Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Fir de praf

Ma trezesc intinsa pe scarile unui bloc mizerabil, din cine stie ce cartier al orasului in care locuiesc. Ma scurg practic pe aceste trepte, asemeni unei lacrimi, care se prelinge usor pe obrazul tau, in drumul spre pierzanie. Ma evapor , la fel ca aburii cafelei mele pe care in aceasta dimineata cu siguranta nu o voi mai savura. Ma simt murdara, patata si un sentiment de vinovatie ma strange puternic de gat. Rochia de pe mine, sau ce a mai ramas din ea, este unsa cu cine stie ce, pentru ca nu mai are nici macar o tenta de culoare. Incerc sa ma ridic, dar capul care este atat de greu acum, nu-mi da voie. Oare cum naiba am ajuns tocmai aici ? Ma intreb si nu pot nici macar sa-mi dau singura un raspuns. Mi-e frig, mi-e frig de mor si pe langa asta un sentiment de frica incepe sa ma incerce. Nu stiu unde ma aflu si acest lucru ma baga si mai tare in adancurile fricii. Ma ridic , mi-e foarte greu, dar ma ridic , intr-un final si incerc sa realizez unde ma aflu.Aburii alcolului care inca-si  mai fac simtita prezenta, nu ma lasa sa-mi gasesc echilibrul necesar pentru a putea pasi. Cobor cu mare grija treptele din scara blocului in care sunt, sprijinindu-ma de balustrada rece. Ajung la parter, deschid usa si sunt afara. Ma uit in jur, e prea dimineata sa fiu vazuta de cineva, dar totusi , o batrana, trezita probabil de ceva timp, se uita cu mila daca o pot numi astfel si aceasta privire a ei ma face sa ma simt si mai ingrozitor. Ba chiar, o lacrima nevinovata, se scurge acum pe barbia mea, semn ca intradevar , ma atins privirea nevinovata a batranei de la geam. Cine sunt eu ? Probabil ca fiecare femei s-a lovit de aceasta intrebare. Oare cine sunt eu ? In afara faptului ca m-am nascut si sunt o fiinta vie, cine sunt ?

Si astfel femeia noastra , ramase pe ganduri, in mijlocul strazii din sptele unor blocuri dintr-un cartier mizerabil , al orasului in care locuia. Contempla asupra vietii, cum se intampla sa fiecaruia dintre noi sa o facem. Ne regasim in nimic, pentru ca pana la intoarcerea la origini, drumul nostru, este presarat cu mult prea multe intrebari, care mai mereu, ne coplesesc, extragand din interiorul nostru esenta existentialitatii.

Noi oamenii, suntem fire de praf , care plutesc intr-o mare de cenusa, dupa cum dicteaza insusi Vantul conducatorul particulelor. Ne lasam purtati de el, spre locuri mereu noi sau pentru altii mult prea vechi pentru a le oferi o oarecare satisfactie. Ne trezim in scari de bloc, jegoase, mereu singuri si mereu cu o suita de intrebari dupa noi. Ne raspundem singuri daca reusim, iar daca nu, ne continuam ascensiunea prin Universul pe care ni-l creeam. Uneori veseli, alteori tristi, traim viata, o viata oarecare, pe care niciodata nu reusim sa o traim cum ar trebui. Zambim in fata bucuriilor si plangem asupra necazurilor. Mereu suntem aceleasi firmituri de praf purtate de Vant. Ne schimbam de la o zi la alta, crezand ca schimbarile ne vor imbunatati viata. E filosofia oricarui dintre noi, oamenii, dar rezista atat de bine in timp si spatiu incat am ajuns sa credem ca schimbarile, sau balurile la care luam cu noi mastile si hainele de gala, sunt tocmai esentialul vietii.

Am ales sa refuz aceasta teorie. Viata pentru mine, este tocmai acel moment sau clipa in care sunt doar eu, fara sa ma schimb, fara sa port haine de gala, fara sa ma ascund dupa deget. Sunt un om , liber, care-si traieste viata in cel mai frumos mod cu putinta.

 

Continuare ???

Privea in gol, pe marginea podului care facea trecerea de la un cartier spre altul si se gandea la lumea ei. Un om fara scopuri , o femeie fara sarm, o zi in care totul doar plutea in jurul ei, fara a se mai materializa. Era frig, afara ploua, pe jos ,frunzele copacilor intomniti ,se asterneau din ce in ce mai des, de parca vroiau sa I arate ca a sosit anotimpul mortilor, cum obisnuiesc eu sa numesc toamna. Cadeau cu o viteza atat de parca, creand iluzia coppacilor care plang. Tocmai incepuse sfarsitul verii, perioada in care ea putu fi atat de fericita. Traise clipe, stranse picaturile de suflet, cu mult egoism, numai pentru ea. Imprastiase in intreaga Lume, zambetul ei atat de cald. Era suficient doar sa auzi pe cineva vorbind despre zambetul Robertei si erai deja fericit, la fel ca si ea.

Dar anotimpul care urma sa vina, nu o lasa sqa se bucure de continuitatea fericirii care isi facuse aparitia in viata Robertei. Si incepu sa planga. Nori negri se adunau deasupra orasului, anuntand venirea ploilor care nu se mai opresc. Tuna si fulgera doar ca nu incepuse nici o ploaie. Natura se oprise parca, in asteptarea Robertei. Suferea intreg Pamantul odata cu dansa, din cauza nefericirii care I apasa in adancul inimii sale. Sprijinita de bordure din piatra, care accentua frumusetea podului pe care se afla, Roberta se pregatea sa-si puna capat zilelor, intr-una din cele mai urate zile din acest an.

Deodata, o femeie , a carei fata nu o putu vedea prea bine, se apropie de ea si o pocneste peste fata cu o putere destul de mare , incat Roberta aproape lesinase. O ridica si o stranse in brate plangand. Era Alexandra, care plangea si tremura toata de scena pe care tocmai o privise:
– Esti proasta! Cum poti sa te gandesti la asa ceva? Tu crezi ca as putea renunta vreodata la tine ? Vorbeste-mi ca din cauza ta puteam sa mor si eu. Tu nu-ti imaginezi cat insemni pentru mine? Vorbeste cu mine !

Printre lacrimi si spaima replica:
– Tu esti tot ce pot iubi pe acest Pamant. De asta sunt aici si asta este misiunea mea. Te iubesc cum nimeni nu a mai iubit vreodata ceva si tocmai de asta m- am hotarat sa plec, gandindu-ma ca, daca nu te pot avea aici, atunci te voi gasi dincolo, pe celalalt taram.