Urlă

Uneori urlă tăcerea din spatele gândurilor negândite de mine, lăsând în urma ei un oarecare iz de amărăciune.

Stau sprijinit mereu între realitatea mizerabilă și grămezile de vise ce le tot adun și uit să mai șterg praful adunat din cauza nenorocitului de timp care se vinde tot mai scump.

Adun cu colțurile de șervețele învechite lacrimile ce se preling peste obrajii pe care necontenit îi tot întâlnesc în călătoriile mele și mă chinui în nopțile care nu-mi lasă somnul în tihnă, să le transform în bucățele de fericire .

Alerg tot mai încet pe potecile bătătorite de numai bocancii mei pe marginea cărora am lăsat semințe cu multă vreme în urmă de zâmbet, să aibă trecătorii ce culege în lunile de aprilie când primăvară încă nu știe dacă a venit sau dacă trebuie să plece .

Caut oamenii pe care îi aleg printr-o selecție extrem de riguroasă, alături de care să pot scrie povestea miraculoasă a oricui .

Revin imediat .

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.

Publicitate

 

Spectator

De prea multă vreme zac întins pe podeaua din lemn uscat și putred, privind tavanul mucegăit și galben de la fumul țigărilor fumate în nopțile ce-mi tulbură somnul de care nu mă pot bucura. Mă pierd tot mai mult, adâncit în coperțile învechite ale cărților pe care tot amân să le citesc, promițând solemn că mâine va veni și vremea lor.

Mă joc cu nenorocitul ăsta de timp de parcă pentru mine el nu ar avea măsură, crezând că pentru mine , se va opri într-un anume moment și-mi va lăsa poarta deschisa spre stările pe care încă nu le-am trăit.

Cu viața am încheiat de mult până și ultimul pact , legându – mă cu jurământ de pământul pe care cu genunchii juliți îl respect în diminețile în care-mi închin plecăciunile, sperând că va fi mai docil cu mine atunci când o să aleagă a mă înghiți pentru odihna eternă.

Iar acum stau, la un ultim pahar de vin ce mi sa permis a gusta, cel puțin până atunci când vor smulge ăștia viile din pământ, lăsându- mă însetat, în prag de secetă.

Te – aș invita să te întinzi lângă mine, privind fără rost același banal peisaj cu care mă lupt de prea mult timp în fiecare zi din mizerabila mea existență. E mai nobil să înțelegi ceea ce ești de fapt, decât să fii mereu un simplu spectator la piesa de teatru în care la final , când artiștii vor renunța la măștile lor din porțelan, tu vei fi singurul care a uitat să-și plătească biletul.

Vă îmbrățișez cu drag, Endorfinul.