Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Continuare..

O masina neagra,cu geamuri fumurii, parcheaza la scara Robertei. Din ea coboara doi barbati trecuti de 40 de ani, fara par, cu fete de oameni pe care nu ti doresti sa i deranjezi nici macar cu privirea. Izbesc portierele, imbracati in costume negre, cu trupuri de dimensiuni colosale, deschid usa de la casa scarilor si urca treptele in viteza , oprindu-se in usa Robertei. Bat cu pumnii , este trecut de ora 22 si un vecin deschide usa sa vada motivul galagiei de pe sala. Ai vede pe cei doi , inchide imediat usa invartind bine cheia in iala. Roberta, deschide usa, timp in care acestia trec aproape peste ea. Se aseaza pe canapeaua din living, isi aprind tigarile, trag cate un fum adanc si incep :

– Roberta, ai cam uitat sa trimiti banii aia inapoi domnului Ivan. Si nu pot spune ca i tocmai fericit. Stii ce inseamna asta nu ? Ca trebuie sa mergi sa i dai niste explicatii domnului. E foarte trist din cauza ca nu ai mai dat nici un semn. Esti clientul sau favorit, dar de aceasta data ai intrecut termenul limita cu mult.

– Baieti, chiar nu m avut cand sa-l sun pe dumnealui. Am fost foarte ocupata perioadele astea din an, cu tot felul de publicatii la editura mea si chiar nu am avut cand sa l anunt. Dar merg , nu i nici o problema. Stai numai sa ma imbrac.

– Bine , hai pregateste-te sa avem timp sa ajungem .

– Multumesc pentru intelegere !

Roberta arunca pe ea o rochita neagra, incalta o pereche de cizme rosii, scoate din dulap un pardesiu gri deschis pe care-l imbraca in viteza si intra in living.

– Putem pleca.

– Sa mergem !

Cei trei coboara scarile, ajung la masina parcata, unul dintre cei doi chelbosi deschide politicos portiera din spate, facilitand urcarea in masina a femeii.Inchide portiera dupa ea si pornesc spre locul in care erau asteptati.

Dupa un drum destul de scurt ajung in fata unui local din centru orasului Iasi. Opresc masina, coboara unul dintre cele doua matahale, deschizand usa femeii.

– Domnul Ivan te asteapta la masa din dreapta. Mergi acolo.

– Multumesc !

Si tanara noastra coboara din masina si intra in localul cu pricina.

La masa din dreapta , domnul Ivan, imbracat intr-un costum gri, cu o esarfa turcoaz la gat, fuma o tigara cubaneza din foi de tutun. Pe fata plina de riduri, semn ca depasise cu mult pragul varstei de 50 de ani, se putea zari un zambet la vederea Robertei.

– Buna seara !

– Buna seara Roberta ! Cam tarziu pentru politeturi nu crezi?

– Stiu domnule Ivan, si scuza mea este serviciul asta care nici macar nu imi lasa timp ca sa traiesc. Si mi pare sincer rau ca v-am neglijat cu datoria aia. Chiar nu am uitat dar nu am avut cand sa trec pe la dumneavoastra.

– Deci, sa vad daca am inteles  bine. Munca ta la editura aia, nu ti lasa timp sa traiesti. Deci daca ai ramane fara vlaga, nu te ar afecta prea tare. Fapt care ma duce cu gandul la cum sa fac ca sa nu te mai joci niciodata cu rabdarea mea. Ma gandesc cum ai reactiona, daca te as arunca de pe dealurile Buciumului. Cam cum ti ai sfarama oasele de stancile de jos. Sau sa te arunc in tarcul meu cu cainii de lupta care participa la lupte. Hmm si asta ar fi o idee. Ce zici ?

– Va rog , am banii, pot sa vii dau in seara aceasta . Nu am alta scuza, dar va rog iertati-ma.

– Cand ai venit plangand la mine si m ai rugat sa te ajut cu banii aia, ca sa poti sa ti platesti toata ipoteca la apartament, eu ti am zis ca nu ti dau? Te am rugat sa ma ierti? Nu. Eu doar am bagat adanc mana in buzunarul hainei mele si ti am pus in fata banii de care aveai nevoie. Daca tatal tau a fost un adevarat domn cu familia mea, era de inteles ca la fel voi proceda si eu cu singura lui fiica. Dar totusi, banii sunt bani si am nevoie de returnarea lor. Maine te astept cand termini la editura , si mii dai atunci. Vroiam doar sa vad cum reactionezi si tot odata sa ti dau o lectie. Sa nu uiti sa fii om de cuvant cum sunt si eu. Fugi acasa copilo si sa nu se mai repete.

Cu ochii in lacrimi Roberta replica :

– Va multumesc din suflet domnule Ivan. – si – l imbratisa.

 

 

 

Criminala

Si mor. Dar am murit de atatea ori incat, prin simplul fapt ca ma ridic mereu de acolo de unde am murit, a devenit o banalitate. Iar mie nu mi place banalul. Stii cum e cand suna a mort in tine ? Nu stii. Nu mori fizic si nici spiritual. Mori asa ca sa nu zici ca nu ai murit si tu odata macar, inainte sa mori cu adevarat. Si a mai venit si toamna asta moarta. O criminala in serie, de asta o iubesc atat de mult. Omoara tot in jurul ei, in fiecare an, fara sa i pese de nimic. Adoarme de fapt pe toti. Cu aceeasi nonsalanta pe care o detine. Oamenii au murit deja, inainte ca , criminala noastra sa si intre in atributii. Dar frunzele copacilor care tocmai incep sa moara, au cazut deja in fata geamului meu semnalandu mi sosirea iubitei mele criminale. Va observ pe fiecare dintre voi si mi place cand vad ca , ca un facut zambetul vostru a si disparut, lasand loc perioadei in care ve ti fi crispati, apatici sau mai stiu eu cum. Imi place de mor toamna asta, imi place tot ce tine de ea. Iubesc frigul, am destula caldura in mine sa incalzesc toata planeta. De aici si amorul pentru frig.

Deci, daca simtiti frigul, treceti sa va ofer un strop din caldura pe care o eman !

 

O ploaie

Si a inceput caldura. Mult prea cald pentru gandurile mele inghetate, ambalate frumos si legate cu panglica rosie. Ma topesc de dor. Mi-e dor de nimic, de un gand atent ales eventual, pe care sa-l pot lua din frigiderul meu in care le tin pe toate, aruncate unele peste altele. Dar este prea cald si sistemul de racire este praf. Nu face fata si din acest motiv, ma aflu din nou intre cei patru pereti ai spatiului in care ma regasesc. Doar eu, natura, florile mele si o gramada de caldura ca parca ma strange de gat si nu ma lasa sa-mi materializez gandurile. Sunt tot la geamul meu, pe care am uitat sa-l mai spal de ceva vreme, dar inca pot deslusi siluetele care trec prin fata mea. Si culmea, a inceput sa ploua, in orasul meu, ridicand tot praful in aer, sufocandu-ma si mai tare. E praful pe care-l caram cu totii dintr-o strada in alta. Nu-l strange nimeni si nimanui nu-i pasa ca eu nu pot sa respir acum. Stii, ma gandeam, cum ma gandesc mereu, pentru ca atunci cand nu voi mai fi pe ganduri, cu siguranta nu voi mai fi in viata. Ma pun in miscare avalansele astea de idei pe care le tot am. Ma aflu intr-un punct din seria punctelor in care incep sa cred ca pot face orice. Am ajuns la granita dintre fictiv si real. Acel loc in care visele mele se transforma in materialul pe care-l visez de foarte mult timp. Ploua si mai tare, cu stropi din ce in ce mai mari, intocmai ca sa-mi faca mie in ciuda. Stiind prea bine Mama Natura cat de mult iubesc eu ploile. Si in loc sa ma plimb in ploaie, eu stau aici intre cei patru pereti ai mei, comercializand amintiri frumoase celor care-mi pasesc pragul. Dar sunt multumit, nu mi pare rau , pentru ca la urma urmei sunt dealer-ul de Endorfina, iar daca eu as lipsi, oamenii mei , care se plimba pe strada mea, nu ar mai fi fericiti.

Ploua cu Soare, probabil ca apare si un curcubeu acusi,oricum nu mai conteaza, atat timp cat eu mi-am luat deja doza de primavara in suflet. Miroase a proaspat, si a verde crud, iar Soarele asta, e in razboi cu ploaia in cauza. Straluceste deasupra norilor lasand in urma sa sentimentul de autoritate, ca un rege ce este. Ploaia s-a oprit, oamenii mei trec pe langa geamul meu zambind, iar eu sunt multumit ca mi-am vandut substanta fericirii.

Acum ies putin sa respir aer curat !

 

Florarul

Stii , ma gandesc de ceva timp, ca pana acum, nu am povestit absolut nimic despre cel care se pierde aici , printre randuri. Cred ca am sa o fac astazi, macar o frantura din ceea ce sunt.

In viata reala, sunt un designer floral sau pot fi numit si un simplu vanzator de flori. In adevaratul sens al cuvantului, imi place sa fiu inconjurat de flori, iar faptul ca trebuie sa le si vand, este doar actiunea care-mi alimenteaza una din vechile mele pasiuni. Nu vorbesc aici despre comertul cu flori. Imi face placere sa salvez in memoria mea, reactiile oamenilor, care au avut ocazia de a primi o floare de la mine, sau un buchet. Ador cel mai mult, persoanele crispate, care se prezinta in micutul meu magazinas, cu un chip de genul ” imi pare rau ca traiesc ziua de azi ” si sunt nevoit sa-si cumpere cine stie ce flori, ca oricum pentru ei nu detaliile fac diferenta si din obligatie pentru ocazia respectiva, ajung pe mainile mele. Am inceput sa-i cunosc dupa fete si-i las intai sa faca turul minuscul al florariei mele supa care, cum se intampla de fiecare data, incep sa ma intrebe tot felul de tampenii : cat costa, de ce costa atat, daca sunt proaspete, daca le-am adus de pe alta planeta, daca au fost culese din gradina pe care inca nu o am si tot asa. Dupa ce reusesc sa le raspund de fiecare data cu amabilitatea in care am fost crescut incep incet sa aflu cam ce si-ar dori. Si de aici incepe sa se reverse pasiunea mea pentru flori asupra lor. Ai tin destul timp, de fapt le rapesc ceva timp, de dragul de a le face un bine. Un om, care petrece chiar si cateva minute , inconjurat de flori, nu are cum sa nu uite de toate necazurile sau mai stiu eu ce are el pe suflet. Incep sa dau viata unui buchet. De fiecare data construiesc altceva, pentru ca-mi plac lucrurile noi si unice si plus de asta nu iimi place niciodata sa ma repet. In tot acest timp nu-mi scap din priviri clientul problema sau cu probleme, pentru ca ador sa vad cum expresia fetei unu crispat, se transforma de la o secunda la alta , intr-un om linistit. Mereu stau cu spatele la clientul meu si in mare parte sunt femei, cu toate nu este o dovada de politete, spatele meu joaca rolul unei cortine, care odata trasa la o parte, lasa la iveala surpriza mult asteptata sau artistul pentru care te afli in acea sala. Vorbim de arta, de unde a venit si ideea de cortina. Imi aranjez florile in minte, unde buchetul este deja creeat, inainte de a intra omul in floraria mea. Am o colectie impresionanta de flori, buchete si aranjamente, care se sufoca una pe alta, asteptand sa le deschid pentru o clipa portile, pentru a putea iesi la suprafata.

Ajuns la finalul creatiei mele, incepe sa-si faca aparitia momentul culminant, in care clientul meu si-a pierdut de mult rabdarea. Ma intorc zambind, de fiecare data o fac astfel si nu pentru ca sunt fortat de legile comertului reusit, ci pentru ca , in fiecare zi , imi traiesc cu tot sufletul pasiunea mea.

Omul, reactioneaza mereu , exact cum imi doresc eu sa o faca. Este uimit, se detaseaza pentru o clipa, de lumea sa, si apoi incepe sa perceapa senzatii de fericire si de multumire sufleteasca, pentru ca, spre marea sa uimire, sa meritat asteptarea. In acesta zi, omul nostru a invatat o lectie de viata foarte importanta si anume, sa aiba rabdare. Rabdarea este mai mult sau mai putin , esentialul vietii. Fara acest incredient, aparent nesemnificativ, omul se invarte intr-un cerc fara rost.

Imi multumeste si-mi construieste statui in centru orasului, dar singura mea satisfactie este ca , in ziua respectiva, am mai invatat un om sa-si traiasca viata putin mai altfel. Am reusit sa-l resetez si sa-l trimit inapoi in viata sa de zi cu zi, cu zambetul pe buze. Ma hranesc cu reactiile oamenilor si mereu am spus asta. El pleca multumit si uimit tot odata, iar eu raman singur, printre florile mele multumindu-le pentru bucuria pe care le-au oferit-o omului.

In momentele voastre cele mai dificile, indiferent de gravitatea necazului, mergeti si cumparativa flori. Are efect, e mai presus decat orice terapie sau antidepresiv. Suntem legati de natura, chiar daca nu vrem sa recunoastem asta. Iar florile, sunt opera de arata cea mai reusita a naturii, menita sa ne faca sa zambim.

Astazi, va indemn pe toti cei de aici, sa mergeti si sa va cumparati o floare. Astept reactii !

Endorfinul.

 

Scaunul

Si uite , in felul acesta, te privesc cum te scurgi de ultima picatura de umanitate. M-am asezat pe scaunul meu din lemn de fag, vechi si uracios, satul de nenumaratii musafiri pe care i-a gazduit de a lungul; timpului, rasfatandu-i cu inconfortul firesc al unui scaun din lemn. Scartaie tot si la orice moment esti pregatit sa te prbusesti impreuna cu dansul, din cauza lemnului putred care a mai ramas din el. Nu miroase inca a mucegai, pentru ca s-a conservat destul de bine. El este doar un scaun batran, am inceput sa ma obisnuiesc cu el si incep sa-l inteleg. Pot spune ca s-a creat o legatura intre mine si el. Nu este un prieten imaginar si nu am consumat nimic, acum cand scriu aceste randuri. Sunt perfect lucid si in cinstea sa , vreau sa-i aduc acest omagiu. Probabil ca nimeni nu s-a mai gandit pana acum sa cinsteasca un scaun, nu ? E doar un scaun la urma urmei. Dar eu, privesc mult mai departe de el. Ma gandesc la copacul inalt care a fost el odata, stand mandru cu ramurile sale verzi si pline de flori atunci cand vine si timpul lor. O fiinta vie, cu suflet, peste care tipul a tot trecut fara ca nici macar sa-l clinteasca. Cine stie cati drumeti a adapostit el de Soarele arzator al verilor criminale. Probabil si multe animale au trait intr-o simbioza alaturi de el. Iar la un moment dat, apare un Nea Ion, mandru ca a gasit acest minunat copac, pe care deja il vede transat, feliat, daltuit si pregatit pentru cine stie ce mobiliere comandate de vreun mare domn. Si da , stiu ca aveti dreptate, ca astfel de lucruri sunt perfect firesti, e legea naturii, ca omul cateodata, sa mai taie si cate un copac. Nu protestez in apararea drepturilor copacilor, ci doar imi imaginez cum copacul nostru s-a transformat , in scaunul pe care tocmai m-am asezat eu acum.

Ne Ion-ul nostru, ajuns in micutul sau atelier, cu feliile de copac sau scanduri , poftim, sa fie chiar ca pe intelesul tuturor, se hotaraste sa-si fac un scaun , pentru el, pur si simplu. Aseaza felia de copac pe masa sa de lucru si incepe sa-si reverse maiestria sa, de tamplar, lasand sa se nasca un minunat scaun , pe care urma sa se aseze la un moment dat. Il termina de lustruit, de retusat si intr-un final, este fericit de lucrarea pe cxare a dus-o la bun sfarsit in aceasta zi, din micutul sau atelier. Il duce in casa, unde cu mare grija il aseaza in camera de zi, chiar langa fereastra.

Nea Ion, isi spune in sinea sa:

– Scaunule, sunt mandru de tine si stiu, ca va veni ziua, in care voi fi nevoit sa ma asez pe tine. Sa nu te superi, sa nu ma urasti, pentru ca in acea zi, tu vei fi mai viu decat mine. Eu iti voi ramane recunoscator, pentru ca spre sfarsitul vietii mele, eu voi fi copacul din care te-am creat pe tine, iar tu, vei fi cel care alaturi de care imi voi da si ultima suflare.

Scaunul, intact, inert si cum mai vreti voi sa-i spune, nu a dat nici un raspuns, nu a schitat nici un gest, de altfel cu era si normal. Iar Nea Ion-ul nostru si- a continuat viata sa de tamplar pana in ultima zi in care a pierit, sezand pe scaunul creat de el.

Acum, imi privesc scaunul meu din lemn si ma ridic, din respect pentru cel care i-a dat viata, privindu-l cum sta el aici, mandru si viu, intr-un  fel , cu toate ca este vechi, scartaie din toate incheieturile, dar indiferent de timpul care are rolul de a se scurge la nesfarsit, scaunul meu va fi tot aici, in aceasta pozitie de neclintit.

Fiecare intelege ce vrea , din scurta istorioara a scaunului batran !

 

Continuare (5)

Si in felul acesta, ea se lasa dusa pe taramul visarii si a gandurilor, cu care s a obisnuit de acum sa se joace. A terminat si baia, este foarte relaxata in urma ei si se pregateste pentru binemeritatul somn.

Dimineata, Roberta matinala cum este, isi pregateste cafeaua, moment in care ai suna telefonul:

– Buna dimineata. – raspunde Alexandra, de la celalalt capat al firului.

– Buna dimineata. Te astept pe la mine, sa bem vcafeaua, mai povestim cate ceva si apoi mergem la cursul de dans.

– Ma imbrac si vin Robi.

– Bine atunci. Pup Alexandra.

-Pup.

Roberta, isi pune cd ul cu muzica ei favorita, pregateste cestile de cafea si o asteapta pe Alexandra, care tocmai si a anuntat vizita. In urmatoarele minute suna la usa Alexandra, se strang in brate, si se aseaza la masuta din bucatarie pentru o bine meritata cafea. Roberta toarna cafeaua in cestile pregatite si incep sa faca schimb de povestiri.

– Chiar ma gandeam, Robi, ar trebui sa ti termini cartea pe care ai inceput sa o scrii acum doi ani.

– M am gandit si eu la asta in ultima perioada, dar cu programul asta al meu, de la redactie, nu prea mi ajunge timpul. Ar trebui sa continui sa scriu.

– Pai da. Trebuie sa faci un efort si sa o lasi mai moale cu redactia. In fond, trebuie sa ai timp si pentru pasiunile tale. Deja lucrezi de dimineata pana seara. Mai ia ti si tu un concediu ceva. O meriti pe deplin Robi.

– Da. Asa este. O sa o rezolv in vreun fel. Tu cum te mai intelegi cu Stefan? Va ti rezolvat problemele?

– Bai, da. In principiu ne am aranjat. El a renuntat la oferta pe care o primit o , referitor la plecarea in Hong Kong. Acum avem destul timp pentru noi. Chiar ne gandeam , poate la vara plecam in Insulele Canare, in concediu. Ca uite, avem deja doi ani de cand suntem impreuna si inca nu am plecat nicaieri impreuna.

– Ce frumos ! si brusc , Roberta cade in visare, in melancolie, gandindu se la cat de minunat ar fi sa si poata imparti si ea fericirea alaturi de un barbat pe care l ar putea iubi.

– Robi. Imi pare rau. Nu trebuie sa te intristezi. O sa vina si Fat Frumosul tau. Trebuie doar sa ai rabdare si vei intalni cu siguranta omul tau. Tu stii prea bine asta.

– Stiu Alexandra – zambi Roberta

– Merge la cursul de dans Robi?

– Stai sa ma imbrac si mergem.

Roberta se ridica de la masa si se indreapta spre dormitor. Isi alege o rochie neagra, parca special creata pentru dansurile de societate. Isi pune pantofii rosii cu toc, destul de provocator tocul, se parfumeaza isi aranjeaza parul, machiajul aproape natural. Intr un cuvant radia de frumusete, si se intoarce in bucatarie.

– Doamne Robi, cu toate ca sunt femeie, m as putea indragosti de tine la felul in care arati. Esti superba, nu ma pot abtine sa nu te privesc. Esti o fiinta umana perfecta.

Roberta rosi, si i multumi Alexandrei pentru complimente.

– Sa mergem Alexandra.

– Hai.

Si porni amandoua spre locul in care aveau loc cursurile cu pricina. Pe drum, Alexandra o tot masura din priviri pe buna ei prietena, de parca se regasea intr o hipnoza. Intradevar, Roberta radia de frumusete. Nu putem descrie aici frumusetea ei, pentru ca , practic, ar fi imposibil. Mult prea fumoasa, aceasta femei, ar fi imposibil sa ne straduim aici sa oferim detalii despre ea. Imaginati va un om atat de frumos, incat nu l putem nici macar privi, de frica ca, nu cumva privirea sa o raneasca cu ceva.

 

Picatura de viata

Ma trezesc din nou, jucandu ma cu gandurile mele. Incep prin a le cauta pe toate, fie ele bune sau rele, nu ma impiedica nimic sa le rasfoiesc. Sunt in viata, respir, ma pot misca, adorm si matrezesc din nou, in fiecare zi, iubesc, uneori sunt trist, pot simti placere si cateodata pot trai sentimentul de durere. Dar toate astea ma fac sa ma simt in viata, ma ajuta sa traiesc si sa nu uit vreodata ca sunt o fiinta vie.

Imi plac florile si cat de multe schimbari vor mai fi, mereu voi cauta savoarea momentului in care ma opresc sa observ frumusetea unei flori. Ma linisteste acest lucru si nu ezit niciodata sa l fac. Nu le rup, doar le privesc si ma gandesc, oare ce i in mintea lor, oare cum ma privesc ele pe mine atunci cand ma minunez la vederea lor. Dar si asta , este doar o placere de moment, caut ceva mai patrunzator, mai de durata, care sa ma tina intrun anume loc si tot odata sa fiu in miscare. Stii acea senzatie in care stai, fara sa faci nimic si totusi faci atat de multe? da, stiu suna cam ciudat, dar exista pentru ca am trait o si sunt sigur ca au gustat din asta si altii.

Privesc circuitul apei in natura, un fenomen care m a fascinat mereu, in fiecare an. Ploia calda, de primavara vara, care trece in stare solida spre inceputul iernii. Si ninge atat de frumos, am emotii la primele ninsorii, atat de fericit sunt in astfel de momente. Apoi se topeste totul si ne am intors inapoi la ploile calde de primavara vara.

Si ma gandesc asa, cum majoritatea oamenilor sunt, nu stiu cum sa le zic, nu sunt cum ar trebui sa fie, parca sunt prea luati de viata asta cotidiana, in loc sa se bucure de nenumaratele minunatii ale vietii.

Sunt acel om care inca mai pastreaza acea Picatura de viata!