RSS

Arhive pe etichete: travel

Crezi ?

Te-am întrebat de nenumărate ori, de ce iți faci mereu atât de multe griji, când știi prea bine, ca ele doar vin și pleacă,la fel ca orice ploaie , pe care o șterge din sufletul nostru, oricare apariție a Soarelui. Depinzi atât de mult de clipele în care alegi sa-ți plângi de mila la apariția oricărei tentativa de necaz, ca și cum ar fi prima oara când ai întâlnire cu astfel de trăiri. Erai atât de protejat, de orice gând bun ai alege sa guști în prag de nenorocire, încât pana și tu credeai ca poți fi de neatins.
Te-am purtat mereu pe cărările numai de mine știute, având ca destinație finala cina pe care urma sa o ai cu tine însuti , la masa cu lumânarea aprinsa, unde vei avea tot timpul din lume sa alegi ceea ce vrei sa fii. Poveștile nu s-au scris niciodată singure, au fost mereu nevoie de cei ca tine, pregătiți sa-și asume oricare risc ar implica materializarea visului în care ți-ai lăsat mereu frânturi din inima ta.
E atât de minunat sentimentul care te încearcă atunci când te lași purtat de valurile marii care te au mângâiat și te au împins mereu înspre țărmuri necunoscute de sufletul tău , dar pe care le-ai gustat cu o pofta nemaiîntâlnita de viata.
Știu cât de mult ți-au plăcut poveștile cu final fericit, dar o făceai mereu din perspectiva cititorul, alegând confortul pe care ți-l oferă ceea ce știai deja.
Ti-as spune sa te pierzi de turma, oricum vei face numai ce vrei tu, dar cel putin pentru o clipa, gusta din starea pe care necunoscutul ți-o poate oferi atunci când te pierzi de ghidul ce avea ca unic scop sa-ți controleze pana și ceea ce ți-a mai rămas din nenorocita asta de viata.
Privește în sus și numai înainte, de fiecare data când începi a simți ca se apropie momentul în care vei începe sa crezi în ceea ce te face sa fii tu.
Sunt mult prea multi cei care vor încerca sa-ți pună piedici numai de dragul suferinței cu care i-ai putea alimenta acea sete de eșec, de care ei depind atât de mult.
Oferă-ți satisfacție doar ție, de fiecare data când descoperi câte un vis de al tău ce pare atât de mare și imposibil de realizat. Vei fi atât de plăcut surprins , de lucrurile bune care vor veni în ajutorul tău, conturând oricare gând alegi sa-l folosești în taina, atunci când devii ne neoprit în numai a ta visare.
Probabil ca vei încerca sa ma condamni, spunându-mi ca visătorul din mine exagerează cu îndemnurile lui, dar chiar și asa, voi continua mereu sa te împing tot mai mult spre drumul ce duce către tine.
Si crede tot mai mult, în oricare alegere decizi sa crezi, tu nu trebuie sa te explici nimănui, pentru ca mereu, a fost vorba numai de tine, iar eu, eu am ales sa te privesc zâmbind , indiferent de gândurile negre cu care te vei întâlni, având ca unic scop sa te întoarcă de pe drumul tău . Pășește cu încredere, fără sa privești înapoi, în cel mai rău caz, te vei întâlni cu stări pe care numai tu le poți simți.
Eu cred în tine, mereu am făcut asta, de aia iți și spun ca începând de azi, dacă ai crede cel putin pentru o clipa în tine, vei înțelege cine ești tu de fapt. Astăzi, te provoc sa faci tot ceea ce ai visat de când ești tu.
Ramai cu bine, chiar și azi , indiferent de starea pe care o ai în acest moment în care ai ales sa-mi dai și mie, doar o fărâma din timpul tău.
Va îmbrățișez cu drag , Endorfinul.

 
8 comentarii

Scris de pe martie 19, 2019 în De ale vietii, Uncategorized

 

Etichete: ,

Ma intorc

M-am intors, mai batran ca niciodata, mai putin intelept decat am fost pana acum si totusi mult prea in varsta pentru o lume atat de tanara si necoapata. Nici nu ma gandesc sa mi pierd restul vietii ca sa o inteleg. Nu-i lumea mea, eu traiesc o alta lume. Am creat-o special pentru mine. Fiecare are lumea sa, dar asta e o alta poveste.

M-am intors si inca fac abstractie de sistemul mizerabil in care ma regasesc fara voia mea. Ma intorc la Soare , in fiecare zi privesc si il salut cu mare drag. Am destul loc in inima ca sa-l las sa mi inunde intregul trup. Sunt total detasat de tot ceea ce e in jurul meu, si nu, nu mi-am pierdut mintile, cel putin nu inca. Si iubesc, iubesc viata asta mizerabila in care traiesc. Nu stiu nici eu de ce, dar probabil ca gasesc un fel de dependenta in acest lucru. Imi plac adictiile, mereu am avut o multime. Sunt un ocean in care orice ai arunca , oricum nu vei mai gasi vreodata. Mult prea mare ca sa ma las purtat de noua ordine mondiala. Noua ordine, ce dragut suna, cand de fapt e ultima apocalipsa pe care o vom gusta. Prea obosit uneori ca sa mai explic tuturor cat de jegoasa e societatea in care traim. Oamenii nu mai au ganduri, iar gandurile nu mai au sentimente, de parca au avut vreodata. Dar e un fel de dulce amagire, la fel ca atunci cand pui biletul acele, norocosul, care ti va schimba definitiv viata, dar tocmai a trecut extragerea  si tu te intorci din nou la minunata viata de masinarie pe care o duci. Ai nevoie doar de combustibil ca sa poti merge mai departe. Si toate trec, cum au mai spus-o si altii, dar viata -i numai una din cate stim. Restul de vieti paralele sunt doar amagiri pe moment pana la marea finala.

Tu inca visezi la locuinta ta din vis, si la copii care se balacesc in piscina mult dorita, masina e parcata in garajul proaspat terminat iar banii, nu mai sunt de mult o grija pentru tine. Si-s doar iluzii dar tu stii bine asta pentru ca in fond, nici unul dintre noi nu cauta bani. Nu aduc fericirea si nici nu o intretin, am inca curajul sa va intreb pe fiecare in parte daca intradevar traiti viata la care a-ti visat inca de mici ?

Ma indoiesc ca voi fi coplesit de raspunsuri pozitive. Viata , e o gluma foarte serioasa, mi-a zis chiar Victor Hugo, probabil in momentul in care a realizat ca totul, dar absolut totul, e doar un iluzoriu, care se stabileste ca o samanta in interiorul nostru , dar care refuza sa mai devina acel copac, stivi voi copacul batran, simbolul intelepciunii. Vorbesc despre copaci, cu siguranta ca risc sa fiu arestat in aceste vremuri in care copacii au ajuns sa fie doar material industrial pentru mobila si multe altele. Dar cui sa-i pese ? Doar nu voi schimba de unul singur lumea. Cui ai pasa ?

Ma intorc printre voi, ca un muritor de rand, lasand deoparte toate visele pe care , la fel ca si voi le-am alimentat an de an si o voi face pana voi inchide ochii. Devin realist si deja e frig aici in lumea mea. Realitatea e cea mai urata fila de istorie scrisa vreodata . Nici nu-mi pasa daca nimeni nu se va regasi in acest post , oricum , stiu bine, toti suntem la fel. Picaturi, probabil de praf carate de stiu eu ce suflete mult mai evoluate decat am putea noi sa fim vreodata.

Ma intorc la dragoste , in fiecare zi cand vad cu porumbeii isi iubesc porumbitele si zambesc, cand ma gandesc ca oamenii au uitat de multa vreme ce vrea sa insemne acest sentiment sau ce naiba o mai fi . Sa iubim ? Da . Iubim exact tot ceea ce ne va duce cu pasi repezi spre mult asteptata apocalipsa. Nu exista sfarsitul lumii , cum nu exista nici inceputul ei, nu fac dezbateri religioase si nici nu analizez teme stiintifice. Dar , e de ajuns sa ne oprim , macar o secunda, stiu, cer prea mult, dar totusi, in acea secunda e posibil sa observam fara sa depunem prea mare efort ca in jurul nostru, este un circuit , continu si infinit, la fel ca tot universul, fara inceput si fara sfarsit. Contradictoriu ? Sau abstract? Mi-e tot una , atat timp cat incerc sa va sfatui doar atat :

Traiti-va vietile , e singurul lucru pe care il avem in posesie cu adevarat !

Ma intorc , de data asta cu fata spre voi, si fac o bine meritata plecaciune pentru cititorii mei , semnand cu mult iubitul meu pseudonim :

Endorfinul…

 
9 comentarii

Scris de pe iunie 26, 2015 în De ale vietii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Continuare ….

Ma gandeam cum ar fi sa pot construi o punte, mentala, intre mine si restul lumii. Sa caut fiecare particula care alcatuieste viata si sa o adun intrun strop de gand. Un gand de orice fel, fie bun sau rau sa am doar un gand , pe care sa l tin strans in pumnul mainii mele stangi. Sa pot avea o mana atat de cuprinzatoare, incat sa pot acapara un Univers intreg, cel fara limite. Care uneori pot insemna multe sau alteori pot fi doar un nimic. Sunt aceleasi limite dintre noi si realitatea pe care se spune ca o traim. Dar, oare poate fi reala aceasta lumea, fiea ea fizica sau pur si simplu spirituala.

Si astfel, rasunau in minitea Robertei, gandurile pe care incerca sa le ordoneze intr un sir cat de cat palpabil. Erau sentimente si trairi pe care le uitase de ceva timp in urma. Incerca sa-si puna intrebarile pe care fiecare dintre noi ajunge sa si le puna. De cele mai multe ori, ele nu au un raspuns. Sunt pure intrebari care se traiesc si care lasa mereu, mostenire, alte intrebari fara raspuns.

Incepea sa devine agitata si inima ai batea cum nu o mai facuse niciodata, de parca vroia sa i paraseasca trupul Robertei. Incerca sa se controleze , dar nu reusea.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 6, 2012 în Roberta - picaturi de suflet

 

Etichete: , , , , ,

Prin Ploaie

Astazi a trebuit sa ajung pana la un prieten, care locuieste destul de aproape de mine. Pe drum, am observat ca a inceput sa adie putin vantul, iar norii negri ca smoala, incepeau sa se adune deasupra orasului, intunecand aceasta minunata dupa amiaza de August. Ma gandeam ca am timp sa ajung , pana va incepe ploaia si nu mi-am mai luat umbrela cu mine. Nici bine nu ajung la jumatatea drumului, cand deodata, norii care se adunasera, au eliberat o invazie de picaturi, incat se formau adevarate valuri de ploaie, transparente, care-mi dadeau senzatia ca parca vor sa ma inece, in marea de apa care incepea sa se formeze pe trotuarele si pe strazile pe care eu mergeam. Am incercat sa ma adapostesc la tulpina unui tei, aflat in drumul meu, dar acest lucru nu a avut prea mare efect.Masa de picaturi, care ineca parca orasul, mi a udat foarte bine hainele. M am hotarat sa ma intorc spre casa mea, dar fara sa ma mai feresc de ploaie si astfel m am facut ca nu observ ca afara ploua. Am lasat sa nu ma deranjeze acest lucru. Mi-am dat seama ca n u am mai facut de foarte mult timp asa ceva. Mergeam prin ploaie, eram ud leoarca, batea un vant atat de puternic si rece, iar pe mine toate astea nu ma deranjau. Simteam ca nu fac nimic altceva decat sa-mi traiesc viata in cel mai natural mod cu putinta. Eram in pantecele Mamei Natura si nu parea deloc intrigata de prezenta mea. Zambeam si apoi radeam in hohote, cand observam vulnerabilitatea cu care natura ma trata. Am fost pur si simplu fericit ca sunt in viata si am onoarea sa traiesc.

In aceasta zi, mi-am reamintit, cat de minunat este sa fiu om.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe august 14, 2012 în Ploaie

 

Etichete: , , , , ,

Continuare (25)

Este ora 10 am, cand Roberta este trezita de telefonul care suna de parca vroia sa anunte sfarsitul Lumii. Ametita inca de calatoria numita somn, ridica receptorul.

–          Astazi aveti intalnirea cu editorii, pentru publicarea romanului si inca nu a-ti ajuns la editura.

–          Ce bine ca m-ai sunat, Ioana. Am petrecut aseara cu un grup de prieteni si uite ca nu ma mai puteam trezi. Ajung intr-o clipa.

–          Va astept si oricum, sa stiti ca am pregatit tot, v-am facut eu si o cafea, ca sa nu mai fiti nevoita sav a opriti pe la cafenea.

–          Esti o dulce! Nu stiu ce m-as face fara tine.Te pup Ioana. Ma imbrac si vin.

Se arunca practice in dus, pentru a si putea trezi simturile, lasand apa sa I rasfete trupul atat de molesit. Alege cu ochii aproape inchisi, o rochie pana la genuchi, neagra, sarafan, pe langa care ataseaza o camasa cu maneci scurte, de culoare alba, isi arunca picioarele in pantofii negri cu varful ascutit si tocul mediu, nu foarte inalt si fara sa si dea seama, cand a aruncat o privier in oglinda interminabila de pe hol, realiza ca nici nu se putea sa fie imbracata mai bine decat atat. Se parfumeaza in timp ce deschide usa aprtamentului, isi mai rezerva cateva secunde pentru as aranja parul negru care ai scotea toate frumusetile trupului ei in evidenta si pleca spre editura.

Pe drum, Roberta purta dialogul interior, pe care nu il neglija niciodata, in nici o dimineata, dialog menit sa I faca ordine in gandurile care plateau haotic in mintea ei.

Ce nebuna pot fi. Aseara am mers in club si m-am simti super bine alaturi de Alexandra si Eduard care s-a dovedit a fi un adevarat domn, avand grija de noi. Nici macar nu-mi pot aminti cat de mult sau cat de putin am baut, pentru ca stiu doar ca la un moment dat, am reusit s ascot telefonul din geanta si mi- am chemat un taxi, in care am plecat impreuna cu Alexandra fara sa mi iau ramas bun de la Eduard. Iar acum, tulbure cum sunt dupa aceasta iesire, trebuie sa decide, alaturi de redactorii si editorii din editura, daca-I publicam sau nu cartea lui Eduard, pe care nici macar nu am reusit sa o citesc in totalitate. Ha ha, zambesc in interiorul meu, pentru ca ceva imi spune ca astazi, voi lua o decizie inteleapta. Azi, este ziua in care viata unui om , se va schimba in bine, datorita mie. Iar acest lucru imi provoaca maim ult decat fericire. Ma simt implinita. E o zi speciala.”

Si numai bine, in timp ce ea isi finaliza discursul interior, se vede ajunsa in fata editurii. Saluta tot personalul, de la paznic, pana la ultimul functionar de la etajul unde se afla biroul ei, o stranse in brate pe Ioana si-I multumi in acelasi timp pentru pregatirile si cafeaua pe care a avut grija sa le faca si intra in birou.

–          Ioana cat timp mai avem pana incepe sedinta?

–          In doua zeci de minute, ajunge toata lumea aici, in sala de sedinte.

–          Este in regula. Eduard a venit?

–          Da. Asteapta de de o ora jumatate sa inceapa sedinta. Zambi Ioana.

–          Saracu. Imi dau seama prin ce trece el acum. Dar o sa fie bine.

–          Tu cum mai esti Ioana ? Iti este bine, acasa lucrurile sunt in regula?

–          Da, multumesc frumos pentru grija. Mereu a-ti fost o scumpa. Toate sunt bune si frumoase. Astept sa termin si saptamana asta sa pot intra si eu in concediul mult asteptat.

–          Ce frumos. Te-ai hotarat unde pleci ?

–          Inca nu, mai astept cateva oferte de la agentiile de turist la care am fost cu prietenul meu Rafael. Oricum, cred ca ramane sa alegem intre Venezzia si Barcelona.

–          Superb! Abia astept sa mi povestesti ce si cum a fost.

Si o privi cu atat de multa caldura pe Ioana, incat se vedea prea bine, ca Roberta este omul care se bucura de fericirile celor din jur. Se vedea foarte clar ca nu exista nici macar un gram de rautate sau invidie, in interiorul acestei femei. Este omul pentru care ai fi in stare sa faci orice, numai sa-l ai langa tine in momentele cele mai grele. Reusea sa transmita in jurul ei, energii positive, care parca te vindecau si te faceau sa uiti de toti si de toate.Poti purta o simpla discutie sau e sufficient chiar sa-I raspunzi numai la un salut si te congingi de starea de bine pe care ti-o poate induce aceasta femeie.

 

Eu, personal, barbatul acesta care scrie randurile pe care  tocmai le citesti tu , as putea sa ma indragostesc in fiecare secunda de Roberta fara sa o cunosc, mai ales ca nu stiu inca daca exista, daca s-a materializat. Practic, ea este undeva , ma asteapta pe mine , pe voi , pe noi toti cei care o tinem in viata citindu-I fascinanta poveste a picaturilor de suflete.

 
 

Etichete: , , , , ,

Continuare (24)

In lucru …

 
Un comentariu

Scris de pe iulie 23, 2012 în Roberta - picaturi de suflet

 

Etichete: , ,

Continuare ???

Privea in gol, pe marginea podului care facea trecerea de la un cartier spre altul si se gandea la lumea ei. Un om fara scopuri , o femeie fara sarm, o zi in care totul doar plutea in jurul ei, fara a se mai materializa. Era frig, afara ploua, pe jos ,frunzele copacilor intomniti ,se asterneau din ce in ce mai des, de parca vroiau sa I arate ca a sosit anotimpul mortilor, cum obisnuiesc eu sa numesc toamna. Cadeau cu o viteza atat de parca, creand iluzia coppacilor care plang. Tocmai incepuse sfarsitul verii, perioada in care ea putu fi atat de fericita. Traise clipe, stranse picaturile de suflet, cu mult egoism, numai pentru ea. Imprastiase in intreaga Lume, zambetul ei atat de cald. Era suficient doar sa auzi pe cineva vorbind despre zambetul Robertei si erai deja fericit, la fel ca si ea.

Dar anotimpul care urma sa vina, nu o lasa sqa se bucure de continuitatea fericirii care isi facuse aparitia in viata Robertei. Si incepu sa planga. Nori negri se adunau deasupra orasului, anuntand venirea ploilor care nu se mai opresc. Tuna si fulgera doar ca nu incepuse nici o ploaie. Natura se oprise parca, in asteptarea Robertei. Suferea intreg Pamantul odata cu dansa, din cauza nefericirii care I apasa in adancul inimii sale. Sprijinita de bordure din piatra, care accentua frumusetea podului pe care se afla, Roberta se pregatea sa-si puna capat zilelor, intr-una din cele mai urate zile din acest an.

Deodata, o femeie , a carei fata nu o putu vedea prea bine, se apropie de ea si o pocneste peste fata cu o putere destul de mare , incat Roberta aproape lesinase. O ridica si o stranse in brate plangand. Era Alexandra, care plangea si tremura toata de scena pe care tocmai o privise:
– Esti proasta! Cum poti sa te gandesti la asa ceva? Tu crezi ca as putea renunta vreodata la tine ? Vorbeste-mi ca din cauza ta puteam sa mor si eu. Tu nu-ti imaginezi cat insemni pentru mine? Vorbeste cu mine !

Printre lacrimi si spaima replica:
– Tu esti tot ce pot iubi pe acest Pamant. De asta sunt aici si asta este misiunea mea. Te iubesc cum nimeni nu a mai iubit vreodata ceva si tocmai de asta m- am hotarat sa plec, gandindu-ma ca, daca nu te pot avea aici, atunci te voi gasi dincolo, pe celalalt taram.

 
 

Etichete: , , , , ,

Continuare (21)

Erau marcati de vis, dar fericiti de momentul prezent in care se regaseau.

Ajunsera la intrarea clubului in care Eduard abia mai putea astepta sa intre, trec femeile primele, Eduard intra dupa ele si se afunda in cultul clubului. Vorbim de un cult, pentru ca asta se formeaza in locurile in care oamenii se aduna, pentru a simti unele trairi pe care doar un anumit gen de muzica le poate oferi. Sunt persoanele care vin aici, doar pentru a se detasa de aceasta Lume si a intra in Universul notelor muzicale. Pe aleile frumos colorate ale sunetelor, poate pasi oricine este dornic de alte trairi decat cele care alcatuiesc rutina. Purtati de muzica clubului, fiecare adept parea sa evidentieze faptul ca, acolo este locul sau.

Eduard gasi imediat o masa pentru femeile care il insoteau si pleca spre bar pentru a comanda bauturile, bineinteles imediat dupa ce le intreba ce anume vor sa serveasca. Se intoarce de la bar cu o sticla de Martini si trei pahare, gest care a starnit rasul printer cele doua prietene.

–          Eduard, am zis doua pahare, nu o sticla intreaga.

–          Stiu Roberta, dar m-am gandit ca ar fi mai bine sa nu mai fac alte drumuri pana la bar si inapoi, asa ca am luat o sticla si avem toata noaptea.

–          Ai intuit bine. – zambi Irina.

–          Dansam fetelor ?

–          Bineinteles! – raspunse intr-un glas femeile.

Se ridicara de la masa si pornira spre zona in care se dansa in acel local. Clubul, trebuie sa l descriem, pentru ca era ceva foarte deosebit, mai ales din punct de vedere architectural. Practic, centru localului, era alcatuit din trepte care coborau in spirala in forma de melc, iar jos , in centrul spiralei se gasea ringul de dans. Pe margine treptelor din partea de sus, erau coloanele construite atat de bine, estetic vorbind, incat puteai sa juri ca au fost aduse acolo de popoarele romane, menite sa sustina tavanul, de culoare aurie. Ca o prelungire a acestor trepte, se afla pupitrul Dj-ului care se ocupa de atmosfera din club. Un barbat in pragul varstei de 40 de ani, cu barba destul de lunga, purta ochelari de soare, era imbracat cu o tunica de culoare rosie si sandale din piele aurii cu castile pe urechi, invartea discurile de vinil cu atat de multa gratie, lasand impresia unei fiinte din alta Lume.

Barul era parca o latura a Coloseumului din Roma, atat de bine a fost realizat de arhitectii care s-au ocupat de amenajarea sa. Coloane si bucati din piatra mari, te lasau cu gura cascata , la vederea impresionantei constructii. Erai transpus, intr-o alta lume. Te putea simti ca la o expozitie de arta, amestecata cu ritualul din Club. Barmanii purtau robe albe, cu sandale din piele maro si coifuri metalice pe cap. De altfel, clubul se numea” The Roman Experience” si era menit sa te aduca in timpul Imperiului Roman.

Eduard, Roberta si Irina se aflau deja in mijlocul melcului, unde toata lumea dansa haotic, pe ritmuri numai de ei stiute.

 
4 comentarii

Scris de pe iunie 25, 2012 în Roberta - picaturi de suflet

 

Etichete: , , , , ,

Continuare (20)

Deodata au aparut in acelasi vis, Irina si Eduard, care se aflau intr-o incapere goala, fara nici o pata de culoare, fara geamuri si fara usi. In mijlocul camerei se afla o masa din fier, nu foarte mare ca dimensiune, iar pe masa, era asezat un cosciug in care se putea zari o femeie, frumoasa, care era moarta, dar totusi, parea atat de vie. Se puteau simti picaturile de suflet care inca mai salasluiau in trupul ei. Cei doi, priveau ingroziti pe prietena lor cum zace intinsa si fara suflare in acel sicriu.  In acel moment, in incapere isi facu aparitia o silueta de femei a carei expresie a fetei nu se putea zari. Ea se apropie de cei doi si le sopti cateva cuvinte care parca erau menite sa strabata intreg trupul lor la ascultarea acestora :

–          Nu va speriati si nu va intristati din cauza celor pe care le a-ti vazut aici. Totul este natural. Frica si tristetea fac parte din natura noastra, a umanitatii, iar moartea este urmatoarea etapa in ascensiunea catre Absolut. Nu va temeti. Roberta, este acolo unde era menit sa fie. Ea soarbe acum din picaturile de suflet ramase, pentru a se putea detasa complet de aceasta lume. Unde se afla ea, vom ajunge cu toti intr-un final. E doar o chestiune de timp. Acum va las, sa va intoarceti in Material, unde va este locul. Insa, nu uitati – Traiti picaturile de suflet pana la ultimul strop.

Si imediat, silueta disparu si cei trei prieteni se trezira din acel vis datorat cunsumului de Opium de mai devreme. Amortiti cum erau, pe acea banca din parc, priveau unul la celalat cand Roberta izbucni intr-un suras de rasuna intregul parc:

–          Ce tare nu? Cum voi chiar a-ti crezut ca murisem ? Ha ha ha ! Pana si eu am crezut ca eram moarta. Prea nebuna senzatia drogului. Mi-a lasat un gust amar iar apoi unul dulce cand am realizat ca nu era decat un vis. Haide-ti sa pornim!. Am asa un chef de viata acum.

–          Roberta, nu este normala – Replica Irina intr-un suras.Vino sa te strang in brate scumpo.

Si se imbratisara, prêt de cateva minute, timp in care, tanarul Eduard nu schita nici un gest. Era mult prea marcat de aceasta noua senzatie pe care tocmai o traise. Nu-si mai dorea nimic altceva decat sa ajunga mai repede intr-un local unde sa poata trage o dusca de ceva tare. Vroia sa uite experienta de mai devreme.

–          Sa mergem fetelor. Stiu eu un club foarte frumos nu departe de parc. Sa facem sa fie memorabila aceasta seara.

Pornira intr-un pas mai alert toti trei, pentru ca erau nerabdatori sa consume pofta de viata care parca ai sufocau acum. Traiau nevoia de a trai , din abundenta. Erau marcati de vis, dar fericiti de momentul prezent.

 
4 comentarii

Scris de pe iunie 24, 2012 în Roberta - picaturi de suflet

 

Etichete: , , , , ,

Continuare (19)

Se mai priveste in oglinda, pentru ultima data, din cap pana in picioare, totul este acolo unde trebuie sa fie si iese din casa.

Urca la Roberta, unde o astepta cu doua pahare de Martini, pregatite special  pentru un inceput de seara mai dezinvolt.

–          Roberta, abia astept sa ne simtim bine in seara asta.

–          Si eu Irina. Crede-ma ca aveam nevoie de o iesire.

–          Hai sa mergem.

Si amandoua iesira, imediat dupa ce savurasera paharele de pe masuta din livingul Robertei.

Jos, la scara blocului, Eduard astepta sa coboare Roberta, iar la aparitia celor doua femei, avu sentimentul ca vede doi ingeri. Doua femei, in adevaratul sens al cuvantului, fara o descrierea prea fructuoasa, voi spune ca Eduard a trait momentul in care, a reusit sa priveasca doua femei ireale practice, care au deviat de la tiparul uman.

–          Buna Eduard ! Ea este prietena mea Irina, care ne va insoti in seara aceasta.

–          Incantat sa te cunosc Irina.

–          Incantata si eu, Eduard.

–          Unde mergem?V-ati gandit? Intreba Eduard.

–          Pai eu zic sa mergem spre centru si acolo intram in oricare club dorim, mai ales ca avem de unde alege.

–          Da. E in regula.

Si pornira toti trei, pe aleile acestui oras superb in care locuiau.

–          Stiti, fetelor, ma gandesc uneori la oameni. De la originea probabila a omului si pana la evolutia sa, ajungand in zilele noastre. Ma nasc, cresc, ma inmultesc si mor, ar putea suna varianta cea mai scurta. Practic, omul trece printr- un ciclu si atat, nimic maim ult. Exact aceleasi trairi le are fiecare. Fericit ca s-a nascut, a evoluat smai apoi, dupa ce s-a zbatut o viata intreaga sa acumuleze noi cunostinte despre lumea in care se afla, moare. Acuma, stau si ma intreb – Nu vi se pare crud, tot acest drum de la viata si pana la moarte? Ce rost mai au toate prin care trecem, oceanele de informatii pe care le absorbim ca un burete, familiile pe care ni-le formam si chiar urmasii nostri pe care ai lasam in urma, doar pentru a trece si ei prin acest “ minunat” drum de la viata si pana la moarte. Da, intradevar, luminatii nostri, vor veni cu argumentele lor, care ne linistesc atunci cand ne spun ca in fapt, viata pe acest Pamant este doar o trecere de la o forma materiala la una spirituala. Si ca actiunile nostre aici, fac ca trecerea sa fie mai usoara sau mai grea. Am inteles, dar toate astea pentru mine nu au sens. Adica mi-ar placea sa ma nasc si sa evoluez in permanenta, sa creez si sad au nastere lucrurilor bune si frumoase, nu sa ma zbat ca un nebun si apoi sa imbatranesc si sa mor. As da orice, ca viata sa fie mult mai lunga.

–          Foarte frumos ceea ce spui Eduard si probabil ca esti si constient ca lucrurile asa vor ramane si nimic nu se poate schimba. Important este sa accepti aceasta idée pentru ca sa poti trai o viata frumoasa fara sa te chinui singur.

–          Da asa este. Ai mare dreptate Roberta. Gandeam doar cu voce tare. Zambi Eduard.

In tot acest timp, cei trei prieteni, ajunsera pe langa un parc, prin care trebuiau sa treaca pentru a ajunge mai repede in zona centrala unde se aflau si cluburile din acest oras. La un moment dat, Irina se gandeste ca ar fi bine sa se aseze toti trei pe o banca pentru cateva minute si apoi sa-si continue drumul.

–          Hai sa luam un loc pe banca aceasta. Doar cat ne tragem sufletul si apoi mergem mai departe.

–          Bine Irina, sa stam putin. Raspunse Roberta.

Irina scoate din geanta ei o pipa in care avea pus putin Opium de la un amic, care o vizitase cu ceva timp in urma. Fara sa spuna nimic, aprinde pipa, si trage puternic in piept cateva fumuri. Apoi ai intinde pipa Robertei, care fara sa schiteze vreun gest o ia si isi umple si ea plamanii cu acest “drog al visarii’. Apoi pipa ajunge si la Eduard si brusc, pentru cateva minute, toti trei, s-au detasat de lumea reala si au patruns in ireal, erau in “taramul viselor constiente”. Acea stare in care stim ca visam si suntem constienti de cele intamplate in vis.

 
4 comentarii

Scris de pe iunie 23, 2012 în Roberta - picaturi de suflet

 

Etichete: , , , , ,