Spring rot – Collective writing III

A spring breeze caresses my body and then slams me to the ground in a deep dream. A bird chirping carries me exactly like a guide down a corridor , into a house where I step in fear on the rotten wooden floor. A creak of the door, that’s all I hear in this coma induced by this wretched season to which I aspire more and more with each passing year. I’m waiting for you, even in this dream .
The squeak must have been, however, only the longing to find yourself faster in any of the worlds, because nothing opened before me, nothing closed behind me. I stayed on sad and ponderous, hanging from the dream like a chandelier hanging directly from the sky, with a candle in each abode, a candle for an unfulfilled desire, with a husband, without a husband, loves me, does not love me. A candelaru standing to fall on the slippery floor and gnawed by the weather of memories.
But … but what do you hear? The squeak continues…
I approach the window, I can barely keep my eyes open as I look at the forest in flames and smoke. I call you, thinking that you have managed to find this thought that sent me into the dream in which I hoped to find you too. Now I’m starting to hear a muffled voice coming from the wall next to me. A cold chill reminds me running down my spine that there might be a trace of you .
It’s me, scattered in the wind, it’s me, and it’s not me anymore.
I have no idea where I’m going, and I don’t even know why I’m there. I was born of sin and I know myself with sin. Empty waves sweep over me. The hard time is running out. With silent screaming I wait for your kiss. A shadow I am, a night, a long wait. There’s flame and smoke. Stay, stay? Leave? Drive me away if you want. Don’t tie your soul to me! Drive me away! Be alone! Think this is the end!
I could feel the pieces of you growing painful scars on my cheeks aged by the time I lost looking for you. The wounds grew deeper and deeper in my fists with which I tried in vain to crush the wall, painted as if with my blood, in search of the kiss meant to control my lust for you. I miss you so much that even this dream allows me to feel your cold breath from the border of our lights that have never deigned to meet.
Cold nothings to whisper to me. A Sky has collapsed, how broken it hurts. And then I heard your call. It’s my place here or nowhere. Love me! Kill me with you, for I swear, I miss you so much!
I’m tired in my attempt to break through the wall and fall to my knees bumping into the rot on the floor. I choose a thought so simple and pure that I blend it into this dreamy crumb. I’d like to touch you slowly, hold you by the neck and whisper to you in my desperation to be Saved, Save Me ! It awakens me from the state that lies to my senses that I sleep.
I feel your anxiety and it’s night between us. I’m gonna crash the shit out of you. But be it! That it’s just a dream, and that’s it. It’s just a dream. Just get through with a kiss to the other side of the night. And walk away from the wound untied. Wings write to you in the tattered Sky. And may your flight spring, unhindered by my late shadow.
And I wake up to the rustle of the barely budding trees that were trying to snatch me from the rest of this dream. I look around, but apart from a trace of you left pressed over the lip of the wine glass thrown across the corner table, there’s nothing. I know only the warm spring cold that warms my soul when I always leave with my thoughts in search of the desperate need for you.
So much fierceness in the hands of the tried. Did you sit and listen to the wind? It tells you a murmured story from here and everywhere. It starts with there was once, when I looked at you …otherwise, when I penetrated your inquisitive eyes. My cheeks lit up and I trembled slightly. You pressed your left cheek against mine and shook my hand. Listen carefully, because it reminds you where to find me. I built walls out of fears and now they rot. Let them fall, utter the answer, it will ignite the thought…how tender it must be…
How beautiful is the thought in which I remember your every breath. So profound is this paradox in which I seek the way to you by stepping back into the cold, dark world where I thought I would find you. The rot that caresses your wall built around the enchanted land , where for the first time I felt you so close. Even the taste of your lips on my body lies here as a sign of the struggle I lose every time I turn to you. What tender music comforts my heart when I sit and listen to your breaths. And you don’t even exist.

And I don’t even exist. I’m not here, there, anywhere. And I don’t even exist! Like the kiss you never gave me, like dreams don’t exist. You’ll never know who I am. Because then you will break the clouds, the night, the darkness … you’ll turn the sky into shards of stars to find me!
You’ll never find me because as long as you wait, I don’t know who I am anymore.
I have scattered in flowers and lost in songs, I have thrown myself into swirling waters on shiny stones and I utter your name when the moon lights up Lantern. Call Me Too, speak my words, and I will answer you, comfort the wind, and I will incarnate from the fire. I’m closer than you think…
Abstract is the painting painted with memory of feet bathed in the sand of the seaside, where I looked for you too long ago. So is the aged forest with its slightly overgrown branches that strangle my home rot in a bitter farewell kiss.

Publicitate

 

Scriere colectivă II-Început

Buchet de lacrimi

Strângeai în mâinile tale buchetul de lacrimi ce era așezat la picioarele mele, în noaptea în care ți-am oferit o mostră din lumea mea întunecată. Știai că liniștea absolută există datorită fiarelor care au amuțit la venirea ta. Un vulnerabil gând te încearcă, dar tu te opui cu încăpățânare să-i dai ascultare. Te așteptam de ceva vreme, tu totuși ai ales să vii mult prea târziu.

---

Continuarea în comentarii o facem împreună. Una eu, una voi și tot așa.

Abia aștept să vedem ce va ieși !

 

Când Lumea

Culegând resturi de cuvinte aruncate la voia întâmplării, am ajuns să înțeleg lumina care-mi călăuzește pașii in întunericul care mă poartă pe drumurile în care de cele mai multe ori mă regăsesc.

Am calculat mereu, cu mare atenție, fiecare următoare mișcare, când plănuiam cate o nouă călătorie înspre adâncurile mele, unde știam că ecoul tău mă urmărește din îndepărtatul tărâm rece al umbrelor. Atunci am descoperit cât de vulnerabil sunt de fapt , când aleg să cred că pot urma un tipar bine lucrat , pe care credeam că îl pot folosi drept călăuză.

Mă întorc singur din călătoriile mele atunci când îngenunchez la picioarele tale și te răsfăț cu onorul pe care ți-l aduc când reușesc să respir o gură de aer curat.

M-au tot încercat, de a lungul vremii, felurite stări ce nu mi-au lăsat somnul tihnit , în nopțile în care nici macar felinarele mele nu mai avea destul combustibil ca să mi arate finalul de drum.

Am scurs atâta amar de vreme prețioasă plimbându-mi tălpile prin ploile unde puteam ca să scurg câte o lacrimă, fără să-mi dezvălui goliciunea de care dau dovada când trimit câte un rest de gând înspre tine.

Prezent am fost mereu, la fiecare început de nouă dimineață, unde în coșul meu împletit din răchită proaspătă am tot așteptat să culeg firmituri din raze de Soare, pe care să le pot împrăștia în nemiloasa Lume.

Când pământul alege să tacă, mi-e frică de ceea ce poate urma. De asta aleg să-i șoptesc în taină , cu inima deschisă, gândurile mele păstrate sub cheie , care mă fac să cred că voi creiona cândva o Lume mai bună.

Visează și tu, un coșmar frumos , din care să te trezești e aproape imposibil , ca mai apoi să poți înțelege de unde vin eu și cât de minunat poate fi tot ceea ce ne înconjoară.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

 

Si azi

Te regăsești tot mai des în goana asta după nimic, iar la finalul de zi trăita te întrebi cum ți sa mai scurs numai a ta bucata de timp. Te grăbești fără sa ai un motiv întemeiat, de parca s-ar sfârși lumea dacă ar trebui sa mai și întârzii. Te pot auzi cum respiri greoi, după ce ai finalizat acest maraton , care-ți împinge pașii spre nicăieri.
Cauți mereu formula aceea atât de bine aleasa, menita sa-ți injecteze trupul cu tentativa de adrenalina menita sa-ți pună trupul în mișcare. Te consumi, la fel ca ultima picătura de ceara curata ce tocmai sa scurs de pe ultima lumânare aprinsa dar nu e ca și cum acesta ar fi sfârșitul tău.
Ai găsit mereu, în oricare fărâma de speranță ai păstrat în tine, puterea necesara pentru ați continua numai al tău drum spre locul pe care-l consideri atât de special.
M-ai judecat de multe ori, probabil ai gustat din dorul care te-a făcut sa revii pe la mine, în speranța ca vei găsi și în acea zi, doza de endorfina, pentru care ai început deja sa dezvolți o toleranță, atât de plăcută cum iți place ție să-i spui. Dar uneori, am ales a te forța în a lua câte o pauză, numai de dragul de ați oferi șansa să guști din puritatea drogului, ce l-am creat într-o oarecare zi, cu multi ani în urma, special numai pentru tine.
Mi- a pasat mereu, de stările pe care ți le ofer și de felul în care tu le trăiești, atunci când le culegi singur, din rafturile mele prăfuite. Mereu a fost despre tine, nu am purtat niciodată insigna de scriitor eșuat la țărm de lume buna, iar dacă ar fi sa-i acord cuiva credite pentru asta, știi bine ca te-as alege numai pe tine.
Ziua de azi tocmai a început, tu te-ai trezit însetat după cafeaua fără de către nu poți continua, dar lasă-ți numai o clipă, în această dimineață pe care încerc să te fac a înțelege, ca e doar a ta, iar dacă te-ai opri, ai putea alege să-ți oferi un zâmbet pur, la fel ca sufletul de om, știi tu, cel care mereu credeai ca e atât de greu să-l porți după tine.
Mereu iți scriu aici, oricare ai fi tu, iar mesajul meu este același, indiferent de lumea din care vii tu, de asta mă și repet, sperând că într-o zi vei înțelege, că miracolul cel mai palpabil în care ai putea începe să crezi , ești tu. Lumea noastră poate fi atât de simplă, trebuie doar să o guști cu pofta de viață autentică și nu cumva să-ți treacă prin gând să o complici fără rost. Fă-ți ordine în paginile cărții în care mereu ai scris și ți-ai corectat poveștile pe care uneori alegi să le trăiești și continuă să faci asta. Eu te susțin din umbra tărâmului din care te privesc cum te dezvolți în cea mai bună versiune a ta. Am fost mereu acolo , martor la procesele tale de conștiință și știu că uneori adevărul ăsta atât de pur ,pe care ți-l las aici, e posibil să te fi copleșit prea mult, dar tot nu e motiv întemeiat ca să renunți. Zilele tale vor fi din ce în ce mai frumoase, iar drumurile tale vor deveni tot mai ușoare, când vei începe sa culegi doar gând bun, cu inima înflăcărată după ultimul strop de viață. Pentru că tu mereu ai fost nimic altceva decât un învingător , chiar și atunci când ai fost nevoit să porți războaiele din interiorul tău.
Acum înțelegi de ce te îndemn mereu ca să-ți trăiești viața ta, basmul pe care numai tu îl poți scrie și te anunț că decizie mai simplă decât asta nu poate fi.
Hai zâmbește și azi, când învârti în cafeaua fierbinte, visând la minunățiile pe care le vei întâlni în drumurile tale către tine.
Te las cu drag, în aromă de vreme bună și vise frumoase, visate la răsărit de Luna plină, în prag de primăvară vindecătoare de inimi frânte.
Vă îmbrățișez cu drag , Endorfinul.