Îi tremurau picioarele atunci când pășea apăsat peste pământul moale și umed, în drumul ei printre pădurea fermecată. Urletele necuvântătoarelor îi amintea necontenit că se apropie tot mai mult de sălbăticie , locul în care instinctele de mult pierdute nu i-ar mai fi de nici un folos. Se întunecă tot mai mult în timp ce înainta inconștient pe potecile de nimeni calcate, iar pielea o strângea din ce în ce mai tare, în semn că ceea ce simte , e numai frică.
Plângea , doar că nu putea varsă nici o lacrimă din cauza vântului care parcă vroia să le împingă înapoi în ochii ei negrii și mari. Ajunsese fără să vrea pe acest drum fără cale de întoarcere crezând că necunoscutul îi va putea oferi din nou senzația de viu . Se săturase să trăiască acest nimic pe care i le ofereau zilele ei necontenit, de parca vroia să-i arate că nu ar mai fi nici un rost.
Regretă încă și acum , drumul neterminat de călătorit, la fel ca și tine , când te apuci de visat un vis la care renunți la primul obstacol ce se așterne în calea ta, că un copac doborât de un topor bine ascuțit.
Te îndemn să te pierzi mai mult de cotidian și să ți trăiești fiecare poveste exact așa cum ți-ai imaginat-o, fără frică.
Vă îmbrățișez cu drag , Endorfinul.
Endorfinul 