RSS

Luna

Ma uit la o Luna, e doar una si o privesc atat de apasat . E partenera mea cu care mi impart serile in care aleg sa ma las purtat de visele mele. Uneori aduc si doua pahare in care torn vin, unul pentru mine si celalalt pentru ea. O inteleg de cele mai multe ori o inteleg, pentru ca uneori , chiar daca pare ciudat , mai si vorbim.Ea ma intelege sau imi place sa cred ca se preface ca ma intelege numai ca sa mi faca pe plac . Ca poate se teme ca nu ma face sa ma simt comfortabil si as putea sa dispar , lasand o pe Ea fara partenerul tacut . E mereu cu mine, o simt pretutindeni, chiar daca ea sta ascunsa acolo in lumea ei asteptand sa i vina randul cand il va inlocui pe Soare. Apare timida, de dupa paharul pe care tocmai l am umplut cu vin , asteptand o cu nerabdare pe partenera mea cu care imi impart sufletul. Pot fi mai profund decat e nevoie , dar imi place sa mi joc rolul pana la capat . Pentru ca asa sunt eu , nici eu nu stiu cum sunt si de aia aleg sa mi impart noptile cu ea . Si uite asa incep toate serile in care eu as vrea sa i vorbesc dar parca ea nu ma lasa de teama ca nu cumva sa destrame misterul . Pentru ca e un mister , atunci cand apar , mereu , pregatit special pentru tumulstosul eveniment . Venim din lumi diferite si ne cunoastem atat de bine , de parca nici nu ar trebui sa mai folosim cuvinte. Ea stie ca voi zambi , mereu fac asta , si se emotioneaza aproape la fel ca o fiinta vie . Iar eu , ma topesc dupa reactiile pe care le afiseaza , atunci cand e vorba de mine .

Si as mai spune , ca multe mai sint de zis, dar uite ca tocmai de asta aleg sa ma opresc aici , pentru a lasa un mister si pentru o alta continuare ce va urma .

Va imbratisez cu drag , acelasi Endorfinul !

 
1 Comment

Posted by on July 19, 2016 in Uncategorized

 

Lumea viseaza

Stii, tot plec pe drumuri, folosesc diferite poteci, de parca mereu as vrea sa mi pierd urma. Ca un raufamat , alergat mereu de cate o haita , care mi forteaza alegerile pe care le iau in graba. Mereu fac asta. Si incep cu un vis, ca asa incep toate povestile . Si tot adaug vise mai mici pana alcatuiesc o intreaga lume formata din aceste vise. Si raman pe unul din drumuri, in functie de timpul pe care m-am pornit la visat. Dar uite ca pe parcurs, sunt fortat sa renunt rand pe rand la cate un vis mic pentru a lasa loc si timp pentru visul cel mare. Dar visul cel mare, e unul scump, pentru ca da stiu asta , am gusturi rafinate si uneori nu mi le permit. Si in final raman cu visul ala mare la care tot lucrez pentru ai oferi viata si al putea identifica cu nevoile mele. Acum il las acolo , mereu fac asta cand nu am destule resurse pentru finalizarea visului. Ba chiar am o incapere in care imi pastrez cu sfintenie visele netraite, sunt mult prea multe ca sa le pot enumera acum si aici. Si totusi simplu , as putea fi simplu si usor de inteles dar uite ca nu s, nu eu . Mereu am fost asa.

Si da , de multe ori implic o multime de oameni in drumurile astea ale mele, cu toate ca e involuntar, reusesc mereu sa strang o echipa de visatori in jurul meu, imi place sa i numesc asociati. Numai ca , in loc sa mi pastrez destinatia aleasa initial, ai las pe ei sa mearga inainte, e ca si cum i as indruma spre drumul cel bun, in timp in care eu ma retrag pe cararile mele. Busola mea nu mi a aratat niciodata mai mult decat directia gresita, si cumva am inceput sa inteleg fenomenul si sa l iau ca atare. Si culmea e, ca sunt fericit de reusita altora . E modul meu de a descoperi fericirea. Imi plac oamenii care zambesc. Cred ca e singura specie de om pe care o accept . Omul zambitor. Ador zambetele si atat.

Iar acum, dupa cum m am obisnuit deja, sunt calator pe cine stie ce drumuri, de parca nu as putea folosi si eu un drum si bun. Mereu haotic, cu doza de endorfina in buzunar imi injectez elixirul fericirii cand simt ca ar trebui sa ma mai opresc din a gandi prea mult. Cumva , as fi la fel de complex ca si gandurile pe care rareori le las sa iasa la suprafata. E la fel ca vinul vechi, cu cat e mai batran cu atat parca l-ai lasa mai mult la invechit.

Roberta e tot pe raft uitata de ceva timp, observ cu stratul de praf creste semnificativ de la un an la altul si eu inca nu mi am facut timp sa o pot arunca in bratele lumii. Sa i dau viata si sa o privesc cum isi traieste povestea. Dar poate ca cine stie, va veni si vremea ei, ca vremea mea inca o traiesc intr-un fel sau altul.

Si totusi, mai am timp sa zambesc, mereu o fac ca sa pot pasi mai departe pe drumurile mele presarate cu vise. Si uite cum ma retrag acum , pentru ca am uitat sa incui usa la camera cu ganduri.

Ce sa las aici ? Un zambet cald si o imbratisare pentru toti . Ma inclin in fata cititorilor si semnez cu acelasi mult prea iubit pseudonim , Endorfinul.

 
Leave a comment

Posted by on June 2, 2016 in De ale vietii, Uncategorized

 

Declar

Declar ca uneori in viata ne putem trezi in locuri in care oricat de mult am incerca, nu ne putem regasi. Si stiti cum e, ca ce rost are sa mai pleci cand stii ca te intorci in locul in care nu esti ceea ce vrei sa fii. Dar stiu, asa e romanul inca din vechime. Preferam de cele mai multe ori sa neglijam vinul pe care l-am facut anul acesta si alegem sa-l bem pe ala mai bun , de pe alte hotare din cine stie ce colt al lumii. Si da , stiu ca i o tara cu moralul la pamant, ca existam doar ca o statistica in momentul de fata, fara nici o putere , ca un lac secatuit, ca o padure fara copaci sau ca un stup fara albine. Numai ca acel ceva, acea picatura romaneasca care-mi curge prin vene uneori, imi opreste inima si mi taie respiratia , lasandu-mi sufletul cu multime de intrebari fara raspuns. Roman, ce dulce suna, parca si simpla ascultare a acestui cuvant ma trimite cu gandul la muntiinostrii, la padurile care inca mai rezista eroic in fata defrisarilor masive, la mancarea ce aduce cu ea acel gust unic de Romanie. De batraneii care inca zambesc dupa o zi de munca, inchinand stiu eu ce pahar cu vin ori tuica. Ce tara frumoasa avem si ce pacat ca sa ajuns in situatia mizerabila in care ne vindem pentru nimic.

Si totusi, inca mai simt gust de roman, cand inchid ochii, si parca in sufletul meu gasesc mereu cate o raza de Soare romanesc. Astea toate luate gramada nu le poti cumpara , nici macar imprumuta in vreun fel.

Ma desprind de realul pe care l traiesc acum si pornesc de cate ori am ocazia in calatoriile mele spre taramul romanesc. In care femeile sunt cu adevarat frumoase si unde barbatii inca mai stiu culoarea pamantului negru si unic atunci cand isi privesc palmele. Si mai observ si timpul asta cum imi face din mana in semn de ramas bun. Ca doar el niciodata nu vine , el numai pleaca. La fel cum vine primavara dupa o iarna geroasa, nici nu ai timp sa stii cand a venit si cand a plecat.

Si aici nu i scriere pentru ca tanjesc dupa tarisoara asta. E doar o relatare a existentei acestei palme de pamant atat de unic. Aproape la fel ca fiecare dintre noi, pentru ca da, dragii mei, suntem unici, nu exista si nu au existat niciodata tipare, ci doar exemple de urmat.

Din vis in real , tot mai aproape ma vad de coliba din lemn , uitata pe stiu eu ce deal, imbibata de mirosul de tei care ma rasfata in fiecare an si mi aminteste ca acel Eminescu , nu degeaba sa legat mereu de copacul in cauza. Odata ce ai simtit mirosul teiului, ai sa ti amintesti de fiecare data ca ti apartine, ca e acel moment al tau in care nimeni si nimic nu te poate distrage.

Ma simt tot mai viu in lumea asta moarta, pentru ca putregaiul de mult sa asezat peste ea. Oameni nu mai sunt oameni, pentru ca nu mai au timp sa fie oameni. Vor fi din ce in ce mai legati de Fata Morgana, iar cand se vor trezi , vor realiza ca e mult prea tarziu sa mai fie fericiti. Si de ce vorbesc mereu de fericire si de zambete ? Pentru ca totul se rezuma la asta, dar totul. Si cine are timp sa inteleaga acest lucru, isi va schimba viata. Pentru ca viata nu inseamna sa platesti rata la o casa timp de treizeci de ani. Viata se rezuma la amintiri, la ceea ce vezi , nu la cei patru pereti, sau la cladirile inalte in care muncim ca nioste roboti ce am ajuns sa fim. Viata nu i un concediu pe an stabilit cu mare atentie din an in an. Viata e totul. Viata esti tu, iar tu , esti o fiinta nemaipomenita, esti acel ceva , mult prea complex pentru a fi explicat de stiu eu ce studii stiintifice. Viata e ceea ce a fost inca de la inceputuri nu evolutia pe care o putem observa la tot pasul.

Traiti numai in locurile in care simtit ca apartineti, si chiar daca simtiti si cea mai mica indoiala, sa nu stati niciodata pe ganduri, schimbati locul, nu i al vostru si niciodata nu va fi. Plecati in lume, in orice colt din lume, numai sa stiu ca atunci cand ma gandesc la voi , sunteti acolo, undeva, atat de fericiti.

Va blestem pe toti sa fiti fericiti si va doresc sa va regasiti pe voi insiva !

Semnez cu plecaciune si zambesc, mereu am facut asta.

Endorfinul .

 
1 Comment

Posted by on April 12, 2016 in De ale vietii, Uncategorized

 

Moment

Ma asez tacut langa tine si incerc sa recreez acelasi cadru de poveste in care imi place sa te astept. Uneori confuz, alteori ametit de aburii alcoolului pe care inca nu l am baut. Delimitez cu bucata mea de creta alba distanta dintre real si ireal si te astept sa treci peste linie. E felul meu de a te ademeni. Imi place sa ocolesc regulile, pentru ca nu au fost facute pentru cei ca mine. Si te ating usor de partea cealalta in care ma aflu, pentru ca mereu m am regasit in ireal. Ca un  haotic scotocesc prin buzunarele mintii mele sa pot gasi noi biletele cu care te as putea ademeni. Dar e inutil cand stiu ca esenta este deja in sticluta pe care tu o porti mereu cu tine. E ca si schimbul de zambete dintre dimineata si zi. Ma intorc cu privirea mea de nasatul animalic si privesc si restul de lume in care esti. Las dare de fericire in urma mea peste fiecare carare pe care pasesc. Culeg amintiri sau creea cateva cand imi permite timpul numai de dragul de a sti ca mai sunt si altii fericiti.

SI uneori fug, mereu am facut asta si nu i lasitatea, e doar fuga de imaginarul meu uneori mult prea bolnav pentru o minte sanatoasa. Si totusi sunt indragit, de orice aspect care coloreaza viata. Un suflator de ganduri bune procesate special pentru a se aseza in inima oricui. Mai putin in a mea. Aici e prea aglomerat, nici eu nu stiu pe unde o mai tin.

Astept gongul final, in care voi stii ca povestea a ajuns aproape de perfectiune. Mereu am scris povesti pe gustul tuturor. Si cat de multi s-au regasit printre ele.

Eu tot aici , acum, departe de mine insumi sunt la fel cum eram si la inceput. Inca folosesc acelasi scaun vechi si batran pe post de sfatuitor. Cu o dementa tot mai pronuntata, ca un schizofrenic fara schizofrenie , traiesc propriile lumi imaginare, scrise de mine.

Tu tot acolo, acelasi cititor fidel, stai mult prea tacut pe scaunele din fata scenei , privind piesa in care numai eu joc. Dar stii cum e, in viata , nu stii niciodata cum e.

Te ating , din partea cealalta de lume fictiva in care stau si privesc povestile tale !

Endorfinul.

 

 
Leave a comment

Posted by on March 21, 2016 in De ale vietii, Uncategorized

 

Umbre

Calc apasat peste nisipul pe care nu demult am pasit. Cu tine umbra mea. Si cu un Soare. Ca o pereche fictiva de ganduri ce suntem merg mai departe tinandu-te de mana.

Ma intorc la timpul meu pentru ca mi e un dor nebun sa fiu acolo, in locul caruia ai apartin. Si cat de aproape te simt. Zambesc cand mai am timp de asta si totusi fac curat pe cerul innorat si plin de ploi. E gri prea mult in jurul meu, iar eu sunt mult prea cald sa ma regasesc in acest tinut. Nu-i locul meu si cine stie poate ca umbre sunt si de unde vin eu. De pe alte meleaguri de vis ce sunt numai ale mele.

Eu tot aici si tot acum pe moment, pentru ca imediat urmeaza si ultima calatorie spre inapoi. Dar te gasesc, mereu te am gasit in locul in care te-am lasat, in spatele meu, ca doar esti umbra si fara Soare tu nu poti sa existi.

Si cand te prind de mana ta inexistenta o sa te pastrez pentru mai mult.

 

 
1 Comment

Posted by on March 18, 2016 in Uncategorized

 

Lumi paralele

Doua fiinte identice nu pot coexista in acelasi Univers. Ma regasesc, pierdut pe aceeasi carare batatorita de mine, mergand spre nicaieri cum m am obisnuit deja. Si ma gandesc cum e sa traiesti aici si totusii sa fii acolo. Sa desparti lumea in universuri paralele ca si acele masti atarnate pe coltul teatrului. O masca rade si un plange. Si totusi sunt eu acel diferit si deloc neglijabil punct . Pentru ca-mi plac punctele, mereu le-am folosit ca sa pot determina distanta dintre realitate si ceva mai presus decat asta. Pentru ca mi plac irealurile si formele nedefinite. Ocolesc stiintele exact pentru ca ele incearca sa ma aduca cu picioarele pe pamant. Si uite ca nu vreau asta. Si tanjesc dupa mine , acel identic care convietuiesti intr-o alta dimensiune. Pentru ca sunt narcisist, de unde si numele predestinat. Si totusi privesc in gol, pentru ca plinul nu-i aici . Dar oare cand, ca acum sigur nu. Calatoresc tridimensional prin infinitul de posibilitati care apar. Si totusi nu actionez, nu cum mi-as dori.

Plecat , sunt peste tot plecat atunci cand stau pe loc si nu ma misc. Repet , mereu am fost un repetent cu aer de filozof practicant. Liantul dintre eu si tu, dar acum numai eu. Lumi paralele, imi place sa le numesc cand ma gandesc cat de departe pot fi de mine insumi. Si totusi zambesc, cu acel zambet de milioane pe care nu l-am mai folosit de mult. SI te ating, cand nici nu stii, cu gandurile mele de calator. Deschid aeroporturi de azi inainte si astept avionul cu ganduri din partea cealalta. Ca oricum doar eu le trimit, telepatic spre mine.

Respir, mai profund ca oricand, cand ma gandesc la duplicitatea pe care o simt cand zbor in universurile mele. Si totusi nu esti aici unde ar trebui sa fiu, poate chiar in locul meu uneori ca sa ma poti cunoaste. Inchis in propria inchisoare pe care eu am construit-o, si cheia cine stie pe unde o mai fi. Dar cine stie, poate ca tu , universul meu paralele vei trece si pe la mine, avem destule insemnari de citit impreuna. Psihotic, poate, cine stie dar totusi cat de mult imi lipsesti.

Retras in coltul meu , din Universul meu paralele, selectez zilnic lumea in care aleg sa traiesc , fara tine, pentru ca inca nu te pot gasi.

Revin, mereu am facut asta, dar cine stie cand .

Endorfinul.

 
1 Comment

Posted by on March 7, 2016 in De ale vietii, Uncategorized

 

Imaginar

Ma asez tcut langa tine , imaginarul meu. Te privesc si totusi nu am nevoie de cuvinte. Ca un nebun incerc sa descifrez limbajul tau, pentru ca nu il cunosc, nu inca. Si totusi ma simt de parca te cunosc de o viata. Pierdut printre gandurile mele, te ating si totusi nu simt nici o reactie. Dar esti atat de langa mine. Departe de mine insumi, si totusi atat de sigur pe gendurile mele. Te sarut o scumpul meu imaginar, pentru ca s narcisist si e exact ca si cum as face dragoste cu mine. Ciudat, mereu a sunat astfel, dar parca ma simt din ce in ce mai bine. Fierbinte in lumea mea mult prea rece pentru tine. Starnesc curiozitati oriunde merg si inca cred ca esti langa sufletul meu. Un rucsac , mereu am avut cate unul , pregatit pentru calatoriile mele. Si tu , o scumpul meu imaginar , inca reusesti sa ma lasi fara cuvinte. E ca si cum te as iubi dar parca i mai mult decat iubire. Te ridic pe un piedestal , unde numai eu te pot privi, ca si cum as lasa farama de egoism sa iasa la iveala. Nesatul , ca niciodata nu m-am saturat atunci cand a venit vorba de tine. Miros, trupul tau fictiv cu ajutorul gandurilor mele. Si cat de neindemanatic pot fi. Vulnerabil, pentru ca uit sa mi iau armele cum mine atunci cand ne intalnim. Fictiv, mereu am fost asa, dand nastere unor sentimente care nu exist. Creator, pentru tine, creand o noua lumea de la o zi la alta in care numai noi putem crede. Emotii, curg ca o cascada in sufletul meu cand inteleg ca esti doar o iluzie. Si totusi flamand de dorinta de a te cunoaste, ca doar faci parte din mine. Maleabil, pentru ca ma pot adapta oricarui mediu din mintea mea cand stiu ca tu ma ajuti sa scriu povesti. Si totusi departe mult prea departe de realul pe care de multe ori il ignor. Fac abstractie de legile scrise si merg mai departe folosind ajutorul pe care tu mi-l ofer. Si mi-e dor , mai mult ca oricand sa ma intalnesc cu tine, o scumpa minte care esti. Un creier mic intr-un univers prea mare esti tu, si apoi, sunt eu.

Ca doi straini, cu toate ca esti fizic prezent in mine inca de cand m-am nascut. Fericit cand stiu ca existi pentru mine, mai mult decat un spijin ce esti. Palpitant , cand ma gandesc cat de nebun ma faci sa fiu cand fac abstractie de tine. O minte intortocheata care esti, mereu formam un cuplu care nu a mai fost. Te mai pierd uneori dar si cand te gasesc, ma faci sa uit ca te am pierdut. Repet, pe acelasi scaun rece stau si incerc sa te inteleg, dar e prea dulce sa nu stiu cum esti tu, pentru ca mi plac strainii. Scriem povesti de netrait impreuna , cu fiori si frici si multe pasiuni neintalnite si ce pacat ca nimeni nu le va citi.

Dar cat de fericit pot fi cand stiu ca esti acolo pentru mine. E ca si cum suntem aceeasi fiinta, si totusi suntem, numai ca tu , imaginarul meu si eu doar tanarul scriitor pierdut in lumea sa de vis . Palpabil, mai mult decat atat eu nu pot fi, dar totusi vom scrie si mai mult cu timpul. Te las , dulce imaginar numai al meu stiind ca uneori ne folosim unul de altul.

O minte, numai una poate fi, si cat de umeda e noaptea asta .

 

 
1 Comment

Posted by on February 10, 2016 in De ale vietii, Uncategorized