Perfecțiunea imperfectă a naturii, îmi dezvăluie în fiecare clipă tablouri de o frumusețe ireală. Mă poartă pe meleaguri de nimeni știute și mă învață cum este să trăiești pentru o clipă într-o fărâmă de vis.
Ea mă îndeamnă să dau viață poveștilor nescrise care în lumea de astăzi e foarte greu să mai găsești adepții ce deschideau câte o pagină din infinitul de gânduri pe care cu drag le creez .
Ploile reci călduțe ale începutului de primăvară le așteptam mereu să mi curețe păcatele ascunse bine în sacul de cânepă găurit.
Fiori pe șira spinării mă încearcă atunci când caut fericirea absolută în orice și chiar daca nu am întâlnit- o până acum, tot nu am obosit.
Poveștile cu miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor îmi colorează fereastra în fiecare dimineață de unde privesc cu sufletul la gură răsăritul de Soare ce-mi șoptește că încă o bună dimineața mă așteaptă.
Răcoarea nopților care îmi strânge pielea oprindu mi bătăile inimii pentru o clipă mă poartă prin labirintul perfecțiunii de mult căutată.
Căutam fericirea călcând apăsat pe coastele tale, ascultând trosnetul dureros și macabru al oaselor .
O simfonie sumbră îmi redă amintirile cu urme de tine în care zâmbeam alaturi de pielea ta umedă și rece.
La fel de stângaci am rămas în prezența suflului tău care-mi răcește trupul la fel ca și ultima iarna pe care încă mi-o amintesc din cauza picioarelor înghețate care până și azi mă mai dor.
Un aventurier în căutare de adrenalină expirată rămas în castelul său de cleștar exact că în ultima poveste pe care ai citit-o.
Un psihopat notoriu cu mare nevoie de tratament atunci când vine vorba de multiplele personalități care-mi tulbura bunul mers al lucrurilor.
Un necunoscut, ce zace până și azi în fața ușilor închise ținând strâns în pumn cheia ce ar putea deschide secretele de nedeschis.
Același colecționar devotat în goana după zâmbetul perfect atent cules de pe culmile hotarului de nicăieri în nopțile înghețate de iarnă mizerabile.
De pe același scaun vechi și putred, stau și dau viață acestor gânduri de om îngândurat, împachetate frumos în hârtiile cele mai alese pe care le cumpăr de la taraba ruginita a femeii ce zace și acum numărând firele pânzei de păianjen în doar al ei târg .
Așa sunt eu, același vechi și nou care-ți livrează ție un strop de literatură românească neșlefuită la ceas de seară numai de dragul scrisului fara sens și fără formă.
Era de neconceput sa lipsesc atât de mult de pe o scenă la care până și ultimul cui al podelelor a fost bătut de palmele mele.
Suna a genocid fiecare picătură de ploaie pe care o priveai cum izbea pământul rece având ca singură misiune auto distrugerea.
Iar acum stai izolat, de parcă nu făcea încă de demult acest lucru, atunci când alegeai să întorci privirea în altă parte când paradisul tău era zguduit de știu eu de neajuns.
Dar acum e oficial , ți-au injectat adânc în vene frica de virusul ce te-ar putea trimite la numai doi metri sub pământ. Parcă observi mai limpede astăzi asfaltul scuipat de ploile lui octombrie, pe care pășeai spre nicăieri în fiecare zi din scurta ta existență.
Te aș îndemna să te izolezi de toate porcăriile pe care ți le toarnă ăștia forțat pe gât, de fiecare dată când ți se scurge timpul atât de prețios în fața ecranului la care încă mai plătești rate. Oricum vei alege să nu-mi dai ascultare și nici măcar nu te condamn pentru asta. Vroiam doar să te fac din nou atent, că ești într-o fuziune directă cu tot ce te înconjoară până în ziua când numai fărâme de praf vor rămâne în jurul tău.
De asta îți tot las frânturi de gânduri atent alese numai de dragul de a știi că va veni și vremea când vei culege câte ceva bun din nimicul de lume ce ne a mai rămas.
Speram ca acest gând să te prindă acasă , înconjurat de vise frumoase la care încă nu ai renunțat, scăldate în căldură și pofta de viață , cu aer curat și cu inima deschisă pentru ceva mai bun.
De prea multă vreme zac întins pe podeaua din lemn uscat și putred, privind tavanul mucegăit și galben de la fumul țigărilor fumate în nopțile ce-mi tulbură somnul de care nu mă pot bucura. Mă pierd tot mai mult, adâncit în coperțile învechite ale cărților pe care tot amân să le citesc, promițând solemn că mâine va veni și vremea lor.
Mă joc cu nenorocitul ăsta de timp de parcă pentru mine el nu ar avea măsură, crezând că pentru mine , se va opri într-un anume moment și-mi va lăsa poarta deschisa spre stările pe care încă nu le-am trăit.
Cu viața am încheiat de mult până și ultimul pact , legându – mă cu jurământ de pământul pe care cu genunchii juliți îl respect în diminețile în care-mi închin plecăciunile, sperând că va fi mai docil cu mine atunci când o să aleagă a mă înghiți pentru odihna eternă.
Iar acum stau, la un ultim pahar de vin ce mi sa permis a gusta, cel puțin până atunci când vor smulge ăștia viile din pământ, lăsându- mă însetat, în prag de secetă.
Te – aș invita să te întinzi lângă mine, privind fără rost același banal peisaj cu care mă lupt de prea mult timp în fiecare zi din mizerabila mea existență. E mai nobil să înțelegi ceea ce ești de fapt, decât să fii mereu un simplu spectator la piesa de teatru în care la final , când artiștii vor renunța la măștile lor din porțelan, tu vei fi singurul care a uitat să-și plătească biletul.
Pictam aruncând straturi de vopsea într-un abstract ce încerca a se lega frumos pe pânza din sufletul meu, unde încercam din răsputeri să reproduc peisajul de vară călduroasă uscată de un vânt ce ușor adie pe la picioarele mele.
Mă încurcam în mulțimea de culori ce îmi era la îndemână încercând să aleg pe cea potrivită. Și m-am oprit, am stat o clipă să-mi trag suflul, când am înțeles că de fapt nu sunt culorile potrivite. La fel cum nu exista perfecțiunea pe care o cauți în basmul în care ai ales să te încrezi. E totul plin de schițe , de drumuri neumblate, de povesti nespuse și de trăiri negrăite. E viață, până și vara când îți este atât de greu să respiri aerul greoi și fierbinte. E floare înflorită la tot pasul și fruct în copac, dar chiar și atunci când poți simți miros de mort rece și fără suflu e viață în jurul tău maii mult decât vezi.
E ciripit de pasăre pe ramură verde, vegheată de cer senin albastru ca marea înconjurată de liniște în zgomotul pe care inima ta îl provoacă când simți că trăiești.
Ești tu, mai bun decât ai putea fi vreodată, cu pielea scăldată în Soarele ce-ți încălzește trupul înghețat de atâta vreme.
E vară, încercam să-ți arăt asta în caz că nu erai atent.
Îi tremurau picioarele atunci când pășea apăsat peste pământul moale și umed, în drumul ei printre pădurea fermecată. Urletele necuvântătoarelor îi amintea necontenit că se apropie tot mai mult de sălbăticie , locul în care instinctele de mult pierdute nu i-ar mai fi de nici un folos. Se întunecă tot mai mult în timp ce înainta inconștient pe potecile de nimeni calcate, iar pielea o strângea din ce în ce mai tare, în semn că ceea ce simte , e numai frică.
Plângea , doar că nu putea varsă nici o lacrimă din cauza vântului care parcă vroia să le împingă înapoi în ochii ei negrii și mari. Ajunsese fără să vrea pe acest drum fără cale de întoarcere crezând că necunoscutul îi va putea oferi din nou senzația de viu . Se săturase să trăiască acest nimic pe care i le ofereau zilele ei necontenit, de parca vroia să-i arate că nu ar mai fi nici un rost.
Regretă încă și acum , drumul neterminat de călătorit, la fel ca și tine , când te apuci de visat un vis la care renunți la primul obstacol ce se așterne în calea ta, că un copac doborât de un topor bine ascuțit.
Te îndemn să te pierzi mai mult de cotidian și să ți trăiești fiecare poveste exact așa cum ți-ai imaginat-o, fără frică.
Lovea din ce în ce mai tare în pieptul meu, sfâșiindu-mi carnea, de parcă se săturase în a mai fi prizonieră în întunericul alături de care era blestemată să trăiască.
Îmi tulbura mere nopțile în care încercam să adorm, cu ritmul accelerat ce nu mă lăsa să uit că încă este acolo.
Ar fi urlat după ajutor cu siguranță, numai de ar fi fost înzestrată cu arta vorbirii, dar în zadar .
Tulburat de acest gând stăteam așezat la marginea patului, unde strângeam în pumni cuțitul bine ascuțit , căutând în jurul meu curajul de a despica o poartă de ieșire, numai de frica ce o simțeam că s-ar putea sufoca și aș putea ca să o pierd.
Am fost un laș, atunci când vulnerabil cum eram am ales să nu apăs în pielea mea bătrână, iar ea chiar și acum îmi amintește că nu am vrut să-i torn un strop de libertate, în noaptea în care i-am declarat sentința grea pe care era nevoită să o îndure.
A fost doar un gând astăzi, la fel ca multe altele, pe care trebuia să-l împart cu tine oricare ai fi tu.
Dormeai profund atunci când striveai ultimul gând sub călcâiul pantofilor tăi, în timp ce căutai să scapi de adevăratul motiv al coșmarului tău care-ți acoperea trupul de sudoare.
Călăul îți respira în ceafă , îți șoptea în urechile înghețate să nu te trezești , cu să rămâi stana de piatră la cuvintele care-ți sfâșiau restul de vis ce ți-a rămas.
Alegi să păstrezi frânturi din trecutul pe care ceva nu te lasă să-l uiți, în loc să inspiri ultima gură de viață rămasă în intimitatea gândului tău.
Te atașezi de lucruri fără suflet, în timp ce prudent crezi tu că te îndrepți înspre drumul cel bun, care te duce catre locul în care vei pierde și ultima bucată de inimă ce încăpățânat refuză să se predea.
Conectează-te cu ceea ce-ți aparține cu adevărat și revendică- ți dreptul la o viață frumoasă în care nimic nu-ți dictează ritmul muzicii pe care alegi să o asculți. Amintește-ți ce înseamnă să fii liber, iar fiecare gând pe care îl transformi în cuvinte fă tot posibilul sa fie al tău.
Construiește-ți drumul pe care doar tălpile tale să calce și fii fericit cu tine, oriunde te-ai afla.
Endorfinul 