RSS

Monthly Archives: March 2015

Spre final

Si priveam la fereastra trenului peisajul care-mi taia respiratia. Atat de frumos incat de multe ori nu pot sa cred ca sunt nascuta in aceasta tara. O tara, care acum , in aceste momente , trece prin nenumarate schimbari. Ea si-a pierdut cum multi ani in urma adevarata semnificatie pe care o avea. Romania, te duce cu gandul la oameni buni, la zambete, placinte calde, forme de relief unice in lume, menite sa-ti puna la indoiala diferenta dintre real si fictiv. Atat de frumoasa este tara mea.

Si continuam sa privesc, muntii impunatori care nu se mai terminau, cu padurile lor virgine, de o frumusete dumnezeiasca, iar gandurile mele se amestecau tot mai repede intre ele, lasandu-mi sentimentul ca mi pierd mintile. Incercam sa ma linistesc si sa fac tot posibilul sa cred ca aceste lucruri nu mi s-au intamplat mie. Soarele inca era sus in inaltul cerului, de unde acum, parca stralucea si mai tare, lasand cate o raza sa-mi mangaie obrazul plans cu o seara inainte. Dar nici macar pe el nu-l mai puteam simti acum. Eram mult prea la pamant. Si eforturile mele pe care le fac , sa pot intelege ca a fost doar un vis urat si nimic mai mult, nu faceau nimic altceva decat sa-mi aprofundeze faptul ca totul e cat se poate de real.

Plang din nou si aud cum fiecare lacrima a mea se izbeste de pamant , ca un adevarat sinucigas care isi curma viata cu o pasiune mult prea profunda ca eu sa o inteleg.

Iar tu, tu nu mai existi, tocmai acum cand speram ca lucrurile se vor indrepta si ca viata mea in sfarsit si-a gasit mult pierdutul echilibrul. Si inca mi-e sete sa traiesc, tanjesc dupa viata tot mai mult, cu toate ca in paralel sunt coplesita de gandurile suicidale. Inca sunt vie, dar tu, ai plecat definitiv, pentru simplul fapt ca eu nu pot fi perfecta. Oricum nu am crezut niciodata in asta, dar tu exact pe aceast lucru ai pus tot interesul pe care-l poti avea.

Si acum, acum sunt prea vie pentru tine. Si tu fugi, ma lasi in urma , la fel ca o amintire din trecut pe care nimeni nu vrea sa si- o mai aminteasca.  Iar eu acum calcand peste mandria care ma caracterizeaza, am pornit pe urmele tale. Vreau sa ma privesti in ochi atunci cand imi vei spune : ramas bun !

Trenul alerga ca un armasar bine crescut , peisajele se schimbau cu o viteza uluitoare, incat traiam cu impresia ca trec dintr-o tara in alta. Imi aprind o tigara, sunt singura in compartiment si prefer sa o fumez chiar aici. Trag fum dupa fum ca si cum ar fi ultima tigara permisa din viata mea si ma gandesc la tine tot mai profund. Ma exteriorizez si ma inhib in acelasi timp cand imi apare chipul tau in minte. Oricum nu-ti ceream nimic in schimb, pentru ca mereu am facut ce am simtit , mai ales atunci cand era vorba de tine. Iar tu ? Tu m-ai folosit, nu ca pe o carpa, ci in felul in care m-ai facut sa te iubesc. Sa te iubesc, dar parca iubirea nu exista. Cel putin pentru noi nu exista. Iubirea este lipsa nefericirii. Pentru ca atunci cand iubesti, esti condamnat la o viata de neimplinire totala. E un sentiment mult prea puternic ,iubirea aceasta, motiv pentru care am preferat mereu sa nu- i dau voie sa existe. In felul acesta am crezut ca te proteje, invelindu-te in acel glob de cristal. Pe cand tu, mi-ai alimentat sufletul cu iluzii atat de reale incat chiar te- am crezut.

Of Eduard, cum m- am lasat condusa de o imaginatie bolnava, pentru ca altfel nu te pot numi. Si cand ma gandesc ca m-am saturat sa tot vorbesc cu mine insami, cand ar trebui sa o fac numai cu tine. M- ai prins in capcana in care femeia mereu este atrasa de barbat, din totdeauna, cu singurul scop de a o ingenunchea. Femeile au ajuns sa creada si sa sustina acum aceasta teorie in care se metamorfozeaza in sclave , sexuale deobicei. Numai ca la noi parea atat de pura aceasta forma de iubire , iar tu m- ai tradat si m-ai facut sa-mi incalc principiile la care am lucrat atat de mult. Incerc sa te sun , dar nu aud decat acel sunet nenorocit care imi spune ca ti-ai schimbat numarul.

Trenul se opri in gara din Cluj intr- un final. Roberta inainte de a cobora , mai arunca o privire pe biletul pe care domnul Ivan il daduse, memora cele scrise si arunca hartia la cosul de gunoi din baia vagonului. Deschide poseta din care scoate revolveru primit, il incarca si- l pune inapoi. Inspira adanc , inchide ochii, ai cade o lacrima pe care o sterge imediat, isi reface rujul de culoare rosie de pe buze, isi aseaza mai bine rochia neagra din bumbac si coboara din tren.

Se urca in primul taxi pe care-l gaseste in gara si- l indeamna pe sofer sa o duca la hotelul Aston de la periferia orasului.

Masina pleaca in viteza spre locatia dorita de Roberta. Ajunge in cateva minute, plateste taxiul si coboara. Hotelul destul de impunator, statea in fata femei, lasand-o doar pentru o clipa cu privirea atintita in sus, spre ultimul etaj. Inspira din nou adanc, de parca isi luase o ultima doza de curaj , din aerul greoi de toamna si pasi in interior.

Urca cu liftul la al treisprezecelea etaj si se opri in fata usii de la camera 107, unde bate o singura data.Din camera, vocea lui Eduard raspunde :

– E o greseala, nu am sunat la room service .

Roberta mai batu o data in usa. Dupa cateva secunde, usa se deschise larg, Eduard cu ochii mari atintiti asupra Robertei, ramase blocat pentru o clipa. Din camera vocea unei tinere femei il chema inapoi pe barbat. Nu trecu mai mult de cateva secunde cand Roberta scoate pistolul din poseta, il lipeste de inima lui Eduard spunand doar atat :

– Te iubesc si tocmai de asta nu te pot lasa sa traiesti !

Apasa pe tragaci, fara sa stea pe ganduri, privindu-l in ochi pe barbatul care tocmai gustate ultima lui picatura de viata.  Farame din trupul lui au improscat intreg holul, lasand-o martora pe Roberta la o ploaie de sange. Corpul neinsufleti fu aruncat la pamant, timp in care femeia din camera urla din toate puterile ei . Roberta, arunca pistolul jos, scoate un servetel din geanta , se sterge pe fata , arunca o ultima privire iubitului pe care tocmai il omorase si pleca.

Hotelul era acum o cladire in care numai oganele de politie mai circulau, impreuna cu ambulantele sosite sa constate decesul.

Roberta era acum pentru ultima data in drum spre casa, stiind consecintele a ceea ce facuse. Plangea, lasand fiecare lacrima sa-i ude obrajii fara sa-i stearga. Simtea gustul sarat si dulce de la resturile de sange care se mai prelingeau pe marginile buzelor. Inghitea in sec , acum in aceasta ultima clipa in care intelegea adevaratul sens al vietii. Viata e un joc in care la final toata lumea dar absolut fiecare fiinta vie iese infranta. Acel joc de noroc in care oricat de bine si de corect ai fi, nu-ti lasa nimic altceva decat un esec.

A ajuns in Iasi, mult prea iubitul loc al ei, dar trenul nici bine nu opreste in gara, cand este deja inconjurat de o multime de oameni ai politiei inarmati. Comisarul Gica e singurul care urca in tren, neinarmat, ajunge la compartimentul Robertei si o roaga sa-l insoteasca intinzandu-i bratul sau. Era de la sine inteles ca amprentele lasate pe pistolul aruncat in camera o invinovateau, impreuna cu intregul personal al hotelului, ca auzise zgomotul de arma si urletele aferente.

Roberta , cu un calm iesit din comun ai prinse bratul comisarului si coboara din tren urcandu-se direct in masina de politie.

Advertisements
 
 

Contradictii

Imi place sa plutesc mereu, in aerul fierbinte care mi topeste sufletul. Probabil ca mi place tortura interioara. Sun in echilibru cu mine si cu cei din jurul meu. O fi sau nu normal, m-am obisnuit cu ideea. Ca un actor, ma pregatesc in fiecare dimineata pentru acea noua zi in care urmeaza sa traiesc. Imi retusesz inima, mai bat cateva cuie in ea, acopar golurile, ma imbrac cu zambetul pe care-l am inca de cand m-am nascut si pornesc la drum. Fericit, pentru ca urmeaza sa intalnesc cine stie ce oameni. Stiti, dupa cum am mai spus, imi plac oamenii, cu toate porcariile lor. Sunt fascinat de povestile pe care le are fiecare de povestit. O noua zi o alta poveste. Privesc fluturii cum imi calauzesc drumul meu si zambesc tuturor. Ma blochez uneori pe parcursul acestui drum si cateodata imi pierd echilibrul, dar ma agat de orice punct de sprijin pentru a-mi putea continua drumul. Ajung , mereu spre alta destinatiei si totusi este aceeasi. Privesc in jur si nu vad mai nimic, in afara fetelor triste care parca regreta aceasta zi. Si este Soare afara, ma arde . Nu suport caldura in exces. Ma moleseste si mi oboseste creierul. Nu functionez la parametri normali cand arde nenorocitul asta .. Dar nici iarna nu mi prieste , deci e posibil sa ma fi nascut intr-un loc cu care nu pot rezona. Glumesc , bineinteles, pentru ca om mai patriot ca mine , nu ve ti intalni.

 
5 Comments

Posted by on March 28, 2015 in Uncategorized

 

Pentru ca tot ploua

Un singur gand, claustrofobic se zbate in peretii craniului meu. Cum ar fi sa nu mi pese ca ploua ? Sa imi imaginez o intindere de lumina, trimisa de Soare spre sufletul meu pagan. Pagan pentru ca iti pierzi de multe ori credinta , in joaca asta de a viata. Dar continui sa privesc picaturile. Mereu am facut asta atunci cand ploua. Iar insasi ploaia , o vad ca pe un fenomen purificator. Un stergator de realitati. Pentru ca ar fi culmea sa mai crezi in ceea ce vezi. Realitatea e mult prea distorsionata, ca sa o mai intelegem. Prefer sa traiesc in lumea mea iluzorie si aparent fara un anume sens. Sens mereu exista. Trebuie doar sa privim spre drumul potrivit. La fel ca oamenii, sunt oameni si oameni. Si mai sunt si cei care pot fi mai mult decat atat. Ascult muzica in fuziune cu ploaia. Ma ajuta sau contribuie la detasarea mea fata de real. Imi plac fictiunile, mereu am spus-o, chiar daca uneori e posibil sa ma pierd mult prea adanc printre ele. Ma amestec sau le amestec , ca un mixolog cu studiile terminate in cine stie ce institutie recunoscuta oficial. Dar reneg oficialul , imi place de mor sa fac asta. Aleg usa care nu o mai deschide nimeni, din cauza ca e prea murdara sa o mai poti atinge. Si mie imi place sa ma murdaresc. Imi aminteste cat de uman sunt chiar si atunci cand sunt un fuziune cu gandurile mele. Pe acelasi scaun vechi ma aflu acum, cand privesc cum natura se dezlantuie ascutindu-mi simturile tot mai mult. Ma uit la ceas si ma amuz teribil cand stiu ca am puterea de a nu precepe timpul. Il scot de la mana, il arunc in acel sertar si uit de el. Sunt fara timp acum, iar mai frumos decat atat nu poate fi. E unic sentimentul acela care te incearca atunci cand nu mai depinzi de ceas. E ca si cum ai fi propriul tau stapan. Intradevar, e doar o iluzie , dar daca continui sa crezi in ea, se poate intoarce in favoarea ta. SI iubesc, mereu am iubit tot ceea ce ma inconjoara, doar ca o fac mereu in modul meu atat de unic si ciudat. Dar simt, din ce in ce mai des cum ideile mele, ar vrea sa mi ia locul. Ca un candidat la stiu eu ce post mult visat. Doar ca aici vorbesc numai de lucruri bune. E liniste acum, ador acest sunet. Si da uneori ma contrazic, dar daca nu as face-o , atunci nu as mai fi eu. Dar tu , tu cum te semnezi cand stii ca tocmai nu mai esti prizonierul timpului ?

Si trec de la tot felul de stari care ma transforma din fluture in gand , din zambet in iubire si din timp in liber. Imi bat ritmul atat de necesar pentru creatiile mele si incerc sa mi gasesc echilibrul in cea mai neechilibrata Lume. Ca un actor , joc rolul celui care reprezinta ploaia. Si ma incarc cu felurite energii pozitive. Iar tu ai aruncat de mult telecomanda de la televizor, ramanand cu privirea aruncata sprea geamul tau, unde si acolo e tot ploaie.

Zambesc, mereu am facut asta !

Semnez , Endorfinul , pentru ca tot ploua azi !

 
8 Comments

Posted by on March 28, 2015 in De ale vietii

 

Culoarea, gustul, mirosul si sunetul dragostei

Tocmai eu, acel strain de toate, acel strain pentru toti si poate chiar singurul care ar putea sa inteleaga acest fenomen. Despre titlul de mai sus sa tot scris de a lungul timpurilor, dar uite ca astazi , am ales sa schimb si sa prezint lumii adevaratul sens al titlului de mai sus.

Dragostea doare, doare rau de tot. Oricate argumente ar aduce oricine, din orice scriere de succes, din trecut sau prezent, cu mana pe inima sustin ca dragostea doare. Acel fluture care la inceput apare in interiorul nostru , starneste anumite emotii cum le numim noi. Ele dor. Inconstient , dar dor. E prima samanta pe care o planteaza in noi, omul care ne face sa simtim iubirea. Si da iubim sau cel putin asta scrie pe eticheta pusa tocmai de noi in ghiveciul cu flori de iubire.

Sunetul, e mereu vocea interioara, acel demon, care ne chinuie si ne izbeste cu capul de pereti in fiecare noapte in care nu putem dormi. E prea zgomotoasa dragostea asta pentru urechile noastre lumesti. Si nu dragostea nu e in serile cu muzica jazz, in care bem vinurile noastre preferate in doi. E doar un tablou la care alegem sau nu sa-l privim. E ca o opera de arta , dar nu e a noastra. Niciodata nu a fost. O imagine pe care putine droguri ne-o poate oferi. O distorsionare a asazisei realitati, auzim culori si vedem sunete. Ascultam , mereu am facut-o, dar ascultam numai ce vrem noi sa auzim. Dragostea suna altfel si nici un suflet de al nostru nu a auzit-o vreodata. Sunt doar iluzii care uneori tin mult prea mult , lasandu-ne in diferite contemplari la mormantul jumatatii, unde indeplinim un ultim ritual. Unde mai auzim doar oftatul nostru, cauzat de sfarsitul povestii.

Gust, din fiecare bucatica de iubire pe care o primesc. Dar e mult prea amar pentru gusturile mele. Iubirea doar in basme are gust de petale, de cafea si vanilie. Dar doar acolo. In realul , palpabilul si materialul in care traim, dragostea , si mi pare rau ca sunt eu cel care va spune asta, a fost ucisa cu bestialitate inainte ca ea sa se nasca. Nu sunt un pesimist, dar cand e vorba sa ies in afara fictiunilor mele, observ in jur doar oameni cu carcasele goale, cum imi place mie sa ai numesc. Fara suflete, prinsi mereu in goana dupa timp, iar timpul, dragii mei, nu poate coexista cu dragostea.

Iubirea… daca ar fi sa existe iubirea asta dupa care tanjiti cu totii, ea nu ar tine cont de timp, niciodata nu ar face asta. Iubirea ar putea sa fie acel moment in care ne regasim pe noi insine, goi , exact cum e natural sa fim, fara masti, fara nimic altceva in afara de acel sentiment pur, de apartenenta. E atunci cand stim sigur ca aici si acum este locul nostru. Iubirea e atunci cand suntem acasa. Acest simplu cuvant, trebuie doar sa-l rostiti si chiar va rog sa faceti acest lucru : Acasa ! E singurul loc de unde putem privi in ochi adevarata iubire . Acele emotii despre care s-au scris milioane de romane, sunt doar aici, acasa .

Iar dragostea, scumpii mei cititori, dragostea e atunci cand suntem buni, cand ne pasa de fiecare fiinta vie care traieste alaturi de noi. Dragostea nu e echivalentul erotismului cum multi cu siguranta asta gandesc.

Iar ca sa inchei, mi-ar face placere sa scriu despre culoarea, gustul, mirosul si sunetul dragostei, dar asta, prieteni dragi, ar insemna , sa va ofer o alta portie de fictiune scrisa bine, pe care cu siguranta ar degerao cu usurinta fiecare cititor . Dar eu nu fac asta. Niciodata nu am facut-o, mai ales cand vine vorba de iubire.

Dragostea nu are definitie, nici culoare, nici miros si nu suna in nici un fel. Daca cumva ar exista, am sti cu totii ca am atins fuziunea absoluta cu Universul.

Ma inclin in fata domniilor voastre, presarand amelioratorul necesar celor care sunt in cautarea iubirii : Endorfinul.

 
13 Comments

Posted by on March 24, 2015 in Uncategorized

 

Fuziune intre artisti si nu numai

Dupa cum am mai spus cu ceva timp in urma , vreau sa scriu cate ceva impreuna cu toti cei de pe blog si nu numai. Deci ca sa nu lungesc prea mult vorba, va provoc pe fiecare dintre voi sa posteze pe pagina mea la comentarii cate o continuare la ceea ce voi scrie eu aici. E un proiect colectiv inofensiv si fara reactii adverse. Si ar fi frumos sa-si aduca toata lumea de aici contributia. EU scriu o fraza si voi o continuati si tot asa pana cand reusim sa scoatem ceva minunat din acest proiect .

Pana acum avem asta :

Ma regaseam pe o alee intunecata, in prima mea zi de primavara, cu o sticla de vin rosu sec desfacuta, cautam o banca pe care sa ma pot aseza. Imi plac bancile, cu cat sunt mai vechi cu atat le iubesc mai mult. Le vad ca pe un atelier al creatiei. Ma asez si-mi torn pe gat o dusca din licoarea magica. SImt inspiratie in toata fiinta mea.

Un amalgam de pasteluri îmi inundă văzul, șoapte dulci îmi susură-n ureche. Clar, o să scriu despre asta, e mult prea sublim! Trebuie imortalizat… Oh, de-aș avea o foaie… Ce-i asta? Parfumul EI… parfumul EI plutește-n aer…

Minunat ! Ador sa vad cum legi gandurile in povestile mele. Te las mereu in creativitatea ta sa te descoperi ca om ca femeie ca suflet pentru care eu traiesc.

Pe masura ce vinul mi se strecoara in vine stiu de ce imi vine sa beau…Si nu oricum. Vreau s-o fac in singuratate pe o banca uitata intr-un parc. Vreau sa uit, si n-o pot face dacat daca sunt singur cu sticla de curaj la indemana, este o evadare in mine…dupa ce am tot fugit de mine pretutindeni…

Si in sfarsit ma regasec, de data asta sunt mai bun si totusi atat de sadic uneori cand mai ucid o parte din aglomeratia de ganduri.

Dar oricate as ucide, tot vin altele si tot vin chiar fara voia mea…chiar daca mai beau o gura de vin…Prea le-am dat sperante, le-am lasat de capul lor si acum ele cred ca pot face ce vor cu mintea mea.

Dar mintea ta e tot mai confuza din momentul in care sta scufundata in licorile mele atent alese. Te las sa gusti din fiecare, ca o Albacazapada pofticioasa.

Mintea nu poate fi confuza, ea este cerul pe care trec norii gandurilor…Acestia pot fi confuzi, dubitativi, purtatori ai trecutului memorie, al amintirilor, al experientelor. Mintea insa este aceiasi, neschimbata, serena, eterna…Albacazapada nu poate decat exalta procesarea trecutului…

Mintea nu poate fi confuza ? Zambesc ! Eu zic sa te mai gandesti . Mintea in esenta este un organ incert, hranindu-ne necontenit cu iluzii. Viata pe care o traiesti chiar acum, este o fata morgana atat de reala, incat daca te lasi dus de nas, e posibil sa o poti atinge.

Gandurile nu sunt mintea. Mintea nu este nici creierul, ea este personala…pana isi descopera Universalitatea. Are mai curand legatura cu constiinta, cu spiritualitatea. pe cand ganduile sunt materiale.Din pacate mintea, asa cum este ea astazi, reprezinta trecutul, care distorsioneaza realitatea. In minte memoria aduce trecut mort, alterand-o. De fapt adevarata minte este non-mintea, adica fara ganduri. Atunci in starea de non-minte, in tacere ai aces la mintea Universala…la adevarata inteligenta.

 

Si de aici va las pe voi dragii mei sa continuati !

Multumesc celor care si au adus contributia si ai asteptam si pe restul. Sunt cateva sute ! Curaj, nu musca nimeni aici .

 
16 Comments

Posted by on March 24, 2015 in Uncategorized

 

Cu drag

E din ce in ce mai bine. Tu esti tot mai frumoasa , de la o generatie la alta, iar eu sunt tot mai fericit cu fiecare gand pe care-l las aici aruncat , pe foile astea virtuale. Am scapat de vicii, dar sunt mereu in cautare de altele. Viata e mult prea scurta ca sa ma opresc din cautari. Diminetile sunt tot mai frumoase de la o zi la alta. Iar eu incerc sa devin tot mai profund. Ma invart intr-o lume insetata de schimbare. Cu toti ne dorim asta dar putin au curajul sa faca primul pas. Pasiti, pasiti tot mai apasat in drumurile voastre, pentru ca urmele vor ramane vii chiar si dupa ce voi veti pleca. Lumea mai are o sansa, i-am mai dat una de aceasta data, de regula imi place sa o scufund in esentele mele de genocid. Pentru ca doar astfel as putea sa o inteleg tot mai bine. Cafeaua, o fac din ce in ce mai tare , iar bucatele mele sunt tot mai aromate . Ma joc cu papilele gustative ale oaspetilor mei, pe care mereu ai hranesc cu tot ce am mai bun. Beau vinurile din ce in ce mai vechi, asta ma ajuta sa-mi deschid mintea si mai mult. Iar scrierile mele, parca devin tot mai greu de deslusit. Slefuiesc pietroaie si bolovani in speranta ca voi gasi in ele faramele de diamant, intr-o buna zi. Insist pe schimbare, dar un singur om nu stiu daca va reusi sa transforme lumea atat de virusata in care traim cu totii. Dar totusi zambesc si asta ma face mai puternic decat mi-am dorit sa fiu.

Vad figuri tot mai descretite si aici ma bucur pentru ca stiu ca incep sa aiba efect licorile mele la care lucrez de aproape doua decenii. Imi plac oamenii, in toate formele lor. Sunt arta pura, iar eu cu asta ma hranesc. Ascult , mereu am ascultat ce e mai bun de la fiecare , pentru ca mai apoi sa le amestec intr-o mixtura pe care o trimit in sufletul fiecarui cititor. Si caut sa aduc liniste in inima tuturor. Va scot din sfera voastra de comfort si va trimit in felurite calatorii, cu ajutorul povestilor mele fictive sau nu. Pentru fiecare am cate o vorba menita sa linisteasca ascultatorul. Am speranta nesfarsita pe care o ofer cu drag oricarui om ce intra in gradina mea cu ganduri. Niciodata nu e prea tarziu cum niciodata nu e prea dimineata ca sa ne trezim. Imi miroase a epoza schimbarilor in bine si privesc cum oamenii se transforma alegand cararile noi, construite peste cele vechi. Mereu m-a atras vechiul pentru ca de acolo am avut ce invata. Sunt in cautare de oameni vechi dar ca si vinul asta al meu, ai gasesc din ce in ce mai greu. Dar inca caut, mereu am cautat si atunci cand pare ca am renuntat , nu e decat o pauza pe care o iau in care imi pun foarte bine la punct detaliile pentru urmatoarea cautare. SI da, uneori, chiar si pentru mine aceste ganduri par destul de incalcite, ma ametesc , ma ingenuncheaza dar ma ridic, mereu am facut-o. SI tot mai caut.

E veci, e atat de vechi totul incat daca am fi atenti am sesiza faptul ca toate sunt deja facute , noi nu trebuie decat sa le folosim ca atare si aici ma refer la tot. Sunt mereu in rezonanta cu interiorul meu pe care il purific in toate tipurile de flacari pe care le gasesc in drumurile mele.

A da, si era sa uit, ca acum sa intors aceeasi veche si frumoasa primavara. Ma hranesc cu ea la fel ca un copil insetat de lumea necunoscuta in care tocmai sa nascut. Sunt un burete imbibat cu tot felul de povesti si uneori mai las cate o picatura sa se prelinga aici, pe cestile voastre de cafea.

Ma inclin in fata voastra, cu aceeasi cafea, din acelasi scaun vechi , privin cum criminala aceasta de primavara sugruma iarna care tocmai incearca sa plece.

Acelasi Endorfin, menit sa diminueze perceptia durerii .

 
6 Comments

Posted by on March 23, 2015 in De ale vietii

 

E viata in asta

La partea aceasta chiar nu ma pot abtine sa nu intervin.

E primavara ! Voi chiar nu realizati acest lucru ? E perioada cea mai fertila din an. Femeile nasc copii, semintele au inceput deja sa incolteasca, iar gradina mea de ganduri devine din ce in ce tot mai frumoasa. Culeg petale de flori primavaratice si pregatesc aleea pe care fiecare o sa paseasca, pavand-o cu petale de ghiocei. E ste perioada cea mai pura din viata unui om, in care renastem si devenim tot mai buni .

SI stii, eu stau mereu tolanit in diverse camere, pe unde apuc, hranindu-ma cu pasiunile fiecaruia, consumand picaturi de viata. Le iau, le imbunatatesc si le trimit inapoi. La fel cum trimiti un sarut femeii de care te-ai indragostit. Uneori e ca un sigiliu, alteori e ca o cheie care descuie lacatul portilor tale , de mult ruginite. Avem patina vechiului care se asterne peste noi an de an si totusi nu ne gandim la asta fiind mult prea ocupati de tehnologia moderna , de capusa care consuma si ultima picatura de viu din noi.

Astenie ? Cum naiba poate exista astenia , tocmai in clipele cele mai prolifice din an ?

Dar tu, tu ce mai faci ? Te-ai intrebat vreodata cum mai esti. Ma leg de momentele in care incerci sa te descoperi in adevaratul sens . La farama de om pe care o mai ai in adancul trupului tau . Mai stii ce e asta ? Mai tii minte cum era sa fii viu ?

Poti uita gustul unui sarut, ingropat in cine stia care raft din bibloteca ta de amintiri, in care acum, nici nu mai ai curajul sa intri ? E tocmai locul tau, care te dezvolta sau cel putin asta ar face atunci cand i-ai da voie. Dar nu . Mai bine sa tii privirea aia cat mai adancita, dovedind ca ti-a trecut de trait.

Ma amuza rau de tot cand privesc Lumea, la modul general. Oamenii acestor zile au uitat sa-si mai traiasca si viata.

Aerul e din ce in ce mai rarefiat,calitatea vietii e tot mai limitate, iar oamenii sunt pe punctul de a face schimbul cu masinile. Sunt multi care au ajuns sa traiasca pentru a manca si nu invers, telefonul si televizorul a inlocuit de foarte mult timp cartile care in trecut ne contura caracterul puternic pe care fiinta umana il are.

Dar eu, eu inca nu m-am dat batut. Mie chiar nu imi pasa de toate astea. Eu doar continui sa traiesc aceasta extraordinara poveste pe care mai toti dintre noi , avem curajul sa o numim viata. Eu chiar renasc in fiecare primavara si zambesc atunci cand imi iau viata inapoi.

Si voi, voi va stingeti ca o iubire de vara, ca un vant cald si bland de la malul marii, sau ca un nor pufos si alb din varful unui munte, care se topeste in neant.

Dar va iubesc, tot mai mult, fara limite si fara reguli, lasandu-va sa va redescoperiti pe voi insiva.

E doar primavara si nu poate exista nici un gram de astenie in acest lucru.

Ma inclin in fata voastra semnand cu acelasi pseudonim atat de indragit , Endorfinul.

 
6 Comments

Posted by on March 8, 2015 in De ale vietii