Ideal

Ideal ar putea fi clipa în care alegi să mergi mai departe, chiar dacă biletul pentru călătoria ta îți spune că nu poți ajunge până la capătul pământului.

Alteori ai putea atinge necunoscutul fără să te gândești prea mult la consecințe. Pășește apăsat, pas după pas în drumul numai de tine știut.

Detașează-te total de fiecare amintire ce nu te-a scos vreodată din zona ta de confort și zboară în gol, spre întuneric ca să aprinzi și flacăra care odată ardea mocnit în sufletul tău. Topește gheața care ți-a luat prizonier inima ce bate atât de încet acum când simți acel gol în tine și nu te uita nici măcar o clipă înapoi.

Eu ți-am mai zis și îți repet și acum, că oricare ar fi gândul tău, ai doar o șansă să îl transformi în starea sa materială. De ce să-ți pară rău că nu ai fost tu , în clipa în care vei rămâne cu doar o ultima suflare.

Publicitate

 

Scriere colectivă III – începutul

„O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .”

P.S. Așteptăm continuarea în coment, pentru că jocul a început chiar acum. Fă-ți curaj să te alături acestui basm creat sa te smulgă din rutina obositoare de care vrei atât de mult sa scapi

 

Prizonieră

Lovea din ce în ce mai tare în pieptul meu, sfâșiindu-mi carnea, de parcă se săturase în a mai fi prizonieră în întunericul alături de care era blestemată să trăiască.

Îmi tulbura mere nopțile în care încercam să adorm, cu ritmul accelerat ce nu mă lăsa să uit că încă este acolo.

Ar fi urlat după ajutor cu siguranță, numai de ar fi fost înzestrată cu arta vorbirii, dar în zadar .

Tulburat de acest gând stăteam așezat la marginea patului, unde strângeam în pumni cuțitul bine ascuțit , căutând în jurul meu curajul de a despica o poartă de ieșire, numai de frica ce o simțeam că s-ar putea sufoca și aș putea ca să o pierd.

Am fost un laș, atunci când vulnerabil cum eram am ales să nu apăs în pielea mea bătrână, iar ea chiar și acum îmi amintește că nu am vrut să-i torn un strop de libertate, în noaptea în care i-am declarat sentința grea pe care era nevoită să o îndure.

A fost doar un gând astăzi, la fel ca multe altele, pe care trebuia să-l împart cu tine oricare ai fi tu.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.