Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Spatiu

Sunt prins intre doua pietre cazute dintr-o stanca. Nu-s mort, inca respir, dar mintea mea incepe sa creeze iluzii. Am nevoie de un sfat. Venit din partea oricui. Creatiile mele, e posibil sa sufere un soc. Este mult prea probabil ca ele sa dispara. Sunt constrans de un spatiu pe care nu-l am, iar daca nu am locul meu, nu pot da nastere artei, care urla sa iasa cat mai repede din mine, la suprafata. Vreau sa arat tuturor operele mele, dar sunt constrans, ma repet si nu mi pare rau ca fac asta.

Am ajuns intr-un punct limita, nu i ceva foarte grav, dar ma impiedica sa mi duc la capat misiunea. Si nu stiu ce si cum sa fac. Pietrele astea nenorocite , nu mi dau voie sa ies si sa respir aerul curat. SI totusi, totusi vad un Soare, foarte departe de locul in care ma aflu eu acum. Si stiu ca ma asteapta, el sta acolo numai pentru mine, imi lumineaza calea si mi arata unde trebuie sa ajung. Dar nu stiu cum sa fac, ca greutatea asta pe care o am acum in spate, nu-mi da voie sa ma ridic. E ciudat, pentru ca am dus razboaie mult mai grele decat antrenamentul asta, dar e un lucru atat de simplu, povestit intr-o forma atat de complicata. Si-s singur in aceasta lupta , doar eu si gandurile mele, care se materializeaza din ce in ce mai repede. Imi traiesc visele, atat de minunate pe care le am, dar imi pune piedica un lucru atat de banal: un spatiu de care am nevoi, acum, sau cat mai repede. E vorba de zile, de minute in care am nevoie sa iau cele mai multe decizii pentru a nu lasa arta sa piara. Creatiile mele sunt ca niste copii pentru altii. Le dau viata in timp ce ma gandesc la ele, si la urma le pun un papion frumos la gat si le trimit in Lume, unde vor sta atat timp cat florile mele vor rezista. De fapt le trimit la moarte sigura, dar e un sacrificiu pe care eu si ele ni-l asumam. Si e suficienta clipa cat ele sunt vii, ca lumea sa le inteleaga rostul lor. E mult pre suficient momentyl in care privitorul realizeaza ca are in fata sa o capodopera unica pe care nu o vai mai putea contempla niciodata , in afara acestui moment.

Am nevoie de un sfat , sau de un spatiu cat mai repede.

Semnez cu endorfina…

 

Continuare (6)

In tot acest timp, gandurile Robertei zburau haotic prin imaginarul ei, se transfigurau , luau cele mai ciudate forme si nu o lasau sa inteleaga mai nimic. Incepu prin a se gandi la numeroasele complimente, pe care tocmai le primi din partea Alexandrei:
” Oare ma simt amenintata de privirile prietenei mele ? Of, sunt atat de confuza ! In acest moment o privesc pe Alexandra ca pe o inamica?  Posibil sa fie una dintre femeile care poarta masca omului bun, oferindu mi cuvinte frumoase , in timp ce ma uraste pentru ca nu poate fi ca mine? Sa fie oare un complot sufletesc, care se ascunde in spatele acestei amicitii atat de sincere? Sau poate este o prietena adevarata, care ma priveste exact asa cum sunt eu? “

Roberta , tocmai traia momentele ei de confuzie si asta o smulse pentru o clipa din realitatea in care se afla .

Alexandra simti ca in sufletul Robertei se intampla un lucru ciudat si o lua de mana pe partenera ei de drum, soptindu I usor la ureche:
– Sunt langa tine, totul e in regula, nu ti fa nici un fel de griji !

– Multumesc ! raspunse Roberta si reveni cu picioarele pe pamant zambind si concentrandu se la drumul spre sala de dans.

Despre Alexandra, putem spune multe, inca nu am reusit sa o descriem si sa i aflam adevaratele origini. Un lucru este sigur, aceasta poveste, ne va duce pe cele mai inalte culmi ale umanitatii ,de unde ne va arunca in intunericul absolut. Ne va lasa sa le iubim pe aceste doua femei, ca mai apoi sa ajunge sa le uram. Viata insasi, este sentimentul suprem.

Alexandra, la inceputul vietii ei, a fost o femeie simpla, care sa nascut intr un sat din Romania, cu o familie cum si ar fi dorit oricine sa aiba. O mama iubitoare, care stia rostul fiecarui lucru din casa lor si un tata minunat care stia sa si iubeasca familia. Parintii ei, au facut tot ce le a stat in putere, pentru ca zambetul Alexandrei sa nu piara niciodata de pe chipul ei. La varsta de 16 ani, Alexandra ramane singura pe lume, intrucat, in urma unui tragic accident de masina, parintii ei au murit. Lumea Alexandrei s a destramat din acel moment si nu mai putea intelege rostul vietii. Era in stare de orice doar ca sa se mentina in viata. Nu avea cu ce sa se intretina si din acest motiv, a ajuns sa accepte toate mizeriile, pe care tot felul de barbate i le propuneau. In scurt timp, dintr un inger de fata ce era, ajunse o fiinta umana fara suflet si fara ratiune am putea spune. Era trista, foarte trista, intorsatura neasteptata a vietii acestei fetite. Se simtea murdara, foarte murdara, dar stia ca alta solutie nu are, pentru asi putea duce traiul mai departe. Dorea sa si termine scoala si intr un final a reusit si acest lucru, moment in care , viata Alexandrei a luat o noua intorsatura spre bine. A reusit sa plece din satul mizer in care sa nascut si a ajuns in orasul in care mai tarziu a cunoscut o pe buna ei prietena, Roberta.