Endorfinul doarme somnuri adânci, până ajunge să-l trezească o sclipire de strigăt, împachetat în firmituri de bunătate. El nu stă nemișcat la tot ce are loc în univers, el doar asculta cu grijă fiecare ecou ce are adicție de zâmbet pur.
Ofer aceleași droguri ca și acum mulți ani în urmă , iar calitatea lor nu a deteriorat- o nici una din schimbări.
Sunt alături de tine, chiar și atunci când ești prea detașat să mai recunoști asta, cuprinzându-ți palmele în mâinile mele atunci când îți șoptesc că indiferent de situație, o să fie bine .
Zâmbește, cât crezi că te-ar costa asta, mai ales atunci când nu ți-a mai rămas nimic altceva de făcut.
Endorfinul, stă picior peste picior sprijinit de un spătar cu miros de mucegai, așteptând să-l copleșești cu gândurile negre care ți au întunecat diminețile însorite de primăvară. El filtrează apăsările tale și îți trimite înapoi necontenit și gratuit câte un gând bun pe care să-l păstrezi la vreme rea , să îți alunge norii și să-ți aducă căldură pe cerul înspre care privești.
Sunt lângă tine, chiar și atunci când nu ai nevoie de mine, trebuie doar ca din când în când să te gândești la poveștile mele.
O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis . Scârțâitul trebuie să fi fost, însă, doar dorul de a te găsi mai repede în oricare dintre lumi, pentru că nimic nu s-a deschis înaintea mea, nimic nu s-a închis în spatele meu. Am rămas mai departe trist și ponderabil, atârnând de vis ca un candelabru agățat direct de cer, cu câte o lumânare în fiecare lăcaș, o lumânare pentru o dorință neîndeplinită, cu soț, fără soț, mă iubește, nu mă iubește. Un candelaru stând să cadă pe dușumeaua lunecoasă și roasă de vreme a amintirilor. Dar… Dar ce se-aude? Scârțâitul continuă… Mă apropii de geam, abia îmi mai pot ține ochii deschiși când privesc spre pădurea în flăcări și fum. Te strig, crezând că ai reușit să găsești acest gând ce ma trimis în visul în care speram să te găsesc și pe tine. Acum parca încep a auzi o voce înfundată , ce vine parcă dinspre peretele de lângă mine. Un fior rece îmi amintește curgând spre șira spinării că ar putea să fie o urmă de tine . Sunt eu, împrăștiată în vânt, sunt eu și nu-mi mai sunt demult. Sunt fără de habar unde mă duc, și nici nu știu de ce acolo sunt. Născută-s din păcat și cu păcat mă știu. Învolburări deșarte in valuri mă cuprind. Se scurge-n așteptare timpul greu. Cu țipăt mut aștept sărutul tău. O umbră sunt, o noapte, o lungă așteptare. Sunt flacără și fum. Ramâi, rămân? Să plec? Alungă-mă de vrei. De mine sufletul să nu ți-l legi! Alungă-mă! Să îți rămâi tu singur! Să crezi că ăsta e sfârșitul! Simțeam bucățile din tine cum îmi crestează cicatrici dureroase peste obrajii mei îmbătrâniți de timpul pierdut în căutarea ta. Rănile se adânceau tot mai mult în pumnii mei cu care în zadar incercam sa zdrobesc peretele, pictat parca cu sângele meu, în căutarea sărutului menit să-mi stăpâneasca pofta de tine. Atât de mult îmi lipsești încât până și acest vis mă lasă să ți simt suflarea rece de la hotarul luminilor noastre care nicicând nu au binevoit să se întâlnească. Nimicuri înfrigurate să-mi șoptești. Un cer s-a prăbușit ce sfășiat mă doare. Și-atunci ți-am auzit chemarea. E locul meu aici sau nicăieri. Iubește-mă! Omoară-mă cu tine, căci, jur, atât de mult tu îmi lipsești! Am obosit in incercarea mea de a sparge zidul și cad în genunchi izbindu mă de putregaiul de pe jos. Aleg un gând atât de simplu și curat pe care-l amestec în aceasta fărâmă de vis. Aș vrea să te ating încet, sa te cuprind de după gât și să ți șoptesc in disperarea mea de a fi salvat, salvează mă ! Trezește mă din starea care-mi minte simțurile că dorm. Îți simt neliniștea și între noi e noapte. Mă prăbușesc de te trezesc. Dar, fie! Că-i doar un vis, și atât. E doar un vis. Să treci doar c-un sărut spre dincolo de noapte. Și să pășești de rană dezlegat. Aripi îți scriu pe cerul zdrențuit. Iar zborul primăvară-ți fie, descătușat de umbra mea târzie. Și mă trezesc de foșnetul copacilor abia înmuguriți care incercau parca să mă smulgă din restul acesta de vis. Privesc în jur, dar în afara unei urme de tine lăsată apăsat peste buza paharului de vin aruncat peste masa din colț, nu e nimic. Cunosc doar frigul călduros de primăvară ce-mi încălzește sufletul atunci când plec mereu cu gândurile în căutarea nevoii disperate de tine. Atâta înverșunare în mâinile încercate. Ai stat să asculți vântul? Îți spune o poveste murmurată de aici și de pretutindeni. Începe cu a fost o dată, când te-am privit …altfel, când ți-am pătruns ochii iscoditori. Mi s-au aprins obrajii și am tremurat ușor. Ți-ai apăsat obrazul stâng de al meu și mi-ai strâns mâna. Ascultă cu atenție, că îți amintește unde să mă găsești. Am clădit ziduri din temeri și acum putrezesc. Lasă-le să cadă, rostește răspunsul, va aprinde gândul…cât de tandră trebuie să fie… Cât de frumos e gândul în care îmi amintesc fiecare suflare a ta. Atât de profund e acest paradox în care eu caut drumul înspre tine pășind înapoi spre lumea rece și întunecată unde credeam că te voi găsi. Putregaiul ce-ți mângâie zidul clădit în jurul tărâmului fermecat , acolo unde pentru întâia oară te am simțit atât de aproape. Până și gustul lăsat de buzele tale pe trupul meu , zac tot aici, că semn al luptei pe care o pierd de fiecare dată când mă îndrept cu gândul la tine. Ce muzica tandra îmi mângâie inima când stau și ascult răsuflările tale. Și nici măcar nu exiști. Și nici măcar nu exist. Nu sunt aici, acolo, nicăieri. Și nici măcar nu exist! Așa cum sărutul pe care nu mi l-ai dat niciodată, așa cum visele toate nu există. Nu ai să știi niciodată cine sunt. Pentru că atunci o să sfâșii norii, noaptea, întunericul…o să răstorni cerul în cioburi de stele să mă găsești! Tu nu ai să mă găsești niciodată pentru că, de așteptarea ta, nici eu nu mai știu cine sunt. M-am risipit în flori și m-am pierdut în cânturi, m-am aruncat în ape învolburate pe pietre lucioase și îți rostesc numele când luna se aprinde felinar. Cheamă-mă și tu, spune-mi cuvintele și îți voi răspunde, mângâie vântul și mă voi întrupa din foc. Sunt mai aproape decât crezi… Abstract este tabloul pictat cu amintire de picioare scăldate în nisipul de la malul mării, unde te am căutat în urmă cu prea multă vreme. La fel e și pădurea îmbătrânită cu crengile ei ușor înverzite ce îmi sugrumă putreziciunea de casă într-un amar sărut de rămas bun.
P.S. Mii de mulțumiri echipei , chiar daca ne-am adunat putini oameni , e de esență tare.
„O adiere de primăvară îmi mângâie trupul și apoi mă trântește la pământ într-o visare profundă. Un ciripit de pasăre mă poartă exact ca o călăuză pe un coridor , într-o casă în care pășesc cu frică pe podeaua putredă din lemn. Un scârțâit de ușă , atât mai aud în aceasta comă indusă de nenorocitul acesta de anotimp la care aspir tot mai mult cu fiecare an care trece. Te aștept, chiar și în acest vis .”
P.S. Așteptăm continuarea în coment, pentru că jocul a început chiar acum. Fă-ți curaj să te alături acestui basm creat sa te smulgă din rutina obositoare de care vrei atât de mult sa scapi
După cum bine știți , cel puțin o parte din voi , dragii mei cititori, o data la doi ani ne adunam cu toții într-o scriere colectivă aici. Azi am realizat că s-au împlinit acei doi ani , motiv pentru care va îndemn la provocarea cu numărul trei.
Pentru oamenii noi , oricine poate lua parte la acest proiect minunat și de suflet pentru mine.
Eu voi scrie primul paragraf iar voi veți adăuga următorul in comentarii. Deci una eu și una următorul om care participă. La final, voi publica creația noastră aici pe blog de unde o poate reposta, copia și ce mai vreți voi.
Așteptăm în comentarii să anunțați cine dorește să facă parte din acest proiect superb.
Următorul articol va fi cel unde incepem proiectul !
Căutam fericirea călcând apăsat pe coastele tale, ascultând trosnetul dureros și macabru al oaselor .
O simfonie sumbră îmi redă amintirile cu urme de tine în care zâmbeam alaturi de pielea ta umedă și rece.
La fel de stângaci am rămas în prezența suflului tău care-mi răcește trupul la fel ca și ultima iarna pe care încă mi-o amintesc din cauza picioarelor înghețate care până și azi mă mai dor.
Un aventurier în căutare de adrenalină expirată rămas în castelul său de cleștar exact că în ultima poveste pe care ai citit-o.
Un psihopat notoriu cu mare nevoie de tratament atunci când vine vorba de multiplele personalități care-mi tulbura bunul mers al lucrurilor.
Un necunoscut, ce zace până și azi în fața ușilor închise ținând strâns în pumn cheia ce ar putea deschide secretele de nedeschis.
Același colecționar devotat în goana după zâmbetul perfect atent cules de pe culmile hotarului de nicăieri în nopțile înghețate de iarnă mizerabile.
De pe același scaun vechi și putred, stau și dau viață acestor gânduri de om îngândurat, împachetate frumos în hârtiile cele mai alese pe care le cumpăr de la taraba ruginita a femeii ce zace și acum numărând firele pânzei de păianjen în doar al ei târg .
Așa sunt eu, același vechi și nou care-ți livrează ție un strop de literatură românească neșlefuită la ceas de seară numai de dragul scrisului fara sens și fără formă.
Era de neconceput sa lipsesc atât de mult de pe o scenă la care până și ultimul cui al podelelor a fost bătut de palmele mele.
Încercam să pictez un tablou tomnatic alegând culori din frunze uscate ruginii culese de pe pământul udat de ploile zilelor trecute. Inspir adânc un aer înecăcios și greoi când stau așezat la rădăcina stejarului bătrân intrat într-o adâncă hibernare.
Prefer frigul adus de sfârșitul de toamnă, când aleg să aștern pe pânza din fața mea acuarelă din gânduri atent alese. Mi-e atât de ușor să mă regăsesc în liniștea pe care pustiul acesta de anotimp mi-o oferă.
Mă delectez ascultând croncănitul de ciori vestitoarele nimicului care din când în când îmi mai aruncă câte o privire de parcă ar aștepta și ele ca și mine lăsarea întunericului peste aceasta lume ce poartă coroniță de mucegai .
Mi-au înghețat mâinile, dar ăsta e semn bun că încă sunt viu și mi pot continua lucrarea pe care intenționez să o așez pe unul din pereții îngălbeniți al bordeiului meu de la marginea pădurii.
Am adormit, pe scaunul putrezit de pictor bătrân și neputincios, unde am inceput a visa un vis de toamnă frumoasă, umedă, rece și plină de culoare, exact așa cum îmi place mie.
E paradoxal acest final de gând frumos pe care azi ți-l aștern cu aere de artist eșuat spre final de toamnă, lăsându- ți doar o clipă în care să privești și tu acest tablou minunat.
De prea multă vreme zac întins pe podeaua din lemn uscat și putred, privind tavanul mucegăit și galben de la fumul țigărilor fumate în nopțile ce-mi tulbură somnul de care nu mă pot bucura. Mă pierd tot mai mult, adâncit în coperțile învechite ale cărților pe care tot amân să le citesc, promițând solemn că mâine va veni și vremea lor.
Mă joc cu nenorocitul ăsta de timp de parcă pentru mine el nu ar avea măsură, crezând că pentru mine , se va opri într-un anume moment și-mi va lăsa poarta deschisa spre stările pe care încă nu le-am trăit.
Cu viața am încheiat de mult până și ultimul pact , legându – mă cu jurământ de pământul pe care cu genunchii juliți îl respect în diminețile în care-mi închin plecăciunile, sperând că va fi mai docil cu mine atunci când o să aleagă a mă înghiți pentru odihna eternă.
Iar acum stau, la un ultim pahar de vin ce mi sa permis a gusta, cel puțin până atunci când vor smulge ăștia viile din pământ, lăsându- mă însetat, în prag de secetă.
Te – aș invita să te întinzi lângă mine, privind fără rost același banal peisaj cu care mă lupt de prea mult timp în fiecare zi din mizerabila mea existență. E mai nobil să înțelegi ceea ce ești de fapt, decât să fii mereu un simplu spectator la piesa de teatru în care la final , când artiștii vor renunța la măștile lor din porțelan, tu vei fi singurul care a uitat să-și plătească biletul.
Îi tremurau picioarele atunci când pășea apăsat peste pământul moale și umed, în drumul ei printre pădurea fermecată. Urletele necuvântătoarelor îi amintea necontenit că se apropie tot mai mult de sălbăticie , locul în care instinctele de mult pierdute nu i-ar mai fi de nici un folos. Se întunecă tot mai mult în timp ce înainta inconștient pe potecile de nimeni calcate, iar pielea o strângea din ce în ce mai tare, în semn că ceea ce simte , e numai frică.
Plângea , doar că nu putea varsă nici o lacrimă din cauza vântului care parcă vroia să le împingă înapoi în ochii ei negrii și mari. Ajunsese fără să vrea pe acest drum fără cale de întoarcere crezând că necunoscutul îi va putea oferi din nou senzația de viu . Se săturase să trăiască acest nimic pe care i le ofereau zilele ei necontenit, de parca vroia să-i arate că nu ar mai fi nici un rost.
Regretă încă și acum , drumul neterminat de călătorit, la fel ca și tine , când te apuci de visat un vis la care renunți la primul obstacol ce se așterne în calea ta, că un copac doborât de un topor bine ascuțit.
Te îndemn să te pierzi mai mult de cotidian și să ți trăiești fiecare poveste exact așa cum ți-ai imaginat-o, fără frică.
Priveam ascuns pe după cortina de flori din metal ruginit la ultimul om rămas, care pășea pe strada unde am așteptat întâiul tren. Lovea cu picioarele fiecare piatră învelită în pământul uscat care îmi amintea cât de mult timp a trecut de când nu am mai întâlnit nici măcar o urmă de ploaie.
Simțeam fiecare nod de aer ce-mi sugruma gâtul, atunci când doar o adiere de vânt îmi mai vizita nenorocita de fereastră pe care încă și azi tot amân momentul în care mă voi apuca să îi schimb balamalele vechi ce scârție ca o vioară neacordată la fiecare atingere.
Un doar metalic gri îmi înconjoară încăperea , de fiecare dată când ating câte un gând uitat pe raftul vechi și prăfuit unde și acum mă uit cu nepăsare la urmă de zaț de cafea acoperita de putregai.
Prin praf de rugină îmi spăl plămânii înnegriți de fumul tutunului ars de atâta amar de vreme. Amar e gustul ce îl simt acum când gust ultima rămășiță de primăvară aruncată din neglijență în jurul casei mele.
Încerc cu disperare să strig către cetățeanul care încă aștepta în gara de peste drum, dar cuvintele refuză să iasă din gura asta cusută cu sârmă de oțel învechit. Și mă resemnez, e mult prea limpede că metalul în care-mi țin inima învelită , a ruginit de mult.
Încă am răbdare, tăietorul de metale va alege într-o bună zi să-mi elibereze fiecare gând pe care entuziasm îl voi trimite spre fiecare.
Eliberează-te atunci când visezi frumos , la marginea munților din tărâmul gândurilor bune.
Strângeai în mâinile tale buchetul de lacrimi ce era așezat la picioarele mele, în noaptea în care ți-am oferit o mostră din lumea mea întunecată. Știai că liniștea absolută există datorită fiarelor care au amuțit la venirea ta. Un vulnerabil gând te încearcă, dar tu te opui cu încăpățânare să-i dai ascultare. Te așteptam de ceva vreme, tu totuși ai ales să vii mult prea târziu.
Așteptarea. Mă doare întârzierea ta, mă doare ignorarea privirii tale. Astept mângâierea si atingerea ta. Mă simț ca o floare care așteaptă roua dimineții pentru a-mi uda și alimenta dorința inimii mele.
Mereu am ales să privesc numai prin tine, de teama ce mă încerca mereu când simțeam o nevoie apăsătoare de a-ți visa ochii. Alergam înspre locurile în care credeam că te voi găsi, dar niciodată nu ai fost acolo. Încă mai caut, chiar și acum când nu mai exist.
Nu mai existăm fizic unul pentru altul dar inima mea va bate si voi respira numai pentru dragostea ce ti-o port. Voi trăi doar cu imaginea primei tale atingeri. Ai fost izvorul sufletului meu.
Și astfel ecoul vocii tale îmi amintea de frigul ce trebuia să-l îndure inima mea deja înghețată, la fiecare atingere al gândului meu cu al tău. Iar acum stau și culeg ultimele vise visate cu tine , la numai lumina lumânării ce tocmai ai aprins la căpătâiul meu.
Cu pașii adânciți în noroiul umed, te căutăm printre diferite scenarii pe car speram că le vei juca, dar fără rost. Ai ales mereu să te ascunzi în spatele oricăror măști ți-au zâmbit mai frumos.
Întunericul inundă camera mea,dar nu este atât de profund ca bezna din sufletul meu din cauza lipsei tale.Mie dor de tine,mie dor de noi .
Te las în întunericul în care mereu mi-ai materializat fiecare dorință indiferent de complexitatea pe care ți-am cerut-o. Pereții încăperii în care ne consumăm nebunia au rămas la fel acoperiți de același mucegai. La fel ca și vinul din sticla ce numai bine a apucat să se învechească , doar că acum ar fi numai bun de băut.
Prinde – mă de mâna ce o întind spre tine si hai să mergem spre răsărit cu pași mici si repezi pentru o viață în doi. Adu două cupe de vin că știu că și eu sunt pentru tine aerul pe care îl respiri. Eu voi fi o lacrimă în ochii tăi si voi curge pe obrazul tău pentru a te săruta.
Mi-a fost prea teamă să însuflețesc povestea înfiripată sub pleoapele închise și am ales să mai hoinăresc pe sub streașina înnoptată, să te privesc mută cu inima. Prea apăsat lipesc acum buzele de paharul rece. Setea ce o simt când te privesc nu se va stinge în paharul cu lichidul purpuriu…e o amăgire.
Măcar de am rămâne doar cu asta. Dar tu mereu încerci să mă smulgi din universul meu, de parcă încă ai crede în magia care transformă oamenii, știind de cate ori ți-am repetat cât de imposibil poate fi. Mai toarnă-ți în pahar , întoarceți privirea înspre fereastră, dezlipește-ți buzele fragezi și simte cum tot ce am creat ți-am lăsat astăzi doar ție.
Ploaia curge furioasă în răstimpuri de șuvoaie sparte de geam. Tresar. Cred că ești tu. Nu sunt pașii tăi. Rămân înfrigurată, într-o așteptare de nesomn. Îmi amintesc de nopți nebune cu mănuși de dantelă și buze roșii la fel ca și vinul din sticla ce numai bine a apucat să se învechească. Mă arunc în brațele tale. Mai visăm? Suntem străini într-o poveste și ne e teamă să nu ne fie teamă. Nu știm ce zi e azi, dar e deja mâine. nu știm ce zi e mâine, dar suntem deja umbre.
Privesc acum din doar al meu tărâm întunecat, fiecare clipă ce ne-a adus mereu împreună. Parca și acum mai aud zâmbetul tău, atunci când mă mustrai că nu vreau să renunț la costumul meu vechi cu care-ți onoram întâlnirile. Dantela neagră ce o purtau cu neglijență scotea mereu la iveală animalul pe care din răsputeri încercam să îl țin ferecat. Și totuși ești încă aici, strângând în palmele tale buchetul meu de lacrimi scurse, iar eu încă aștept un ultim pahar ca să-l împart cu tine, în miez de noapte înconjurată de un vis frumos.
Vis pe care numai noi știm să îl trăim și sa-l facem realitate. Lacrimile tale care pentru mine sunt bobițe de mărgăritar, iar ochii tăi care mă privesc cu atâta căldură sunt diamantul vieții mele.
Și astfel citeam ultima scrisoare primită de la tine, înconjurat de liniștea mormântului rece , pe fundul căruia îmi scurgeam ultimele momente rămase. Înțelegeam acum că vreau să-mi dorm somnul alături de chipul tău, în care mă regăseam de prea multe ori.
Privesc tăcut la ceas, aproape de miezul nopții…”nu va veni nici de data asta” imi spun timidă în gând. Se aud pași și tresar, mâna ta caldă tremura, iar eu încet te cuprind. Vreau să te sărut, dar tu îmi întorci obrazul, îmi spui că nu trebuie să fac asta dacă nu simt și te retragi un pas. “ dacă nu simt? cum să spui asta? te iubesc și te-am iubit întotdeauna, te aștept și te voi aștepta mereu în același loc, fără să stau prea mult pe gânduri…” nu spune nimic. E o liniște atât de apăsătoare între noi încât daca aș avea un cub de gheață acesta s-ar transforma într-un iceberg uriaș. Din ochi îi cad lacrimi strângând în mâna ei firav buchetul de flori oferit. Mă apropii și mai mult de tine, doar pentru a-ți putea simți din nou notele subtile de parfum pe piele dar tresari, mă privești ca un străin dar totusi un străin atât de iubit sufletului tău. Ochii te trădează, ai vrea să pleci dar nu faci nici un pas, alegi să rămâi lângă mine și fără nici un cuvânt. Îmi e greu să te privesc așa, îmi e greu să te știu atât de străin, străin de noi, străin de tine, de tot ce îți aducea un zâmbet și îți fura mereu un surâs. Te grăbești să te ridici și să pleci, dar te împiedici de iubirea noastră și cazi, te ridic și încerc să îți arăt că nu e chiar așa cum vezi tu dar te încăpățânezi să te smulgi din brațele mele. Mă doare, mă doare inima de iubire, mă doare sufletul de dragostea ce ți-o port, mă doare trupul de absența ta…totul nu este decât o uriașă rană care nu știu dacă se va mai cicatriza vreodată.
Orologiul vechi din holul hotelului unde obișnuiam în taină să purificam vise visate împreună, a ales să tacă, exact la ora la care ți-am lăsat palmele împreunate în buchetul de lacrimi adunate atât de demult doar pentru tine. Fiorii ce mă încearcă acum și teama de tine e semn că ar fi înțelept să mă întorc. Dar cum să fac asta când lumile noastre niciodată nu au fuzionat , lăsând mereu regretul, pe care însuși Soarele îl poartă până și azi pentru iubita sa Lună. Atât de paradoxal poate fi, încât refuz sa dau ascultare oricărui gând as avea pregătit pentru stropul de suflet ce ți-a mai rămas, când cu încăpățânare am înțeles că trebuie să mă retrag.
Mi-ai dat cel mai frumos sentiment de pe pământ, iubirea ta necondiționată. Știu, pentru că uneori simți fizic ceea ce există numai în plan spiritual. Apoi te-ai speriat tu însuți de darul pe care mi l-ai făcut și ți l-ai luat înapoi. Evident, pentru că nu te-ai gândit decât la tine. Te-ai speriat de singura ta ieșire din tine însuți de o viață întreagă și ți-a fost teamă de ce ar putea să se mai întâmple lăsănd așa lucrurile. Si ai ales apoi să te duci înapoi în carapacea cotidianului pe care ți-l porți pe umăr, ba chiar fugind de mine dublu, triplu, înzecit, afundându-te în orice, numai să fie fără mine locul și timpul acela. De ce n-ai curaj…? Nu pot decât să mă întreb ce e mai greu, să recunoști, ca mine, cine ești, ce vrei și ce trăiești sau să-ți fereci abisul sufletului, ca tine, gândind cu mintea că e bine și corect ceea ce faci și că nu e altă cale.
Am ales un alt drum, mereu am făcut asta, un căutător de drumuri ce nu-mi aparțin, m-au tot numit alții. Fugeam din calea gândurilor tale când îți simțeam mângâierile atât de profund, chiar și atunci când refuzam să fiu lângă tine. M-am tot pierdut prin lumile mele în care gândurile îmi dictau bătăile de inimă ce aveam să le simt. Iar acum doare , când totul e gol și eu te privesc din necruțătorul tărâm al umbrelor. Singurătatea mă învățase cum sa fiu singur, cu toate că fiecare secundă în care tu nu erai, apasă adânc în restul de suflet ce-mi mai rămase.
Așa de orbit de sine ești, că iată, răspunzi tot unei umbre și încă nu vrei să înțelegi. Te rugasem să mă lași să vin pe Tărâm înaintea ta, măcar atâta. M-am ținut eu de cuvântul tău. Eram aici când ai picat ca din lună, dacă mai ții minte cum ziceam pe pământ… Te-am ghidat prin îngerii bătrâni și plictisiți de oscilațiile noastre cum am putut. Am rugat câțiva demoni să te facă să crezi că mă vezi încă dincolo. Tot pentru tine. Ți-am făcut drum de stele căzătoare, să vezi pe unde mergi. Ți-am așternut o cale de lapte sub pași, să fie moi, ți-am acoperit toate găurile negre, să nu te mai sperii de nimic, ți-am învârtit planetele ca pe caruselul de deasupra unui pătuț, să îți mai văd o dată umbra de zâmbet, ți-am adus la cină toate cometele găsite. Acum o să te las puțin, să te obișnuiești cu iubirea asta neobișnuită și-am să revin în universul următor.
Pierdut în doar al meu univers trimiteam acest gând către tine. Te-am venerat fără să te posed numai de dragul să-ți las libertatea ta numai ție. Te-am așteptat mereu in timp ce fugeam îndepărtându- mă de tine, de parcă am vrut să te iubesc cu numai gândurile ce mă aduceau tot mai aproape de tine. Te las și azi, să-mi strangi numai al meu buchet de lacrimi, în clipa în care vei simți că vreau să mă alătur ție. Pierduți, numai put fi noi nemuritorii, când înțelegem cât de aproape am putea să fim. Încă te aștept.
Și totuși alegi să rămâi mut, să te adâncești în încrâncenarea luptelor tale sufletești în care ți-ai dori să am și eu loc, însă teama de realitate te face vulnerabil la adevăr și te înțepenește într-o adâncă negură a minții. Încerci să îți imaginezi viața fără mine și nu poți. Însa nici cu mine nu poti trăi pentru că lumile noastre nu sunt nici măcar paralele… Deși ne iubim, ele duc în direcții opuse. Și așa am mai poposit în durerea altei zile în care mă gândesc că seara poate însemna o nouă abandonare în suferința deja atât de bine cunoscută sufletului meu. Ești atât de aproape și totuși atât de departe! Te privesc, vorbești cu mine dar te uiți prin mine. Inimile noastre nu se mai îngemănează și sunt la ani-lumină distanță una de alta. Oare ce minune mi te poate aduce înapoi?
Am înțeles prea târziu că dorul de tine mă aduce tot mai aproape de prăpastia pe care în miez de noapte am incercat să o evit. Atât de mult mi-ai lipsit încât buzele mele s-au împietrit la numai ecoul numelui tău. Am tot încercat să-mi revendic dreptul la tine, dar cum să fac asta când lanțurile care-mi strângeau picioarele au devenit tot mai reci. Mă chinuie și acum, când sunt fără suflare, gândul ce se îndreaptă mereu înspre tine. Te-am căutat , în toate poveștile pe care le-am tot scris până acum, dar stările care mă apasă spre fuga de care sunt atât de dependent au refuzat să-mi mai de-a ascultare. Încă privesc din adâncul pământului la ultima data în care am împărțit același vis.
Privesc și la cicatricile rănilor din bătăliile pe care nu le-am dus. Sunt desperecheate ca toate cuvintele din poveștile în care te-am cautat.
Ai pășit un pas înapoi, eu nu mai ajung la tine. Acum porți noaptea în privire și greutatea ei atârnă greu. Întunericul înțelege și-mi oferă libertate. Există un fel de liniște în beznă. Una din aceea care pare că mă șterge și mă face să dispar. Singura dovadă că încă exist este bătaia ritmică din piept și aerul rece pe care încerc să-l inspir.
Stau cu picioarele goale și din adâncul pământului aștept răsăritul. Cerul va erupe în culori și întunericul va fi o liniște pe care o pot vedea.
Doare. Din nou. În același loc. Mai tare.
Speram că vei auzi macar amintirile ecourilor de voci care împreună au povestit la lumina de felinar, bucăți din viață. Vroiam să mai cred în tine, chiar și atunci când ai izbit ușa de peretele mizerabil, în noaptea în care ai făcut legământul cum că ai să mă cauți la poalele pădurilor de unde mi plăcea să privesc cum te bucuri de numai a ta libertate. Încă ți mai simt fiecare cuvânt ce sa prelins peste trupul meu în zilele pe care le împărțeam împreună. Te văd și acum sub chip de închipuire , cu lenjeriile frumos lucrate din dantelă de vis, stingând țigară de nenorocita aia de noptieră, privindu mă în ochii ce mai tot timpul s-au ascuns de privirea ta. În toi de vreme bună, când florile vor îngenunchea în fața ta , la final de început de piesă, să-ți amintești că nu a fost niciodată un alt erou principal în afară de tine.
Suntem Romeo și Julieta, “iubirea ce rotește sori și stele”, blestem, iubire sau pieire, ori izgoniți din rai Adam si Eva? Îmi plac iubirile eterne cu jurăminte dincolo de moarte, cea mai frumoasă tragică poveste când niciodată nu mai e a doua șansă.
Notă: Mulțumesc tuturor care au luat parte la acest minunat proiect. Rezultatul a fost pe măsură. Vroiam doar să arat o frântură din literatura românească creata pe loc de niste oameni frumos. Mă inclin în fața voastră și va îmbrățișez cu drag, Endorfinul.
Endorfinul 