Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Masacru

Privesc fiecare picatura de ploaie care se formeaza deasupra mea. Se naste pentru a parcurge un scurt drum, din inaltul cerului si pana aici pe pamant. O admir, este o frumusete de nedescris, atat de pura si de minunata. Cade si se zdrobeste de pamantul rece specific acestei perioade din an. Lasa un regret in sufletul meu, pentru ca nu am avut destul timp sa-i contemplez frumusetea atat de scurta a picaturii de ploaie. Ma zgarie pe suflet fiecare zdrobitura pe care o suporta picaturile acestea. Iar eu , eu stau neputincios si privesc la geam acest holocaust si nu pot face nimic sa-l opresc. Imi fumez nenorocita de tigara, care probabil ca intr-o zi o sa-mi curme viata si mai iau cate o gura din cafeaua de care sunt mult prea dependent ca sa nu o mai beau. Abia mai respir de la fumul gros care mi-a umplut deja camera si tot continui sa trag fum dupa fum, amagindu-ma cu iluzia de relaxare sau detasare depinde cum am eu chef sa o privesc.

Este frig, destul de frig ca sa mi placa acest spectacol, care pana acum ma durea. Si continua masacrul picaturilor de ploaie, iar eu zambesc ca un psihopat cand vad cum ele mor in chinuri destul de ingrozitoare. Colega mea de camera, imaginara, a inceput sa-si acordeze vioara, aruncata demult prin nu stiu care camara. Si scoate niste sunete atat de ingrozitoare incat ma cuprinde frica. Iubesc toti ce altii ignora in acest moment. Ma opresc langa oricare animal abatut si l privesc ore in sir, ca un filosof pregatit sa despice un fir in mii de bucati cu toate ca si altii au mai facut-o. Am rabdare sa gust fiecare moment al vietii in tihna. Respir aerul curat lasat in urma razboiului dintre picaturi si pamant. Imi  curat plamanii de fumul inabusitor care mi ia murdarit in toti acesti ani.

Mi-e dor de multi care au disparut demult din amintirile mele si de vremurile care au trecut. Mi-ar place sa mai retraiesc inca odata macar, fiecare secunda din anii de la care demult mi-am luat ramas bun. Si-i sfasietor cand stiu ca numai asta nu pot face. Ei trec fara sa le pese , ca timpul meu, este ca o bomba cu cea. E prea scurt, pentru cate am eu de facut si totusi atat de lung cand trebuie sa am si rabdare. Vad oamenii care se adapostesc de acest razboi, de aceasta aapa care nu se mai opreste. Unii sunt tristi , altii fericiti ca s-au intalnit cu anotimpul lor preferat. Iar eu stau, la geamul asta nenorocit si privesc toate astea. Un ciudat intr-o lume atat de normala ar putea spune unii, dar dupa cum bine stim, aparentele mereu inseala.

Si toate astea se petrec in mintea unuia care inca ai mai pasa de cele ce se intampla in jurul sau.

Ma joc cu degetul in cafeaua asta care parca nu o mai termin, dand viata unui vartej in care ma pierd din nou, ca un romancier ce as putea eu sa fiu. SI vad numai lucruri frumoase si amintiri demult trecutein care astazi, parca ma regasesc tot mai mult. Mi ar place sa mai fac si cate ceva constructiv, dar mintea asta a mea, e mult prea ocupata cu gandurile astea care se aduna din ce in ce in numar tot mai mare, aglomerandu-mi spatiul destul de iiingramadit in care sunt.

Ma uit pe pereti si-mi dau seama ca trebuia sa i varuiesc de ceva vreme, dar parca-i mult mai interesant sa i stiu asa cum sunt, pentru ca oricand as putea sa-i declar monumente istorice. Un paianjen mult prea batran, priveste langa mine acest tablou rece si umed pe care un pictor celebru din inaltul cerului tocmai il creeaza. Probabil ca am impartit aceeasi camera cine stie de cati ani buni. Si cred ca nu m-a lasat inima sa-l arunc afara. Nu ma incurca cu nimic. Traim in simbioza fara sa ne deranjam reciproc. Mereu imi da senzatia ca ma intelege si parca ma priveste incercand sa vorbeasca cu mine. Hmm… deja suna a minte de om pierdut prin cine stie ce sanatoriu, dar totusi, sunt atat de normal si atat de viu , incat de multe ori am impresia ca daca m-as aseza langa un decedat, l-as putea readuce la viata.

Stii cum e, fumeaza-ti tigara, bea cafeaua aia nenorocita, ia-ti drogurile de care ai nevoie si fa tot ceea ce-ti doresti, pentru ca oricum, mai devreme sau mai tarziu tot pleci. Oricat de bine ai incerca sa pacalesti acest lucru, este inevitabil, si daca nu mi traiesc placerile, atunci cand o sa le mai gust ?

Astept la geam finalul acestui joc, dintre viu si mort !

Semneaza, Endorfinul.

 

Durerea din globul de cristal

Pasesc peste un trup gol, de femeie frumoasa si tot odata desfigurata de tristetile pe care nu si le-a putut sterge din intariorul ei. O aud cu urla de durerea pricinuita de piciorul meu care calca si mai adanc peste ea. Cobor privirea mea intepatoare asupra ei si-i zambesc sarcastic spunandu-i nimic. In stilul meu propriu, uneori, provoc suferinta in interiorul oamenilor si ma hranesc cu acest sentiment pe care-l raspandesc foarte rar in jurul meu. O doare si vreau sa o doara si mai mult, pentru ca tocmai de asta ma aflu in acest loc. Aici, sunt toti oamenii care nu mai zambesc, frustratii care au uitat sa si mai traiasca viata. Cei care-si reprima sentimentele si traiesc ghidati de o calauza numita Snobism. Acestora le declar razboi si vreau sa-i starpesc, pentru ca ei reprezinta un microb, un vierme care mananca restul de omenie din jurul nostru. Pe cale de disparitie de altfel. Scriu toate astea pentru ca asa vreau eu , fara nici un motiv anume. Nu-mi pasa de cei care nu accepta teoriile mele, pentru ca oricum, voi continua sa le raspandesc. Si dintre toti cititorii mei fideli daca reusesc sa schimb macar unul, atunci, munca mea si lupta asta nu a fost in zadar.

Revenind la acel loc, o prin de par si o ridic incet de pe pamant. O tin suspendata in aer pe biata fiinta care a inceput sa implore iertarea. Sunt foarte indiferent la rugamintile ei, pentru ca stiu ca doar in acest fel o pot salva de la viata pe care nu a inceput sa o traiasca. Si tinand-o suspendata, ma indrept catre Lume, ai sterg lacrimile si o fortez sa priveasca Soarele, in toata splendoarea lui. Pe chipul nefericitei mele victime,lacrimile care s-au scurs in tot acest timp, au inceput sa dispara luandu-le locul razele Soarelui arzator de iulie. A inceput sa zambeasca si mi-a zis cu o voce calda:

– Pana acum am privit doar pamantul peste care am pasit in fiecare zi din viata mea, fara sa intorc nici macar o data privirea in alta parte. Nu vroiam sa aud nici macar un sunet si nu am simtit nici un miros. Ma gandeam doar la interminabilele mele probleme pe care in fiecare clipa stiam ca le am. Nu ma puteam privi nici macar in oglinda, pentru ca stiam ca nu am sa vad nimic. Imi culegeam lacrimile de pe jos in fiecare seara in care ma gaseam in patul meu rece si gol, gandindu-ma la cum voi putea sa ma intalnesc la nesfarsit cu aceste zile tot mai insuportabile. Imi era foarte rar dor, de acele clipe in care as putea sa ma gandesc numai la mine. Dar acest lucru nu il puteam materializa niciodata. Aveam vise la care renuntasem de mult sa mai visez si stiam prea bine ca tocmai visarea m-ar putea tine in miscare. Eram om candva si am ajuns o masina setata sa se trezeasca mereu la aceeasi ora si sa plec in acelasi loc. Uitasem sa ma fiu eu, uitasem sa mai fiu om, pur si simplu uitasem sa mai uit. Nu am avut curajul sa mi schimb viata, iar tocmai schimbarile sunt viata si esenta ei. O viata fara schimbari nu este o viata de trait. Este o moarte bine definita, care te tine viu intr-un glob de cristal. Daca nu parasesc globul, practic, eu nu exist. Si nu sunt singura fiinta vie in aceasta situatie. Vad in jurul meu tot mai multi oameni care se invart la nesfarsit in aceste globuri. Iar doua bile de sticla vor fi doua bile de sticla singure, doua bibelouri care stau frumos asezate pe aceeasi vitrina in acelasi loc. Ele nu pot fuziona si astfel ramanem singuri si fara suflare.

Si in acel moment, am scapat stransoarea, iar globul de cristal s-a sfaramat in mii de bucati, peste care acum, femeia statea mandra cu ambele picioare goale, savurand durerea pricinuita de cioburi. O durea adanc, in tot trupul, dar acum, traia, iesise din acea sfera in care fusese blocata atat de mult timp. Si zambea, cu mainile in aer ca un nou nascut care are primul contact cu exteriorul. Si urla din toata fiinta ei:

– Vreau sa traiesc !

Am salvat un suflet, mai caut altul, nu vreau sa ma opresc aici. A inceput sa mi placa sa provoc mai multa durere in jurul meu. Suferinta inseamna viata, iar viata inseamna nemurire. SI daca prin faptul ca , durerile pe care le imprastii in lume, vor trezi omul la viata, atunci:

-Vreau sa va doara !!!

Caut pacienti care vor sa sparga impreuna cu mine acel nenorocit glob de cristal !!!

Semnez cu viata, Endorfinul.

 

Nu stiu ce titlu

As putea scrie despre orice. Aruncati-mi o momeala si va transform ideea intr-un gand de-al meu. Suntem toti legati intr-o continua conexiune. Sunt bun sau rau, ma ploua sau ma arde Soarele, depinde de cum doresc eu sa fiu. Si acum vreau sa fiu fericit. Si chiar sunt. Fara griji , fara probleme, fara alte preocupari in afara de faptul ca stau si -mi savurez fericirea mea. Am facut oamenii sa zambeasca, deci mi-am facut datoria pe ziua de azi. Am salutat Soarele, si mi-a raspuns cu o ploaie de raze. Mi – am sarutat florile si ele mi-au intors favorul cu frumusetea lor de nedescris. Sunt satul, nu mi-e sete, nu mi-e frig, mi-e numai bine sa traiesc aceasta zi. Si traiesc tot in Romania asta, in care traoiti si voi, aspirand la clipa in care ve-ti ajunge in cine stie ce alta tara occidentala, unde mierea si laptele curge la orice ciusmea de pe oricare strada. Occidentul a plecat de la noi, de pe acest pamant care astazi nu valoreaza mai mult decat o moneda de 10 bani. Chiar care-i rolul monedei in cauza? Ce anume vrea sa semnifice ? Habar nu am si nici macar nu mi-am consumat creierul cu astfel de porcarii. Mi-e putin jena ca exista televiziuni si televizoare din ce in ce mai HD si mai super ultra moderne. MI-e la fel de scarba de prostituatele la care va uitati voi toti pe acel ecran frumos colorat si la cum se fac ele de ras in fata tuturor. Dar. mi- e dor de tine, acea tu, o lume de mult data uitarii, in care eram fericiti pentru simplul fapt ca ne-am reintalnit cu un prieten drag dupa nu stiu cat timp. Cand zambeam impartind frateste o sticla de nu stiu ce si povesteam ore in sir fara sa fim nevoiti sa ne facem poze pe care le aratam  imediat intregului glob pamantesc cu ajutorul indispensabilului facebook. Da, uite de toate astea inca imi este dor si mi-e mila de imbecilii care cresc in familii de imbecili, care in afara de statul in casa scufundati pana in gat in noile tehnologii nu stiu sa faca nimic altceva. Hmm…superba aceasta noua era a evolutiei omului, care nu face nimic altceva in afara de a construi fabrici de necivilizati, necititi si lipsiti de bun simt. Cand a-ti avut ocazia ultima data sa vedeti un tanar care deschide usa unei femei? Sau schimbul de locuri in tramvai sau oricare alt mijloc de transport ? Sau un buna ziua spus cu zambetul pe buze vecinilor ? Eu unul, nu le-am mai vazut de mult. Vad niste roboti in jurul meu, peste care vreau sa trec cu un tanc sau orice altceva de acelasi gabarit, ca sa pot starpi aceasta noua rasa de om pe cale de disparitie. Spun asta, pentru ca acum, este era omului sedentar. Care il ucide pe dobitoc din ce in ce mai repede. Dar eu nu fac altceva decat sa zambesc. Eu sunt endorfinul si zambetul meu provoaca dependenta.

Va ofer tuturor un zambet si sper ca macar atat mai stiti ce inseamna a zambi .

Semnat , Endorfinul.

 

Ulei Esential de Viata

Ma trezesc din nou aici. Gol, dezvelit de toate credintele mele. Fericit, ca de fiecare data, privesc pagina goala din fata mea. Nu am liniste , cand vad ca randurile mele nu capata culoare si de aceea, explodez, intr-o mare de idei. Ma las purtat de valurile in care m-am mai innecat de atatea ori si mi ofer un orgasm cromatic, care mi inunda simturile cu tot ce este mai bun sau mai rau pentru mine. Creez un scenariu, mereu aduc scenarii noi, pentru toata lumea. Stiu ca sunt devorate, cuvant cu cuvant si criticate mai mereu. Posibil sa fiu prea direct uneori in gandirile mele, dar daca nu as fi astfel, nu as mai reprezenta nimic pentru mine. Imi place sa fiu corectat, mustrat sau mai stiu eu cum sa-i zic. Ma starneste si mai tare acest lucru. Stiu ca nu respect niciodata tiparele si nici macar regulile de baza ale literaturii, dar cum as putea eu sa sculptez cu un topor, gandurile mele atat de gingase, ca aripile fluturilor care traiesc doar o zi pe Pamant. Ar insemna sa ma autodistrug. Nu vreau sa fac asta. Imi place asa cum sunt. Iar ideile mele, rezista in acesta carcasa, doar o clipa, niciodata mai mult. Ma grabesc sa le atasez unor pagini, imediat cum apar, pentru ca altfel , le pierd, apar altele noi, care le ucid pe cele vechi. Si am atat de multe de spus si totusi atat de putin timp sa fac acest lucru. Ma hranesc cu fiecare gand pe care-l creez si las sa traiesca in aceasta lume a cuvintelor. Fara ele, nu as putea sa exist. Ma fac mai bun sau mai rau uneori dar tocmai asta este esenta vietii mele. Sunt supt de mentalitatile cu care ma intalnesc in viata mea reala si incerc sa distrug tot ce sistemul infect incearca sa construiasca. Am o multumire sufleteasca enorma, atunci cand reusesc sa rastorn principii batute in cuiele imbecililor, care au ca unic scop exterminarea vietii adevarate.

Si da , pentru cei care se intreaba, si la mine ploua uneori si-mi vine atat de greu sa trec de etapa in care nu port umbrela protectoare , menita sa ma feresca de picaturile care mi parjolesc trupul spiritual. Dar infrunt mereu, cu zambetul pe buze , toate ploile si am fost complesit de o multime. Dar cum sa pot sa mai gust din viata, daca nu ploua si la mine ?

Metaforele mele, uneori pot spune multi ca nu-si au rostul, dar tocmai asta accentueaza faptul ca sunt unic. Unic , pentru ca toti suntem asa. Multi uitam , iar eu incerc sa nu. Aleg un gand sau o floare , cum imi place mie sa mi numesc gandurile. Il strang in pumn, lasand impresia ca vreau sa-l distrug, cand in fapt, il compactez, ai extreag tocmai esenta din miezul sau. Si fac asta, pana cand , in palma mea, ramane doar uleiul de ganduri. Il ofer tuturor, pentru ca egoismul, nu face parte din culorile cu care am fost eu creat. Emana aroma de viata, atunci cand il arunc in candela mea de cuvinte, in care arde mereu un foc pe care nu-l poate stinge nimeni. Foc de viata, sau viata de foc sau hai sa-i spunem cum vrea fiecare. Acolo imi fac eu dusul de zi cu zi. Imi place sa ma arda, pentru ca astfel stiu ca sunt mereu in miscare. Sunt viu si mi place de mor sa ma repet.

Astazi ofer tuturor Ulei Esential de Viata !

 

Un vis

O femeie. Parul lung crescut parca in bataia vantului, de culoare neagra. O expresie a fetei destul de apasatoare, care te trimite cu gandul la gand sau la visare. O imagine care te determina sa-ti pui intrebari despre existenta ta pe acest pamant. Daca merita sa-ti continui viata sau nu. Daca esti fericit sau doar mimezi acest lucru atat de bine, asemeni unui actor celebru, care la un moment dat se pierde in propria lui piesa.

Femeia, se afla pe marginea unui rau, intr-o zi ploioasa, in care numai ea, putea zari maretul Soare din sufletul ei. Chiar daca ploua, pentru ea, era o zi deosebit de frumoasa. Se afla in ultima ei zi, din viata. Simtea ca se apropie sfarsitul si era fericiota. Lasa in urma toate necazurile pe care le-a avut. Era un erou infrant in propriul sau razboi. Si stia sa-l piarda cu fruntea in sus. Picaturile de ploaie rece, ai incalzeau trupul gol, in loc sa il raceasca.  Ajunse in etapa de detasare de realitate. Pare de necrezut acest moment, care chiar are loc, in adevaratul sens al cuvantului. Nu este imaginatia unui om bolnav. Se petrece in aceasta dimensiune si nu in alta parte.

Cu parul ud, ridica privirea spre cer si intreba:

– Cum ai gandit tu Lumea aceasta ? E foarte greu de inteles ce cautam de fapt aici. Lumea se indreapta spre un sfarsit, inca de la inceputul existentei sale. Deci practic nu incepe nimic, atunci cand ne nastem. Ci din contra, contribuim la exterminarea noastra, o data cu avansarea noastra pe cararea vietii. Cu totii povestim despre viata si despre toate etapele ei. Dar oare cati dintre noi o si intelegem. Ciudat sau nu stiu cum sa-i mai spun. Si tu stai acolo si nu spui nimic. Nici nu stiu daca existi, pentru ca de mult am incetat sa mai cred. Si nu sunt trista deloc. Dar as vrea sa te vad. Macar o data. Sa ti arati fata si sa-mi spui ca totul are un sens si ca va fi bine. De ce nu spui niciodata nimic? Tu chiar nu intelegi ca tocmai ceea ce ai creat nu si are rostul aici. Ai gresit planeta. Tu de ce nu iti repari greselile ? Probabil ca nu-ti pasa. Dar oare de ce? Chiar nu simti nimic ? Sau intrebarile mele nu se ridica la standardele tale ? Cu siguranta auzi mereu aceleasi intrebari de la toti. De ce nu te deranjezi sa le raspunzi tuturor? Nu prea se leaga toate astea.

– Existi ? Oare mai esti acolo ? Ai fost vreodata ? Eu totusi cred ca da. Cu toate ca te urasc uneori din toate maruntaiele mele. Dar imi trece repede. Continui sa sper, ca intr-o zi imi vei raspunde. Pana atunci, am ales sa-mi traiesc aceasta ultima zi.

Si brusc, se trezi din somnul adanc in care era. Se afla in patul ei, singura ca de obicei, goala si rece. Simtea razele Soarelui de primavara, cum o plesnea peste fata cu atat de multa dragoste. Ametita inca de aburii diminetii, se ridica din patul sau, deschise fereastra si spuse:

– Iti multumesc pentru tot ! Stiam ca nu ai sa mi raspunzi. – si zambi.

 

Continuare (6)

In tot acest timp, gandurile Robertei zburau haotic prin imaginarul ei, se transfigurau , luau cele mai ciudate forme si nu o lasau sa inteleaga mai nimic. Incepu prin a se gandi la numeroasele complimente, pe care tocmai le primi din partea Alexandrei:
” Oare ma simt amenintata de privirile prietenei mele ? Of, sunt atat de confuza ! In acest moment o privesc pe Alexandra ca pe o inamica?  Posibil sa fie una dintre femeile care poarta masca omului bun, oferindu mi cuvinte frumoase , in timp ce ma uraste pentru ca nu poate fi ca mine? Sa fie oare un complot sufletesc, care se ascunde in spatele acestei amicitii atat de sincere? Sau poate este o prietena adevarata, care ma priveste exact asa cum sunt eu? “

Roberta , tocmai traia momentele ei de confuzie si asta o smulse pentru o clipa din realitatea in care se afla .

Alexandra simti ca in sufletul Robertei se intampla un lucru ciudat si o lua de mana pe partenera ei de drum, soptindu I usor la ureche:
– Sunt langa tine, totul e in regula, nu ti fa nici un fel de griji !

– Multumesc ! raspunse Roberta si reveni cu picioarele pe pamant zambind si concentrandu se la drumul spre sala de dans.

Despre Alexandra, putem spune multe, inca nu am reusit sa o descriem si sa i aflam adevaratele origini. Un lucru este sigur, aceasta poveste, ne va duce pe cele mai inalte culmi ale umanitatii ,de unde ne va arunca in intunericul absolut. Ne va lasa sa le iubim pe aceste doua femei, ca mai apoi sa ajunge sa le uram. Viata insasi, este sentimentul suprem.

Alexandra, la inceputul vietii ei, a fost o femeie simpla, care sa nascut intr un sat din Romania, cu o familie cum si ar fi dorit oricine sa aiba. O mama iubitoare, care stia rostul fiecarui lucru din casa lor si un tata minunat care stia sa si iubeasca familia. Parintii ei, au facut tot ce le a stat in putere, pentru ca zambetul Alexandrei sa nu piara niciodata de pe chipul ei. La varsta de 16 ani, Alexandra ramane singura pe lume, intrucat, in urma unui tragic accident de masina, parintii ei au murit. Lumea Alexandrei s a destramat din acel moment si nu mai putea intelege rostul vietii. Era in stare de orice doar ca sa se mentina in viata. Nu avea cu ce sa se intretina si din acest motiv, a ajuns sa accepte toate mizeriile, pe care tot felul de barbate i le propuneau. In scurt timp, dintr un inger de fata ce era, ajunse o fiinta umana fara suflet si fara ratiune am putea spune. Era trista, foarte trista, intorsatura neasteptata a vietii acestei fetite. Se simtea murdara, foarte murdara, dar stia ca alta solutie nu are, pentru asi putea duce traiul mai departe. Dorea sa si termine scoala si intr un final a reusit si acest lucru, moment in care , viata Alexandrei a luat o noua intorsatura spre bine. A reusit sa plece din satul mizer in care sa nascut si a ajuns in orasul in care mai tarziu a cunoscut o pe buna ei prietena, Roberta.

 

Haina face pe om

Barbat, 30 de ani, lucrez pe postul de portar la o firma renumite din orasul in care locuiesc. Zilnic, pe aici, trec mii de oameni, de toate felurile. De ceva timp imi place sa observ o anume femeie, superba, intoata splendoarea ei, exact ca florile de iris, imi inunda simturile cu parfumul pe care il lasa in urma ei. O salut de fiecare data cand trece pe langa mine, dar niciodata nu s a sinchisit sa mi raspunda. M am obisnuit deja cu asta si totusi sper ca intr o zi o sa mi raspunda la salutul inofensiv pe care il ofer mereu.

Am dat anunt la o agentie imobiliara , sa mi vand casa in care locuiesc, pentru ca vreau sa ma mut la o casa pe pamant. M am saturat sa locuiesc la bloc, intre patru pereti, e prea putin spatiu pentru mine. Vreau sa mi fac o gradina frumoasa cu un catel care sa ma iubeasca de fiecare data cand ajung acasa, sa mi plantez un nuc, la tulpina caruia sa ma racoresc in verile toride si mai vreau sa fac multe, dar trebuie doar sa astept sa gasesc un client care sa mi cump[ere vechea locuinta.

Astazi , agentul imobiliar, tocmai m a anuntat ca soseste cu un client care doreste sa mi si dea banii pentru apartamentul meu. A ajuns, am semnat actele, si am incasat banii. Sunt fericit, sunt foarte fericit pentru ca tocmai observ cu visul meu incepe sa se materializeze.

Cu banii in mana, ma gandesc la femeia aia superba despre care am vorbit mai devreme si ca si cum as fi posedat sau condus de o forta supranaturala, lipsit de control , ma indrept catre un  dealer auto de aici din oras. Cu trei sferturi din suma pe care o am de la apartament, imi cumpar o masina, merg la o casa de moda si mi iau cateva costume noi, ma imbrac, ma aranjez si merg in cautarea femeii.

E ziua mea libera astazi si deci imi permit sa fac orice, chiar trec si prin dreptul serviciului meu, unde spre fericirea mea, femeia in cauza tocmai iesea de aici. Ca un facut, ai tai calea si ea tresare de spaima. Cobor din masina si mi cer scuzele de rigoare, ea ma priveste din cap pana n picioare, se uita mai atent si la masina pe care o conduc si ma intreaba daca nu vreau sa mi iau revansa, mergand impreuna la o cafea. Bineinteles ca accept, mergem la restaurant, incepem sa povestim tot felul de lucruri nu foarte interesante, iar apoi cand soseste si momentul plecareii, ea ma intreaba daca nu vreau sa continuam seara cu o ierire in clubul. De fapt in unul din numeroasele cluburi de pe aici. Plecam spre locul acela, ne simtim bine dansam, consumam cateva sticle de bautura si apoi ne indreptam spre locuinta mea. Mentionez ca avea inca perioada de comodat deci inca eram in drepturi sa mai trec pe la fosta casa.

O noapte nebuna, dragoste salbatica pana dimineata, eu super fericit ca visele mele au devenit realitate, ea in extaz si super multumita de aceasta zi.

Dimineata ma trezesc singur , ea plecase la serviciul ei si mi lasase un bilet, pe masa din bucatarie: „Ai fost superb, te vreau pentru tot restul vietii. Vorbim diseara !.”

Eu fericit nevoie mare, ma pregatesc pentru noua zi de mers la serviciu de portar, cu care eram obisnuit.

Ajuns acolo, pe langa mine trece femeia alaturi de care mi am petrecut frumoasa zi ,ce tocmai trecuse. Se uita mai atent si nu i vine sa creada ca barbatul de ieri, cu masina scumpa, cu haine alese cu bun gust, lucreaza ca portar, tocmai in acelasi loc undea ea conduce o firma multinationala. Puteam sa i citesc ciuda cu care ma privea. Parca nu vroia sa accepte ca sunt eu. Ma ura, cred ca ma ura de moarte daca ma gandesc bine. Nu a spus nimic si sa facut disparuta.

Eu? In acel moment am inteles, nenorocirea care sa abatut asupra mea. Tocmai imi spulberasem toate visele. Cheltuisem banii pentru noua casa pe o masina si cateva haine noi, ramasesem si fara femeia pe care tocmai o cucerisem si singurele cuvinte care rasunau ca un ecou in mintea mea erau : „Haina,face pe om!”

Problema era ca, m a costat foarte scump sa aflu acest mare adevar!

P.S. : Aviz amatorilor !!!