Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Continuare (16)

Dupa cateva minute, in biroul Robertei isi face aparitia, Eduard, un tanar scriitor in devenire, care doreste ca prima lui publicare sa fie facuta de editura Robertei. Eduard, un barbat de 25 de ani, parul negru, tuns scurt, cu o charisma foarte placuta, imbracat inntr-un costum de culoare gri cenusiu, la care a atasat o pereche de pantofi de culoare neagra. In mana ducea o servieta office, din piele neagra, in care avea laptop-ul si manuscrisul tehnoredactat pentru a-l prezenta Robertei. Practic, tanarul nostru era un barbat care se vede prea bine ca sties a aiba grija de imagine lui. Un om foarte increzator si asta o putem deduce din miscarile lui, pe care le facea cu non salanta, sigur pe el si zambitor.

–          Buna ziua ! Eu sunt Eduard Troici. Ma bucur sa va intalnesc, in sfarsit.

–          Buna ziua , Eduard !. Te asteptam.

–          Sa vad manuscrisul, te rog.

–          Imediat.

Deschise servieta si scoase manuscrisul pentru a il prezenta Robertei. Roberta ai spune:

–          Te- as ruga mai intai, sa-mi vorbesti despre cartea ta, pe care doresti sa ti-o publicam si apoi ma voi uita peste scriere.

Eduard, fara sa stea nici o secunda pe ganduri incepu:

– Mi s-a spus mai demult, ca gandurile mele sunt placute, nu sunt simpliste, iar cuvintele mele au profunzime si suflet. Am stat mult si m am gandit la aceste vorbe, iar la un moment dat am inceput sa trag concluzii. Gandurile mele placute, deloc simpliste m-au determinat sa scriu, sa creez noi ganduri si mai frumoase . Iar daca cuvintele mele au profunzime si suflet, m-am gandit ca trebuie sa le adun pe toate, cuvinte si ganduri si sa le las sa traiasca, sa se dezvolte si sa se inmulteasca.

Pentru ele scriu, si da stiu, scriu haotic si mai ales in loc sa te descalcesc pe tine ca cititor, mai tare te ametesc. Nu stiu nici nici eu de ce, de fapt nu stiu de ce va pierdeti timpul citindu-ma. Da intradevar ca si explicatie tipica, ar interveni ideea ca daca tot scriu , inseamna ca m-am deschis, si intr-un loc deschis e bine sa intram, sa analizam si eventual sa ne simtim bine. Sa ne impacam cu noi, ca la urma urmei la asta se rezuma totul. Pacea interioara. Tu cu tine in perfecta rezonanta sau armonie  sau ce vreti voi .

Mi s-a mai spus si ca sunt un ciudat, pentru ca, creatiile mele i-au loc in cele mai ciudate imprejurari, iar asta ma poate transforma si pe mine in ochii ciudatiilor , intr-un ciudat.

Da stiu, aiuresc de multe ori prin gandurile pe care mintea mea le produce fara nici o ordine si fara nici un inteles. Mi-am deschis o fabrica de prelucrare a gandurilor si inca fac angajari acolo, pentru a putea face fata cererilor spirituale care ma indeamna sa scriu.

Trec de la o stare la alta, de la un om la altul si continui sa merg inainte spre idealurile mele. Sunt foarte tacut, intr-o lume atat de zgomotoasa , iar asta ma face tot mai special. Zambesc atunci cand altii ar trebui sa planga si traiesc atunci cand altii simt nevoia sa moara. Traiesc pentru mine si ma regasesc printre gandurile cu care lucrez. Zaresc multe inimi in jurul meu si nu inteleg de ce toate sunt atat de reci. E frig uneori in incaperile pe care ma chinui sa le incalzesc si totusi nu ma dau batut. Caut o iluzie pe care sa o pot transforma in realul atat de iubit de mine.Creez noi vise, pe care le pastrez cu sfintenie in incaperile mele. Ma voi ocupa si de ele la un moment dat, dar pana atunci prefer sa le stiu in siguranta. Culeg o farama de viata si o ofer tuturor. Caut fericire, la fiecare pas si in orice actiune a mea. O gasesc , de fiecare data o gasesc si o savurez in liniste, numai eu.

Practic scriu, pentru ca vreau sa schimb Lumea. Iar cartea mea, tocmai acolo doreste sa ajunga. In inima fiecarui cititor, care dupa ce v-a termina de citit cartea mea, se va opri pentru un moment si v-a intelege ca momentele si clipele sunt de nepretuit. Ofer dragostea mea si trimit o ploaie de zambete prin intermediul cartii mele.

–          Iti multumesc pentru prezentarea facuta, Eduard, Voi citi manuscrisul si te voi suna zilele astea pentru a stabili si pune la punct ultimele detalii pentru publicare.

–          Eu iti multumesc, pentru ca, crezi in mine si in cartea mea. Poate pot sa ma revansez candva, fata de tine, pentru amabilitatea cu care m- ai tratat.

–          Stai linistit. Nu-mi datorezi nimic. Cu asta ma ocup si stiu sa fac diferenta dintre o carte care merita sa ajunga la un public si una care nu. Motiv pentru care o v-om publica.

–          Mi- ar place sa iesim odata la o cafea. De dragul literaturii. Si din cate vad, experienta dumneavoastra imi poate fi de un mare folos.

–          O sa iesim Eduard, cand voi reusi sa mi fac ceva timp.

–          Abia astept. In cazul acesta, astept telefonul dumneavoastra.

–          Da Eduard, te sun imediat ce termin de citit si stabilim.

–          Va doresc o zi deosebita !

–          Asemeni si tie !

–          La revedere !

–          La revedere Eduard .

Si Eduard pleca din biroul Robertei, extrem de fericit si implinit sufleteste, pentru ca, in sfarsit, visul sau, era pe cale de a se materializa.

Cum intalnirea cu Eduard era singura treaba pe care Roberta o avea pe ziua de azi la editura, incepe sa-si adune lucrurile, priveste cateva clipe prin incaperea in care isi petrece atat de mult timp in fiecare zi si pleaca spre casa.

Pe drum, incepea sa se gandeasca la cele intamplate in cursul zilei. “ Mi a placut modul de abordare a tanarului acesta. Pare lipsit de orice grija, in ceea ce-l priveste cartea sa. Descrierea, a facut-o atat de bine, incat as putea sa-I public cartea, fara sa o mai citesc. Inspira multa siguranta acest om si e de apreciat, in cazul unui scriitor. Observ ca e pregatit pentru criticii care vor incerca sa-I intoarca principiile pe dos. E nepasator, risca fara sa aiba nici macar o farama de remuscare. Intradevar, astazi am avut o zi foarte interesanta.” Roberta zambi si continua sa mearga spre casa.

In tot acest timp, Alexandra se pregatea pentru concediul atat de mult asteptat, alaturi de iubitul ei, Stefan. Amandoi impachetau, despachetau si aranjau cele necesare pentru plecare, in valize.

–          Abia astept sa fim doar noi doi, Stefan, si sa ne bucuram pe deplin de aceasta iesire.  – Si eu sunt la fel de entuziasmat, Alexandra. De cand planificam aceasta plecare, parca nu mai ajungeam la acest moment. Maine dimineata, vom merge cu masina pana la aeroport si o lasam in parcare, pana ne intoarcem.

Alexandra ai sari in brate, il saruta nebuneste, ca o tanara adolescenta, iar in ochii ei se putea citi foarte clar, entuziasmul si nerabdarea pentru aceasta bine meritata vacanta.