Tu nu existi. Am stat bine si m-am gandit la asta. Tu chiar nu existi. Nu ai un nume si nici nu-ti voi da vreodata unul. Nu ai materie, deci practic, nu pot sa te ating. Nu ai miros, pentru ca atunci cand treci pe langa mine, nu lasi in urma nimic altceva in afara de gheata care se formeaza pe trupul meu. Si ma ustura inghetul in care sunt nevoit sa ma regasesc in ziua in care ma intalnesc cu tine. Si totusi, tu nu existi. Ma invart mereu intre real si fictiune si am inceput sa cred ca in fictiv , ma regasesc cel mai bine pe mine, cel care inca mai crede in ceva. Cred in orice, chiar si atunci cand ploua, cred in Soare. El niciodata nu intarzie sa-si faca aparitia, printre norii cenusii care se risipesc in inaltul cerului. La fel cum cred in primavara iarna, cand totul este in starea de hibernare specifica anotimpului. Primavara , vine negresit, de fiecare data, fara sa-i pese ca pamantul este inghetat. Topeste tot, da viata inapoi naturii si speranta in suflet oamenilor .
Si cu toate astea, tu nu existi. Oricat de mult mi-ar place sa cred in tine , tu nu apari niciodata , pentru ca nu ai de unde sa apari. Cum nu existi, inca nu te-ai nascut. Si eu, tot astept, pe aceeasi banca din lemn putrezit, din parcul sufletului meu, unde mereu, sunt singur si-mi iau ca si companie doar gandurile mele. Dar eu exist si de la o zi la alta sunt tot mai viu si mai visator. Si crede-ma ca zilele mele in realul in care sunt acum, nu arata tocmai fericirea intruchipata. Ploua mereu si fulgera in peste mine, si niciodata nu port cu mine umbrela sa ma pot feri de raceala picaturilor. Sunt ud, mereu sunt ud, din cap pana in picioare si nu am avut niciodata pneumonie, nici macar o raceala. Dar mi-e frig, tot timpul mi-e atat de frig , pentru ca mereu sunt gol si-mi place sa fiu asa pentru ca ma simt mult mai usor fara nimic pe mine. M-am gandit bine, chiar nu am nevoie de nimic, pentru ca tu nu existi si pe banca mea din parc, nu te-am gasit niciodata asteptandu-ma. Doare uneori, dar durerea imi provoaca fericire. Nu-i vorba de sadomasochism aici, pentru ca nici asta nu exista. Este doar un parc intr-o minte complexa , a unui oarecare , cu totii avem parcul nostru si din cate am vazut pana acum, fiecare dintre noi, sta singur pe banca sa, asteptandu-te pe tine, cea care nu existi.
Avem idealuri spre care tindem, si vise in care la finalul lor, ne vedem pe un scaun directorial, improscand directive peste toti subalternii care ne inconjoara. Iar asta , ne ofera un strop de putere, ne face sa devenim mult mai increzatori in fortele proprii. SI acum, cum ar fi , sa va rastorn principiile cu teoriile mele? Probabil ca multi dintre voi, s-ar prabusi de pe scaunul de mai sus, lasand in urma voastra golul in care a-ti trait pana acum. Scaunul despre care vorbesc eu aici, nu exista si nici nu va exista vreodata. Alea nu sunt idealuri, Iar cei care citesc acum randurile mele si se afla deja pe scaunul imaginar, vor afla, ca singura lor satisfactie este acel inexistent loc pe care-l ocupa. Sunt victime ale sedentarismului generat de sistemul bine pus la punct de marile corporatii mondiale. Voi, cei care ocupati locul in cauza, in realitate nu aveti absolut nimic. Sunteti mai goi decat mine, cel care nu mai poarta haine de mult si nici scuturi protectoare.
Eu sunt viu si atat. Iar tu, tu nici macar nu ai bunul simt sa existi !
Semnat, Endorfinul .
Endorfinul 