RSS

Trezire

Uneori ma gandesc, la unde sa ajuns, din clipa in care am inceput sa evoluam. Si cu toate ca, mereu reusesc sa arunc cate un zambet , indiferent de situate, de data asta chiar nu mai pot zambi. E trist cand privesc in jur. Mai trist e atunci cand vad cum omul de azi nu mai are valori, de nici un fel. Se amageste cu prietenii virtuali, culegand rodul asa ziselor prietenii. Chiar nu simte nimeni lipsa umanitatii , in aceasta asa zisa era revolutionara? Sunt doar eu cel care observa, ca nu mai ramane nimic bun dupa noi ? Chiar nimeni nu intelege ca noi, cei care suntem acum, nu am evoluat din cauza gunoiului pe care societatea il ofera ? Omul este un animal sociabil. Noi nu avem nevoie de retele de socializare. Ne trebuie interactiuni reale, atingeri, momente in care ne regasim, in care ne simtim acasa.

Suntem nepasatori si tot odata actionam cu ochii inchisi cand vine vorba de siguranta noastra. Votam petitii online, crezand ca intradevar vom reusi sa schimbam lucrurile, sa fie din nou bine iar oamenii sa zambeasca dimineata la primele ore , cand ne indreptam spre stiu eu ce destinatie. Dar nu, noi am refuzat sa mai luptam. Evolutia noastra ca si specie, a luat de mult timp sfarsit. Stagnam, asta e tot ceea ce facem, pentru ca sistemul e facut atat de bine , incat nu ne lasa timpul necesar pentru a ne mai gandi si la noi. Traim hipnotizati, cu ochii in aceste ferestre destepte, pe care le am transformat cu usurinta in adictii benefice.

Avem atat de mare nevoie de intimitate, incat pentru multi, insasi semnificatia a disparut pur si simplu. Dar eu, eu inca va inteleg doleantele. La urma urmei , ce am putea schimba noi? Noi cei care suntem nimic altceva decat statisticile in stiu eu ce sistem. Numere si nimic mai mult.

Trist si totusi, nu stiu cum naiba, dar ceea ce ma face om este in ca in mine. Se zbate, ma trezeste noaptea si mi spune sa nu care cumva sa renunt la lupta. Pentru ca la sfarsitul zilei, noi suntem ceea ce alegem noi sa fim si nimic altceva.

Ca sfat, dar eu niciodata nu dau sfaturi, ar fi sa va indemn la un singur lucru: traiti-va povestile pe care numai voi le scrieti.

A da si sa nu uit, zambiti si iubiti absolut tot ceea ce va inconjoara .

Semneaza Endorfinul, el a ales sa lupte in continuare !

Advertisements
 
5 Comments

Posted by on October 19, 2017 in Uncategorized

 

Calaul

Tarat prin pământul rece si umed, privesc spre calaul meu , care ma indeamna parca sa accept fiecare lectie pe care o primesc.  Zambeste fraierul , stiind ca detine controlul , asupra mintii mele.  Incerc sa ma opresc uneori, pentru ca nu vreau sa pierd peisajul pe care-l creez, cu fiecare lectie noua de viata, pe care o invat.

El inca isi continua drumul, pe cand eu , sunt tot acelasi spectator fortat sa priveasca povestea pe care nu o scriu eu.

Dar tu , esti tot acolo in scaunul tau, sperand ca nu va trebui sa fii tocmai tu, următorul soldat trimis sa lupte razboiul altuia. Si totusi, chiar si atunci cand nu este randul tau si te regăsești in mijlocul bataliei, gasesti înțelepciunea sa supraviețuiești. Iar asta te face tot mai bun , de la o misiune la alta, exact la fel ca un asasin platit , avand ca singur scop, reusita.

Călăul imi face semn, se apropie o prima oprire. Incerc sa ma ridic, dar ma loveste in piept cu piciorul si zâmbește. Imi spune ca nu , nu inca. Vroia sa mă convingă ca nu visez, ca nu e tocmai un cosmar, ci doar realitatea pe care eu am creat o. Am ajuns, într-un final si acum pot privi si eu. 

 
Leave a comment

Posted by on September 12, 2017 in Uncategorized

 

Calatorie

Mai trec pe aici uneori, mereu am stat in acelasi loc, in timp ce calatoream. Nu m am retras, ci doar uneori imi place sa privesc si din scaunul spectatorului. Gandurile? Sunt tot aici ,in lumea asta , nebuna , a mea. Doar ca acum, am avut timp sa le maturez, vazand cum se invechesc si devin tot mai profunde. Matur, dar totusi, inca si acum , ma joc, cu aceleasi jucarii pe care le aveam atunci cand eram copil. Privesc lumea, prin perspectiva Universului pe care l am creat. Din unghiul in care ma uit eu, lucrurile arata mult mai bine. Bun , dar totusi bunatatea , poate fi uneori , un lucru firesc. Pentru altii , poate chiar rar. Dar cu toate astea, lumea a creat o adictie pentru ea. Am devenit consumatori. De fapt , chiar asta era si ideea. Sa consumam din ce in ce , tot mai mult. Chiar si ce nu avem nevoie. Atat timp cat facem parte din sistemul care are mereu ceva de vandut. Alegem sa intoarcem privirea in alta parte, atunci cand incepem sa descoperim frumusetea adevarului. Reactionam pozivit, la iluzii impachetate in ambalaj de cadou. Si ne retragem, lasand in urma latura agresiva a animalului din noi, cand ne confruntam si cu realul atat de evident. Am incetat sa ma credem, im fond ,ce rost ar mai avea. Ne impachetam in comfortul pe care ni l am creat dupa bunul plac, in timp ce fiara, pe care unii o numesc Timp, isi asteapta urmatoarea prada. Si totusi, imi mai fac inca timp, sa deschid usile , numai de dragul de a fi deschise. Si poate ca cineva, chiar o sa treaca pe acolo. Parca i altfel cand cheia de mult nu mai este in usa. E simplu doar sa treci, fara obstacole, spre frumoasa calatorie, spre care te indrepti. 

Eu zambesc, inca zambesc din spatele scenei, hranindu ma cu gandurile mele.

 
Leave a comment

Posted by on April 15, 2017 in Uncategorized

 

Luna

Ma uit la o Luna, e doar una si o privesc atat de apasat . E partenera mea cu care mi impart serile in care aleg sa ma las purtat de visele mele. Uneori aduc si doua pahare in care torn vin, unul pentru mine si celalalt pentru ea. O inteleg de cele mai multe ori o inteleg, pentru ca uneori , chiar daca pare ciudat , mai si vorbim.Ea ma intelege sau imi place sa cred ca se preface ca ma intelege numai ca sa mi faca pe plac . Ca poate se teme ca nu ma face sa ma simt comfortabil si as putea sa dispar , lasand o pe Ea fara partenerul tacut . E mereu cu mine, o simt pretutindeni, chiar daca ea sta ascunsa acolo in lumea ei asteptand sa i vina randul cand il va inlocui pe Soare. Apare timida, de dupa paharul pe care tocmai l am umplut cu vin , asteptand o cu nerabdare pe partenera mea cu care imi impart sufletul. Pot fi mai profund decat e nevoie , dar imi place sa mi joc rolul pana la capat . Pentru ca asa sunt eu , nici eu nu stiu cum sunt si de aia aleg sa mi impart noptile cu ea . Si uite asa incep toate serile in care eu as vrea sa i vorbesc dar parca ea nu ma lasa de teama ca nu cumva sa destrame misterul . Pentru ca e un mister , atunci cand apar , mereu , pregatit special pentru tumulstosul eveniment . Venim din lumi diferite si ne cunoastem atat de bine , de parca nici nu ar trebui sa mai folosim cuvinte. Ea stie ca voi zambi , mereu fac asta , si se emotioneaza aproape la fel ca o fiinta vie . Iar eu , ma topesc dupa reactiile pe care le afiseaza , atunci cand e vorba de mine .

Si as mai spune , ca multe mai sint de zis, dar uite ca tocmai de asta aleg sa ma opresc aici , pentru a lasa un mister si pentru o alta continuare ce va urma .

Va imbratisez cu drag , acelasi Endorfinul !

 
1 Comment

Posted by on July 19, 2016 in Uncategorized

 

Lumea viseaza

Stii, tot plec pe drumuri, folosesc diferite poteci, de parca mereu as vrea sa mi pierd urma. Ca un raufamat , alergat mereu de cate o haita , care mi forteaza alegerile pe care le iau in graba. Mereu fac asta. Si incep cu un vis, ca asa incep toate povestile . Si tot adaug vise mai mici pana alcatuiesc o intreaga lume formata din aceste vise. Si raman pe unul din drumuri, in functie de timpul pe care m-am pornit la visat. Dar uite ca pe parcurs, sunt fortat sa renunt rand pe rand la cate un vis mic pentru a lasa loc si timp pentru visul cel mare. Dar visul cel mare, e unul scump, pentru ca da stiu asta , am gusturi rafinate si uneori nu mi le permit. Si in final raman cu visul ala mare la care tot lucrez pentru ai oferi viata si al putea identifica cu nevoile mele. Acum il las acolo , mereu fac asta cand nu am destule resurse pentru finalizarea visului. Ba chiar am o incapere in care imi pastrez cu sfintenie visele netraite, sunt mult prea multe ca sa le pot enumera acum si aici. Si totusi simplu , as putea fi simplu si usor de inteles dar uite ca nu s, nu eu . Mereu am fost asa.

Si da , de multe ori implic o multime de oameni in drumurile astea ale mele, cu toate ca e involuntar, reusesc mereu sa strang o echipa de visatori in jurul meu, imi place sa i numesc asociati. Numai ca , in loc sa mi pastrez destinatia aleasa initial, ai las pe ei sa mearga inainte, e ca si cum i as indruma spre drumul cel bun, in timp in care eu ma retrag pe cararile mele. Busola mea nu mi a aratat niciodata mai mult decat directia gresita, si cumva am inceput sa inteleg fenomenul si sa l iau ca atare. Si culmea e, ca sunt fericit de reusita altora . E modul meu de a descoperi fericirea. Imi plac oamenii care zambesc. Cred ca e singura specie de om pe care o accept . Omul zambitor. Ador zambetele si atat.

Iar acum, dupa cum m am obisnuit deja, sunt calator pe cine stie ce drumuri, de parca nu as putea folosi si eu un drum si bun. Mereu haotic, cu doza de endorfina in buzunar imi injectez elixirul fericirii cand simt ca ar trebui sa ma mai opresc din a gandi prea mult. Cumva , as fi la fel de complex ca si gandurile pe care rareori le las sa iasa la suprafata. E la fel ca vinul vechi, cu cat e mai batran cu atat parca l-ai lasa mai mult la invechit.

Roberta e tot pe raft uitata de ceva timp, observ cu stratul de praf creste semnificativ de la un an la altul si eu inca nu mi am facut timp sa o pot arunca in bratele lumii. Sa i dau viata si sa o privesc cum isi traieste povestea. Dar poate ca cine stie, va veni si vremea ei, ca vremea mea inca o traiesc intr-un fel sau altul.

Si totusi, mai am timp sa zambesc, mereu o fac ca sa pot pasi mai departe pe drumurile mele presarate cu vise. Si uite cum ma retrag acum , pentru ca am uitat sa incui usa la camera cu ganduri.

Ce sa las aici ? Un zambet cald si o imbratisare pentru toti . Ma inclin in fata cititorilor si semnez cu acelasi mult prea iubit pseudonim , Endorfinul.

 
Leave a comment

Posted by on June 2, 2016 in De ale vietii, Uncategorized

 

Declar

Declar ca uneori in viata ne putem trezi in locuri in care oricat de mult am incerca, nu ne putem regasi. Si stiti cum e, ca ce rost are sa mai pleci cand stii ca te intorci in locul in care nu esti ceea ce vrei sa fii. Dar stiu, asa e romanul inca din vechime. Preferam de cele mai multe ori sa neglijam vinul pe care l-am facut anul acesta si alegem sa-l bem pe ala mai bun , de pe alte hotare din cine stie ce colt al lumii. Si da , stiu ca i o tara cu moralul la pamant, ca existam doar ca o statistica in momentul de fata, fara nici o putere , ca un lac secatuit, ca o padure fara copaci sau ca un stup fara albine. Numai ca acel ceva, acea picatura romaneasca care-mi curge prin vene uneori, imi opreste inima si mi taie respiratia , lasandu-mi sufletul cu multime de intrebari fara raspuns. Roman, ce dulce suna, parca si simpla ascultare a acestui cuvant ma trimite cu gandul la muntiinostrii, la padurile care inca mai rezista eroic in fata defrisarilor masive, la mancarea ce aduce cu ea acel gust unic de Romanie. De batraneii care inca zambesc dupa o zi de munca, inchinand stiu eu ce pahar cu vin ori tuica. Ce tara frumoasa avem si ce pacat ca sa ajuns in situatia mizerabila in care ne vindem pentru nimic.

Si totusi, inca mai simt gust de roman, cand inchid ochii, si parca in sufletul meu gasesc mereu cate o raza de Soare romanesc. Astea toate luate gramada nu le poti cumpara , nici macar imprumuta in vreun fel.

Ma desprind de realul pe care l traiesc acum si pornesc de cate ori am ocazia in calatoriile mele spre taramul romanesc. In care femeile sunt cu adevarat frumoase si unde barbatii inca mai stiu culoarea pamantului negru si unic atunci cand isi privesc palmele. Si mai observ si timpul asta cum imi face din mana in semn de ramas bun. Ca doar el niciodata nu vine , el numai pleaca. La fel cum vine primavara dupa o iarna geroasa, nici nu ai timp sa stii cand a venit si cand a plecat.

Si aici nu i scriere pentru ca tanjesc dupa tarisoara asta. E doar o relatare a existentei acestei palme de pamant atat de unic. Aproape la fel ca fiecare dintre noi, pentru ca da, dragii mei, suntem unici, nu exista si nu au existat niciodata tipare, ci doar exemple de urmat.

Din vis in real , tot mai aproape ma vad de coliba din lemn , uitata pe stiu eu ce deal, imbibata de mirosul de tei care ma rasfata in fiecare an si mi aminteste ca acel Eminescu , nu degeaba sa legat mereu de copacul in cauza. Odata ce ai simtit mirosul teiului, ai sa ti amintesti de fiecare data ca ti apartine, ca e acel moment al tau in care nimeni si nimic nu te poate distrage.

Ma simt tot mai viu in lumea asta moarta, pentru ca putregaiul de mult sa asezat peste ea. Oameni nu mai sunt oameni, pentru ca nu mai au timp sa fie oameni. Vor fi din ce in ce mai legati de Fata Morgana, iar cand se vor trezi , vor realiza ca e mult prea tarziu sa mai fie fericiti. Si de ce vorbesc mereu de fericire si de zambete ? Pentru ca totul se rezuma la asta, dar totul. Si cine are timp sa inteleaga acest lucru, isi va schimba viata. Pentru ca viata nu inseamna sa platesti rata la o casa timp de treizeci de ani. Viata se rezuma la amintiri, la ceea ce vezi , nu la cei patru pereti, sau la cladirile inalte in care muncim ca nioste roboti ce am ajuns sa fim. Viata nu i un concediu pe an stabilit cu mare atentie din an in an. Viata e totul. Viata esti tu, iar tu , esti o fiinta nemaipomenita, esti acel ceva , mult prea complex pentru a fi explicat de stiu eu ce studii stiintifice. Viata e ceea ce a fost inca de la inceputuri nu evolutia pe care o putem observa la tot pasul.

Traiti numai in locurile in care simtit ca apartineti, si chiar daca simtiti si cea mai mica indoiala, sa nu stati niciodata pe ganduri, schimbati locul, nu i al vostru si niciodata nu va fi. Plecati in lume, in orice colt din lume, numai sa stiu ca atunci cand ma gandesc la voi , sunteti acolo, undeva, atat de fericiti.

Va blestem pe toti sa fiti fericiti si va doresc sa va regasiti pe voi insiva !

Semnez cu plecaciune si zambesc, mereu am facut asta.

Endorfinul .

 
1 Comment

Posted by on April 12, 2016 in De ale vietii, Uncategorized

 

Moment

Ma asez tacut langa tine si incerc sa recreez acelasi cadru de poveste in care imi place sa te astept. Uneori confuz, alteori ametit de aburii alcoolului pe care inca nu l am baut. Delimitez cu bucata mea de creta alba distanta dintre real si ireal si te astept sa treci peste linie. E felul meu de a te ademeni. Imi place sa ocolesc regulile, pentru ca nu au fost facute pentru cei ca mine. Si te ating usor de partea cealalta in care ma aflu, pentru ca mereu m am regasit in ireal. Ca un  haotic scotocesc prin buzunarele mintii mele sa pot gasi noi biletele cu care te as putea ademeni. Dar e inutil cand stiu ca esenta este deja in sticluta pe care tu o porti mereu cu tine. E ca si schimbul de zambete dintre dimineata si zi. Ma intorc cu privirea mea de nasatul animalic si privesc si restul de lume in care esti. Las dare de fericire in urma mea peste fiecare carare pe care pasesc. Culeg amintiri sau creea cateva cand imi permite timpul numai de dragul de a sti ca mai sunt si altii fericiti.

SI uneori fug, mereu am facut asta si nu i lasitatea, e doar fuga de imaginarul meu uneori mult prea bolnav pentru o minte sanatoasa. Si totusi sunt indragit, de orice aspect care coloreaza viata. Un suflator de ganduri bune procesate special pentru a se aseza in inima oricui. Mai putin in a mea. Aici e prea aglomerat, nici eu nu stiu pe unde o mai tin.

Astept gongul final, in care voi stii ca povestea a ajuns aproape de perfectiune. Mereu am scris povesti pe gustul tuturor. Si cat de multi s-au regasit printre ele.

Eu tot aici , acum, departe de mine insumi sunt la fel cum eram si la inceput. Inca folosesc acelasi scaun vechi si batran pe post de sfatuitor. Cu o dementa tot mai pronuntata, ca un schizofrenic fara schizofrenie , traiesc propriile lumi imaginare, scrise de mine.

Tu tot acolo, acelasi cititor fidel, stai mult prea tacut pe scaunele din fata scenei , privind piesa in care numai eu joc. Dar stii cum e, in viata , nu stii niciodata cum e.

Te ating , din partea cealalta de lume fictiva in care stau si privesc povestile tale !

Endorfinul.

 

 
Leave a comment

Posted by on March 21, 2016 in De ale vietii, Uncategorized