RSS

Arhive pe etichete: spui

Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate
 
9 comentarii

Scris de pe iunie 26, 2015 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Am renunat la vise. Incep sa le traiesc !

Probabil ca fiecare, in interiorul sau impenetrabil, detine o colectie impresionanta de vise. Indiferent de imensitatea creativitatii pe care o avem, visele noastre sunt fara limite de orice fel.

Ma trezesc de multe ori visand si o fac numai ziua, in timpul noptii imi place sa dorm. Nu ma regasesc in visele inconstiente pe care un somn bun mi le poate oferi uneori. Caut visele atunci cand sunt cu ochii deschisi. Este mult mai palpitant pentru mine, sa le creez. Sa le dau viata in imaginarul meu fara granite si apoi sa privesc cum se contopesc cu vastul Univers. Am creat destule vise, incat , as putea sa ofer tuturor macar cate un set complex, mai ales celor care au uitat sa mai creada in astfel de trairi. Chiar, nu vrei un vis, tu cel care-ti consumi timpul citindu-ma pe mine ? Sunt gratis. Este de ajuns sa inchizi ochii mintii si te vei trezi pe taramuri neexploatate de piciorul uman. Acolo sunt si eu, mai mereu. Imi place sa ma plimb pe astfel de alei imaginare. Deci nu trebuie sa-ti fie frica, pentru ca nu vei fi singur. Te ghidezi foarte usor pana ajungi la mine. Eu te astept acolo in amfiteatrul cu vise, unde singurul profesor universitar, esti chiar tu . Ce frumos suna, pasii tai, in imensa incapere, unde deja au inceput sa ruleze visele tale. Vezi, fara sa-ti dai seama, deja ai inceput sa te regasesti in acest cadru, atat de intim, pe care eu, lp-am creat special pentru tine. Este locul tau si chiar daca sunt si eu aici, visam individual. Nu am nevoie de imaginarul tau, pentru ca abia mai pot face fata celui pe care il am deja. Zambesti ? Ar fi foarte urat din partea ta sa nu o faci deja. Simti? Cum a inceput proiectia de imagini in jurul tau? Sunt numai creatiile tale, pe care le-ai aruncat de ceva vreme in sertarul uitarii. Deschide-l, te rog, si savureaza culorile care se materializeaza, pe masura ce avansam printre aceste randuri. Cum ? Ce vrei sa spui ? Ca sunt ciudat ? Asta am mai discutat-o in numeroasele mele scrieri. Tu esti ciudatul, cititorule, pentru ca cei care isi reprima trairile, nu sunt normali. Acum e randul meu sa zambesc.

Muzica a inceput deja sa cante in surdina incaperii in care ne aflam. O poti auzi ? Muzica este peste tot. Mai ales in vise. Viata a fost creata ca o nota muzicala, de fapt asa suntem si noi , oamenii. Unici, la fel ca si sunetele care ne inconjoara pe vastul drum al vietii, Imi place sa ascult fiecare ecou din jurul meu. Chiar si atunci cand nu visez. Imi ofera noi perspective si ma detaseaza de banalul, in care mai mereu ne pierdem.

Las oceanul de vise sa ma inece. Si e placut.

Traiti-va visele !

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 29, 2013 în De ale vietii

 

Etichete: , , ,

Un vis

O femeie. Parul lung crescut parca in bataia vantului, de culoare neagra. O expresie a fetei destul de apasatoare, care te trimite cu gandul la gand sau la visare. O imagine care te determina sa-ti pui intrebari despre existenta ta pe acest pamant. Daca merita sa-ti continui viata sau nu. Daca esti fericit sau doar mimezi acest lucru atat de bine, asemeni unui actor celebru, care la un moment dat se pierde in propria lui piesa.

Femeia, se afla pe marginea unui rau, intr-o zi ploioasa, in care numai ea, putea zari maretul Soare din sufletul ei. Chiar daca ploua, pentru ea, era o zi deosebit de frumoasa. Se afla in ultima ei zi, din viata. Simtea ca se apropie sfarsitul si era fericiota. Lasa in urma toate necazurile pe care le-a avut. Era un erou infrant in propriul sau razboi. Si stia sa-l piarda cu fruntea in sus. Picaturile de ploaie rece, ai incalzeau trupul gol, in loc sa il raceasca.  Ajunse in etapa de detasare de realitate. Pare de necrezut acest moment, care chiar are loc, in adevaratul sens al cuvantului. Nu este imaginatia unui om bolnav. Se petrece in aceasta dimensiune si nu in alta parte.

Cu parul ud, ridica privirea spre cer si intreba:

– Cum ai gandit tu Lumea aceasta ? E foarte greu de inteles ce cautam de fapt aici. Lumea se indreapta spre un sfarsit, inca de la inceputul existentei sale. Deci practic nu incepe nimic, atunci cand ne nastem. Ci din contra, contribuim la exterminarea noastra, o data cu avansarea noastra pe cararea vietii. Cu totii povestim despre viata si despre toate etapele ei. Dar oare cati dintre noi o si intelegem. Ciudat sau nu stiu cum sa-i mai spun. Si tu stai acolo si nu spui nimic. Nici nu stiu daca existi, pentru ca de mult am incetat sa mai cred. Si nu sunt trista deloc. Dar as vrea sa te vad. Macar o data. Sa ti arati fata si sa-mi spui ca totul are un sens si ca va fi bine. De ce nu spui niciodata nimic? Tu chiar nu intelegi ca tocmai ceea ce ai creat nu si are rostul aici. Ai gresit planeta. Tu de ce nu iti repari greselile ? Probabil ca nu-ti pasa. Dar oare de ce? Chiar nu simti nimic ? Sau intrebarile mele nu se ridica la standardele tale ? Cu siguranta auzi mereu aceleasi intrebari de la toti. De ce nu te deranjezi sa le raspunzi tuturor? Nu prea se leaga toate astea.

– Existi ? Oare mai esti acolo ? Ai fost vreodata ? Eu totusi cred ca da. Cu toate ca te urasc uneori din toate maruntaiele mele. Dar imi trece repede. Continui sa sper, ca intr-o zi imi vei raspunde. Pana atunci, am ales sa-mi traiesc aceasta ultima zi.

Si brusc, se trezi din somnul adanc in care era. Se afla in patul ei, singura ca de obicei, goala si rece. Simtea razele Soarelui de primavara, cum o plesnea peste fata cu atat de multa dragoste. Ametita inca de aburii diminetii, se ridica din patul sau, deschise fereastra si spuse:

– Iti multumesc pentru tot ! Stiam ca nu ai sa mi raspunzi. – si zambi.

 
 

Etichete: , , ,