Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

Publicitate

 

Masacru

Privesc fiecare picatura de ploaie care se formeaza deasupra mea. Se naste pentru a parcurge un scurt drum, din inaltul cerului si pana aici pe pamant. O admir, este o frumusete de nedescris, atat de pura si de minunata. Cade si se zdrobeste de pamantul rece specific acestei perioade din an. Lasa un regret in sufletul meu, pentru ca nu am avut destul timp sa-i contemplez frumusetea atat de scurta a picaturii de ploaie. Ma zgarie pe suflet fiecare zdrobitura pe care o suporta picaturile acestea. Iar eu , eu stau neputincios si privesc la geam acest holocaust si nu pot face nimic sa-l opresc. Imi fumez nenorocita de tigara, care probabil ca intr-o zi o sa-mi curme viata si mai iau cate o gura din cafeaua de care sunt mult prea dependent ca sa nu o mai beau. Abia mai respir de la fumul gros care mi-a umplut deja camera si tot continui sa trag fum dupa fum, amagindu-ma cu iluzia de relaxare sau detasare depinde cum am eu chef sa o privesc.

Este frig, destul de frig ca sa mi placa acest spectacol, care pana acum ma durea. Si continua masacrul picaturilor de ploaie, iar eu zambesc ca un psihopat cand vad cum ele mor in chinuri destul de ingrozitoare. Colega mea de camera, imaginara, a inceput sa-si acordeze vioara, aruncata demult prin nu stiu care camara. Si scoate niste sunete atat de ingrozitoare incat ma cuprinde frica. Iubesc toti ce altii ignora in acest moment. Ma opresc langa oricare animal abatut si l privesc ore in sir, ca un filosof pregatit sa despice un fir in mii de bucati cu toate ca si altii au mai facut-o. Am rabdare sa gust fiecare moment al vietii in tihna. Respir aerul curat lasat in urma razboiului dintre picaturi si pamant. Imi  curat plamanii de fumul inabusitor care mi ia murdarit in toti acesti ani.

Mi-e dor de multi care au disparut demult din amintirile mele si de vremurile care au trecut. Mi-ar place sa mai retraiesc inca odata macar, fiecare secunda din anii de la care demult mi-am luat ramas bun. Si-i sfasietor cand stiu ca numai asta nu pot face. Ei trec fara sa le pese , ca timpul meu, este ca o bomba cu cea. E prea scurt, pentru cate am eu de facut si totusi atat de lung cand trebuie sa am si rabdare. Vad oamenii care se adapostesc de acest razboi, de aceasta aapa care nu se mai opreste. Unii sunt tristi , altii fericiti ca s-au intalnit cu anotimpul lor preferat. Iar eu stau, la geamul asta nenorocit si privesc toate astea. Un ciudat intr-o lume atat de normala ar putea spune unii, dar dupa cum bine stim, aparentele mereu inseala.

Si toate astea se petrec in mintea unuia care inca ai mai pasa de cele ce se intampla in jurul sau.

Ma joc cu degetul in cafeaua asta care parca nu o mai termin, dand viata unui vartej in care ma pierd din nou, ca un romancier ce as putea eu sa fiu. SI vad numai lucruri frumoase si amintiri demult trecutein care astazi, parca ma regasesc tot mai mult. Mi ar place sa mai fac si cate ceva constructiv, dar mintea asta a mea, e mult prea ocupata cu gandurile astea care se aduna din ce in ce in numar tot mai mare, aglomerandu-mi spatiul destul de iiingramadit in care sunt.

Ma uit pe pereti si-mi dau seama ca trebuia sa i varuiesc de ceva vreme, dar parca-i mult mai interesant sa i stiu asa cum sunt, pentru ca oricand as putea sa-i declar monumente istorice. Un paianjen mult prea batran, priveste langa mine acest tablou rece si umed pe care un pictor celebru din inaltul cerului tocmai il creeaza. Probabil ca am impartit aceeasi camera cine stie de cati ani buni. Si cred ca nu m-a lasat inima sa-l arunc afara. Nu ma incurca cu nimic. Traim in simbioza fara sa ne deranjam reciproc. Mereu imi da senzatia ca ma intelege si parca ma priveste incercand sa vorbeasca cu mine. Hmm… deja suna a minte de om pierdut prin cine stie ce sanatoriu, dar totusi, sunt atat de normal si atat de viu , incat de multe ori am impresia ca daca m-as aseza langa un decedat, l-as putea readuce la viata.

Stii cum e, fumeaza-ti tigara, bea cafeaua aia nenorocita, ia-ti drogurile de care ai nevoie si fa tot ceea ce-ti doresti, pentru ca oricum, mai devreme sau mai tarziu tot pleci. Oricat de bine ai incerca sa pacalesti acest lucru, este inevitabil, si daca nu mi traiesc placerile, atunci cand o sa le mai gust ?

Astept la geam finalul acestui joc, dintre viu si mort !

Semneaza, Endorfinul.

 

Continuati voi

Era o zi mare. De fapt, ma aflam in acea mare zi, in care, deciziile mele trebuiau sa se contopeasca si sa formeze un intreg. Nu ma satur sa ma hranesc cu jumatati de masura, vreau tot, pana si pielea de pe tine si apoi iti restitui tot ce ti-am luat. Si era seara , poate ca o seara de Aprilie, in care tu , erai mult mai frumoasa decat este permis. Lumina Lunii se reflecta din parul tau blond, si aceasta imagine nu as putea sa o uit niciodata. Avea pe tine o rochita de noapte de culoarea safirului, care se mula perfect pe trupul tau. Iar eu, eram salbatic, scapat parca dintr-o cusca si statea la pnada pentru a-mi vana prada. Tu nu schitai nici macar un gest, nici o miscare nimic. Timpul il oprisem eu de mult si nu-l lasam sa mai inainteze. Gasisem o bresa a timpului si profitasem de acest lucru. Mereu caut brese, in tot ce ma inconjoara pentru a patrunde oriunde doresc. Ma priveai inspaimantata si nu stiai la ce sa te astepti. Eram mandru ca am reusit sa prind o bucatica de timp, pe care doream sa o tranform in ce vroiam eu. Ochii imi luceau in bataia lumanarilor aprinse din camera noastra, accentuand si mai tare sentimentul de frica care te caracteriza atat de bine in acea seara. Aprind o tigara, si o savurez ca si cum ar fi fost prima data cand fumez. Fumul gros plutea in incapere, sufocandu-te pe tine tot mai mult. Iti distrug aerul de care depinzi atat de mult si o fac cu zambetul pe buze. Imi place sa te vad cum strigi dupa ajutor, cu toate ca buzele tale moi sunt lipite. Nu poti vorbi, esti blocata din cauza ca am creat aceasta scena groteasca.

Si ma opresc aici. Fara sa aiba legatura cu lipsa de inspiratie. Pur si simplu iau o pauza si te las sa-ti continui singur scena mea.

Zambesc !

Continuare :

Si scap tigara aprinsa din mana , pe podeaua mea colorata din lemn de stejar si nu schitez nici macar un gest. Prefer sa privesc cu scrumul mi-a lasat o pata neagra destul de mica pe lemn. Si te privesc, cum dormi ca un inger sau demon, cu pielea ta fina si alba ca zapada. Esti dezvelita si pielea ta da semne ca-ti este frig. Nu te invelesc pentru ca-mi place sa te vad cum tremuri. Ador aceasta stare de infrigurare pe care mi-o transmiti si mie in acest moment. As vrea sa te ucid,sa-ti curm viata pur si simplu, fara nici un motiv, dar atmosfera incarcata din cauza fumului gros care pluteste in camera nu ma lasa sa fac acest lucru. Ma prabusesc langa patul in care tu dormi, la fel ca un animal impuscat fara motiv de cine stie ce vanator amator. Cad nu numai fizic , ci si psihic. Curg sentimente pe care nu le-am mai intalnit pana acum,, pe podeua rece si incerc sa le imping cu piciorul meu stang, aproape amortit. Nu-mi dau seama ce se intampla cu mine acum si totusi ma simt atat de fara strop de viata. Ochii mi-au ramas atintiti spre tine, incercand sa patrund parca, in visul tau, pe care-l traiesti ca o egoista ce esti , numai tu.