în altă parte când paradisul tău era zguduit de știu eu de neajuns.
Dar acum e oficial , ți-au injectat adânc în vene frica de virusul ce te-ar putea trimite la numai doi metri sub pământ. Parcă observi mai limpede astăzi asfaltul scuipat de ploile lui octombrie, pe care pășeai spre nicăieri în fiecare zi din scurta ta existență.
Te aș îndemna să te izolezi de toate porcăriile pe care ți le toarnă ăștia forțat pe gât, de fiecare dată când ți se scurge timpul atât de prețios în fața ecranului la care încă mai plătești rate. Oricum vei alege să nu-mi dai ascultare și nici măcar nu te condamn pentru asta. Vroiam doar să te fac din nou atent, că ești într-o fuziune directă cu tot ce te înconjoară până în ziua când numai fărâme de praf vor rămâne în jurul tău.
De asta îți tot las frânturi de gânduri atent alese numai de dragul de a știi că va veni și vremea când vei culege câte ceva bun din nimicul de lume ce ne a mai rămas.
Speram ca acest gând să te prindă acasă , înconjurat de vise frumoase la care încă nu ai renunțat, scăldate în căldură și pofta de viață , cu aer curat și cu inima deschisă pentru ceva mai bun.
Poate uneori ar fi mai bine să-mi cos gura cu sârmă , să întorc privirea în altă parte și să-mi ucid fiecare gând ce se pornește înspre oriunde . M-am gândit și la asta , dar am ales să-mi las spiritul liber și viu, numai de dragul să știu că pot livra câte un cuvânt cald oricărui călător pierdut ce uneori destinul îi poartă picioarele și pe la mine.
Mi-am tot imaginat felurite scenarii în care un vechi ca mine aruncă tot felul de eseuri înspre lume, la fel ca pușca soldatului ce din greșeală a apăsat pe trăgaci aruncând glonțul spre știu eu ce nevinovat. Știind cât de limitată e societate în care trăim cu toții.
Dar am continuat să-mi lași pașii purtați către oriunde numai să știu că las rămășițe de gânduri frumoase peste tot. E pansament pentru suflet fără speranță fiecare clipă ce mi-o dedic scriindu- ți ție dragul meu om.
E ploaia după o zi fierbinte de vară și Soare care topește gheata din inima oricui. Poate fi și palma după cap care o simți atunci când vrei să renunți la oricare ți-ar fi idealul, de dragul de a privi la tine cum mergi mai departe.
Să fie și apa rece de izvor in care-ți cureți trupul murdar de praful aruncat de deznădejde la ceas de seară când cauți cu disperare o clipă de liniște.
De fapt, e ce vrei tu să fie atunci când simți fiecare cuvânt ce cu devotament ți-l las aici , zâmbind la fiecare zi în care știu că ți-ai urmat oricare ar fi visul tău.
Nu fac reclamă la nimic, nici măcar sfaturi nu ofer, ci doar accentuez tot mai des simplu fapt că ești o făptură minunată, într-o lume pe care o poți modela exact așa cum ți-ai dorit.
Îți amintești când te priveai în oglinda pe care o compleseai cu dilemele tale in fiecare dimineață în care îți căutai curajul sa pornești spre o nouă călătorie ? Eram mereu cu privirea peste umărul tău entuziasmat de fiecare secundă în care știam că vei găsi puterea să mergi mai departe.
Azi vroiam doar să știi că nu ai fost niciodată singur, oricine ai fi tu.
Vă îmbrățișez cu drag ,același scriitor de modă veche, Endorfinul.
Căutam să ating cu fruntea arsă de Soare pământul ce aveam să-l cuprind într-o sărutare in semn de mulțumire că ma răbdat până azi. L-am tot calcat în picioare de atâta amar de vreme și nici măcar o clipă nu mi-a lăsat impresia că l-ar durea.
Mă întorc uneori pe drumurile în care am mai scăpat câte un rest de sămânță frumoasă cu gândul că cine știe ce roade aș mai putea culege.
In genunchi eram așezat în clipa în care am simțit cât de dor îmi era de un început de August fierbinte, cu gust sărat de mare și miros de aer curat.
De fiecare bucata de vară îmi amintesc cu plăcere atunci când la început de zi închid ochii și-l las pe Soare să-mi ardă bucăți din pielea ce-mi îmbracă trupul că o haină ce a rămas mereu in ton cu moda.
Vroiam să te întreb dacă ai gustat din căldura ce nu-ți lăsa somnul sa fie liniștit. M-am gândit să mă asigur daca inca mai ești viu, dacă visele ți-au rămas în același buzunar al rochiei sau pantalonilor forjați de timp ?
Eu sunt tot aici, visător de modă veche, care învârte printre degete un pahar de orice căutând să găsesc noi moduri de a te alimenta cu endorfină pură culeasă pe înserat din locurile numai de mine știute.
Vroiam să-ți aduc aminte că oricare ar fi gândul tău în care ai investit rămășițelor de timp ce ți-au rămas, te susțin din umbra tărâmului meu.
Îți doresc o vară extrem de fierbinte, ar fi motivul pentru care încă îți mai scriu , să te trezească și să-ți aducă aminte cat ești de viu.
Strigai după ajutor, când întunericul nopții nu te lăsa să-ți continui somnul, răgușeală pe care o porți în voce chiar și acum, îți poate aminti că nimeni nu te putea auzi. Erai mult prea sătul de neajunsurile cu care lumea te trata , de asta căutai mereu o ieșire din gândul in care erai mereu prizonier .
Înțeleg că te-ai regăsi mai ușor în confortul pe care ți-l oferă renunțarea dar cum să bați in retragere când drumul spre nicăieri e atât de lung.
Alergi mereu după punctul în care revii de fiecare dată când te învârti în cercuri infinite culegând iluziile pe care oricine ți-le vinde iar tu ca un distins credincios le cumperi de pe taraba plină de culori din mijlocul pieței părăsite.
Revin chiar și azi la aceleași gânduri pe care ți-le injectez în venele tale prin care până și sângele refuză să mai treacă, când alegi să întorci privirea în altă parte în loc să spui exact cuvintele ce ar trebui să se lase auzite.
Te tot împing de atâția ani înspre prăpastiile care te pot învăța să zbori și chiar dacă nu mi-a ieșit până acum voi continua să fac același lucru, până în ziua în care îți vei deschide aripile. Vroiam doar să te aud că ai înțeles cum fiecare vis al tău se va preschimba în ceea ce crezi.
Mai stai o clipă, poate că azi vei găsi și timpul necesar pentru a-ți număra diminețile cu cer senin și Soare călduț, în care zâmbetul tău e martor fiecărei secunde în care ai ales să nu renunți la tine.
Endorfinul 