Perfecțiunea imperfectă a naturii, îmi dezvăluie în fiecare clipă tablouri de o frumusețe ireală. Mă poartă pe meleaguri de nimeni știute și mă învață cum este să trăiești pentru o clipă într-o fărâmă de vis.
Ea mă îndeamnă să dau viață poveștilor nescrise care în lumea de astăzi e foarte greu să mai găsești adepții ce deschideau câte o pagină din infinitul de gânduri pe care cu drag le creez .
Ploile reci călduțe ale începutului de primăvară le așteptam mereu să mi curețe păcatele ascunse bine în sacul de cânepă găurit.
Fiori pe șira spinării mă încearcă atunci când caut fericirea absolută în orice și chiar daca nu am întâlnit- o până acum, tot nu am obosit.
Poveștile cu miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor îmi colorează fereastra în fiecare dimineață de unde privesc cu sufletul la gură răsăritul de Soare ce-mi șoptește că încă o bună dimineața mă așteaptă.
Răcoarea nopților care îmi strânge pielea oprindu mi bătăile inimii pentru o clipă mă poartă prin labirintul perfecțiunii de mult căutată.
Căutam fericirea călcând apăsat pe coastele tale, ascultând trosnetul dureros și macabru al oaselor .
O simfonie sumbră îmi redă amintirile cu urme de tine în care zâmbeam alaturi de pielea ta umedă și rece.
La fel de stângaci am rămas în prezența suflului tău care-mi răcește trupul la fel ca și ultima iarna pe care încă mi-o amintesc din cauza picioarelor înghețate care până și azi mă mai dor.
Un aventurier în căutare de adrenalină expirată rămas în castelul său de cleștar exact că în ultima poveste pe care ai citit-o.
Un psihopat notoriu cu mare nevoie de tratament atunci când vine vorba de multiplele personalități care-mi tulbura bunul mers al lucrurilor.
Un necunoscut, ce zace până și azi în fața ușilor închise ținând strâns în pumn cheia ce ar putea deschide secretele de nedeschis.
Același colecționar devotat în goana după zâmbetul perfect atent cules de pe culmile hotarului de nicăieri în nopțile înghețate de iarnă mizerabile.
De pe același scaun vechi și putred, stau și dau viață acestor gânduri de om îngândurat, împachetate frumos în hârtiile cele mai alese pe care le cumpăr de la taraba ruginita a femeii ce zace și acum numărând firele pânzei de păianjen în doar al ei târg .
Așa sunt eu, același vechi și nou care-ți livrează ție un strop de literatură românească neșlefuită la ceas de seară numai de dragul scrisului fara sens și fără formă.
Era de neconceput sa lipsesc atât de mult de pe o scenă la care până și ultimul cui al podelelor a fost bătut de palmele mele.
Ești ca un coșmar ce-mi tulbură miezurile de noapte și mă întoarce cu fața la pernă lăsându- mă fără aerul care de prea multă vreme nu a mai poposit în plămânii mei uscați de timp.
M-am întors de atât de multe ori împotriva ta încât am pierdut numărătoarea războaielor pe care le tot duc cu tine.
Ai incercat mereu să schimbi bunul mers al lucrurilor , dar cu încăpățânare am ales să nu te ascult.
Îmi lipsește atât de mult somnul profund și fără de vise, în care reușeam să mă reculeg. Încep a visa numai atunci când mă trezește Soarele plesnindu- mă peste obraz cu razele lui calde, la primele semne ale dimineții. L-am așteptat mereu cu nerăbdare chiar și atunci când nu mai venea de negrii ce erau norii care-i inhibau apariția.
Mi-ai tot calcat în picioare fiecare gând în care am crezut, lăsându- mă în mijlocul pustiului că un copil ce așteaptă Crăciunul, iar el nu mai vine.
Dar până când toate astea ? Te-ai gândit vreodată că mă pregătesc în taină să vin după tine, la fel ca și lupii din pădurile în care am crescut, atât de scumpi la vedere dar atât de neînfricați în clipa în care doar te gândești să le încalci teritoriile.
Încercam să cuprind cu privirea întreaga poveste ce începea a se scrie de una singură, în clipa în care am ținut ochii strâns închiși și am tăcut.
Simțeam fiecare cuvânt ce se așeza cu încetinitorul apăsând adânc în bucata de inimă ce îmi bătea în piept.
Eram martorul unei istorisiri de o secundă , în care nicidecum nu gândeam că aș putea să-i influențez în vreun fel bunul curs. Mă temeam să nu creadă că vreau să-i impun un știu eu ce mod de aș trăi viața. Eram prezent aici doar ca să evidențiez minunățiile de care dispunea deja. Mă gândeam doar ca să te întreb, cam cât de bătrân este sufletul tău ce până și azi îl ții captiv în cutia în care cu mult timp în urmă ai închis copilul din tine .
Am dezvoltat o pasiune de nedescris pentru ființa umană, de asta mi și place atât de mult atunci când mă las captiv de basmele pe care mi le înșirui uneori la început de toamnă. Bănui că ar fi o oarecare urmă de sado masochism, ce a rămas ca o pată ce nu poate fi ștearsă de pe creierul meu, atunci când aștept în ploaie cu trupul înghețat de frigul lui Octombrie, un semn că încă mai trăiești.
Mi-ar placea să te vad tot mai des că ești dispus să ți asumi mai multe riscuri, în loc să te ascunzi în cochilia ta de confort, ținând cont de timpul limitat de care dispui. Te comporți de cele mai multe ori de parcă ai fi nemuritor știind că asta-i doar o fată morgana pe care niciodată nu o vei întâlni.
Eu am rămas tot aici, tac , în liniștea mea insuportabilă de unde aleg uneori să trimit câte un gând bun către tine.
Îmi era dor de voi, la fel ca de ultimul fum de țigară la care mereu zic că renunț, numai de dragul de a-mi păcăli încă o dată psihicul încărcat cu atâtea doleanțe.
Și știi ce, ruginiul pronunțat al ultimei frunze care se zbate neputincioasă acum pe pământ, mă îndeamnă să-ți învelesc sufletul cu o fărâmă de gând călduros.
Poate uneori ar fi mai bine să-mi cos gura cu sârmă , să întorc privirea în altă parte și să-mi ucid fiecare gând ce se pornește înspre oriunde . M-am gândit și la asta , dar am ales să-mi las spiritul liber și viu, numai de dragul să știu că pot livra câte un cuvânt cald oricărui călător pierdut ce uneori destinul îi poartă picioarele și pe la mine.
Mi-am tot imaginat felurite scenarii în care un vechi ca mine aruncă tot felul de eseuri înspre lume, la fel ca pușca soldatului ce din greșeală a apăsat pe trăgaci aruncând glonțul spre știu eu ce nevinovat. Știind cât de limitată e societate în care trăim cu toții.
Dar am continuat să-mi lași pașii purtați către oriunde numai să știu că las rămășițe de gânduri frumoase peste tot. E pansament pentru suflet fără speranță fiecare clipă ce mi-o dedic scriindu- ți ție dragul meu om.
E ploaia după o zi fierbinte de vară și Soare care topește gheata din inima oricui. Poate fi și palma după cap care o simți atunci când vrei să renunți la oricare ți-ar fi idealul, de dragul de a privi la tine cum mergi mai departe.
Să fie și apa rece de izvor in care-ți cureți trupul murdar de praful aruncat de deznădejde la ceas de seară când cauți cu disperare o clipă de liniște.
De fapt, e ce vrei tu să fie atunci când simți fiecare cuvânt ce cu devotament ți-l las aici , zâmbind la fiecare zi în care știu că ți-ai urmat oricare ar fi visul tău.
Nu fac reclamă la nimic, nici măcar sfaturi nu ofer, ci doar accentuez tot mai des simplu fapt că ești o făptură minunată, într-o lume pe care o poți modela exact așa cum ți-ai dorit.
Îți amintești când te priveai în oglinda pe care o compleseai cu dilemele tale in fiecare dimineață în care îți căutai curajul sa pornești spre o nouă călătorie ? Eram mereu cu privirea peste umărul tău entuziasmat de fiecare secundă în care știam că vei găsi puterea să mergi mai departe.
Azi vroiam doar să știi că nu ai fost niciodată singur, oricine ai fi tu.
Vă îmbrățișez cu drag ,același scriitor de modă veche, Endorfinul.
Uneori aleg să mă opresc numai de dragul de a privi înspre tine, exact atunci când lumina zilei se pregătește pentru schimbul de tură cu noaptea ce nerăbdătoare așteaptă ca să îi cedeze locul.
E mult prea profundă clipa în care îmi las ochii ațintiți spre gaura din peretele ce desparte lumea ta de tărâmul din care eu vin.
Când ești deconectat de cotidian , atunci când simți că trăiești o clipă ce numai ție îți aparține, culegând lacrimile vărsate pentru oricare ar fi el motivul, sunt mereu peste umărul tău , un numai gând bun menit să vindece durerile ce îți apasă în pieptul obosit de atâta amar de viață trăită.
Un fel de vraci, ar fi mai ușor pentru tine să înțelegi acest titlu ce mi l-au oferit acțiunile de caritate pe care le ofer necontenit oricărui suflet îl întâlnesc în călătoriile mele fără sfârșit.
Mereu te-am împins de la spate să guști din restul de viață rămas, chiar dacă uneori a trebuit să simți pe buzele tale gustul amărui al fructului interzis.
Sunt doar o fărâmă din conștiința ce-ți șoptește în nopțile fără vise , că ar trebui să renunți la regrete , să fii tu exact așa cum ai visat la începutul tău de drum , când îți permiteai luxul de a plănui următoarea mișcare spre idealul în care credeai.
Acum te las pe mâinile tale știind cu certitudine că sfătuitor mai bun decât tine nu vei găsi.
Mereu te regăsești într-o continuă căutare, căutând răspunsuri la întrebările ce te întorc necontenit de pe o parte pe alta atunci când încerci să găsești drumul spre somnul tău liniștit.
Ți-ar fi plăcut cu siguranță să fie și la tine totul ușor, să privești la imaginea alcătuită din firmituri de amintiri frumoase și zile cu Soare lipsite de norii întunecați.
Ar fi atât de simplu să guști și tu din simplitatea unei vieți liniștite încât uneori ești dispus să plătești oricare ar fi prețul pentru un moment de simplitate absolută.
Îți apasă tot mai greu pe umeri socotelile neîncheiate în diminețile în care te trezești cu gândul să creionezi un mâine mai bun decât azi și totuși acel ceva din tine te ține în frâu și nu-ți dă voie să fii liber.
Te macină gândul ce-ți interzice dreptul la a-ți mai visa visele frumoase când stai frumos așezat la colțul dintre pereții casei tale și speri la o minune ce-ți va readuce zâmbetul înapoi.
Trăiește-ți momentul, încearcă să nu-ți mai pui nădejdea în minuni atunci când cauți prin felurite hărți desenate greșit numai al tău drum. Străbate pământul prin locurile de care ești străin și s-ar putea să fii surprins atunci când vei înțelege că minunile ești tu , trebuie doar sa crezi in oricare ar fi visul tău.
Pictam aruncând straturi de vopsea într-un abstract ce încerca a se lega frumos pe pânza din sufletul meu, unde încercam din răsputeri să reproduc peisajul de vară călduroasă uscată de un vânt ce ușor adie pe la picioarele mele.
Mă încurcam în mulțimea de culori ce îmi era la îndemână încercând să aleg pe cea potrivită. Și m-am oprit, am stat o clipă să-mi trag suflul, când am înțeles că de fapt nu sunt culorile potrivite. La fel cum nu exista perfecțiunea pe care o cauți în basmul în care ai ales să te încrezi. E totul plin de schițe , de drumuri neumblate, de povesti nespuse și de trăiri negrăite. E viață, până și vara când îți este atât de greu să respiri aerul greoi și fierbinte. E floare înflorită la tot pasul și fruct în copac, dar chiar și atunci când poți simți miros de mort rece și fără suflu e viață în jurul tău maii mult decât vezi.
E ciripit de pasăre pe ramură verde, vegheată de cer senin albastru ca marea înconjurată de liniște în zgomotul pe care inima ta îl provoacă când simți că trăiești.
Ești tu, mai bun decât ai putea fi vreodată, cu pielea scăldată în Soarele ce-ți încălzește trupul înghețat de atâta vreme.
E vară, încercam să-ți arăt asta în caz că nu erai atent.
Când a ales Pământul să se oprească, abia atunci ai înțeles până și tu, că oamenii de azi nu valorează nimic, ei pun preț materialului și atât.
O buna parte din ei trăiesc așa zise povesti regizate în studiourile proprii , aflate în întunericul din inimile lor înghețate.
Le-au fost interzise simțurile , înlocuite fiind de câteva tipare simple, aruncate la gunoi de cei care au refuzat a se supune modernismului ce are ca unic scop să le șteargă originile , lăsându- i goi și reci ca bucățile de metal ruginit.
Tot atunci când a stat în loc Pământul, li sa oferit atât de mult timp în care puteau deschide ochii pentru a privi adevărul crud care sa încolăcit în jurul picioarelor , ca un morman de lanțuri grele , menite să-i țină prizonieri departe de visele lor.
Dar ei au continuat să se amăgească cu gunoiul asta de fericire artificială, care nu a făcut nimic altceva decât să-i îndepărteze unii de alții și să-i întoarcă unul împotriva altuia, în așa zisa alergătură după atenție.
Oprirea asta , a fost menită să-i adune înapoi în haitele din care cândva au făcut parte, dar ei au înțeles pe dos, alegând să fie animale solitare care în loc să vâneze împreună au început a se sfâșia reciproc.
Va fi o extincție în masă, până vor înțelege regenerarea ce tocmai a avut loc, dar câți m-ai sunt cei cărora le pasă, de singurul lucru care îi face să fie umani ?
Deschide ochii, începe de azi și e posibil să-ți iei înapoi instinctele de prea multă vreme uitate.
Îi tremurau picioarele atunci când pășea apăsat peste pământul moale și umed, în drumul ei printre pădurea fermecată. Urletele necuvântătoarelor îi amintea necontenit că se apropie tot mai mult de sălbăticie , locul în care instinctele de mult pierdute nu i-ar mai fi de nici un folos. Se întunecă tot mai mult în timp ce înainta inconștient pe potecile de nimeni calcate, iar pielea o strângea din ce în ce mai tare, în semn că ceea ce simte , e numai frică.
Plângea , doar că nu putea varsă nici o lacrimă din cauza vântului care parcă vroia să le împingă înapoi în ochii ei negrii și mari. Ajunsese fără să vrea pe acest drum fără cale de întoarcere crezând că necunoscutul îi va putea oferi din nou senzația de viu . Se săturase să trăiască acest nimic pe care i le ofereau zilele ei necontenit, de parca vroia să-i arate că nu ar mai fi nici un rost.
Regretă încă și acum , drumul neterminat de călătorit, la fel ca și tine , când te apuci de visat un vis la care renunți la primul obstacol ce se așterne în calea ta, că un copac doborât de un topor bine ascuțit.
Te îndemn să te pierzi mai mult de cotidian și să ți trăiești fiecare poveste exact așa cum ți-ai imaginat-o, fără frică.
Endorfinul 